Jurnalul lui Alice Voinescu – la pomul lăudat să nu te duci cu sacul

Am crezut ca o să citesc opinii pertinente despre România interbelică şi cea comunistă, în loc de asta au fost două volume consistente în care m-am luptat necontenit să găsesc puţină substanţă printre dumnezei, rugăciuni, vise, discuţii cu rude moarte şi prieteni vii, certuri în familie, parastase şi înmormântări.

N-am avut răbdare să citesc decât primul volum din mult lăudatul Jurnal al doamnei Alice Voinescu, propus de cineva la clubul de carte – cineva care nu a catadicsit măcar să vină la acel club – dar printre noi, cititoarele, s-a găsit și una cu simț de răspundere și perseverență. Ba chiar masochism, după cum veți putea afla din cronica de mai jos, pe care adobrero (nu a vrut să-i divulg numele complet) a avut plăcerea s-o scrie pentru dollo.ro 🙂

Spre deosebire de jurnal, mie cronica ei mi-a plăcut, pentru că exprimă exact ce am gândit și eu citind numai jumătate din capodoperă. Sper să vă placă și vouă cronica și poate o determinăm să mai scrie 🙂

Dollo

Cu peste 900 de pagini tipărite, Jurnalul lui Alice Voinescu nu este o carte uşor de digerat. Asta deşi multe din cronicile care mi-au căzut în mână, de la Alexandru Paleologu la Andrei Pleşu, au fost mai mult decât favorabile, ba chiar elogioase, la adresa Jurnalului. Poate formaţia lor culturală le permite să perceapă nuanţe care mie mi-au scăpat, poate au cunoscut-o direct, poate îşi bazează aprecierile şi pe alte lucrări ale autoarei sau poate rezonează cu filozofia creştin-ortodoxă predicată de aceasta.

Nu am nimic cu Alice Voinescu. Nu stă în intenţia mea să-i contest calităţile de filozof şi gânditor, care au stârnit interesul şi atenţia pe care i-au acordat-o în tinereţe mari oameni de cultură ai timpului, precum Andre Gide şi Roger Martin du Gard, ambii laureţi cu Nobel. Sunt convinsă că a fost un conferenţiar de succes şi un dascăl carismatic, mărturie stând aprecierea pe care i-au purtat-o foşti elevi, care s-au şi străduit de altfel să-i publice memoriile. Am înţeles că a dat dovadă de convingeri puternice când a denunţat public asasinarea lui Nicolae Iorga sau alte evenimente de gen reprobabile. Dar ca scriitoare de jurnal a eşuat lamentabil. După sute de pagini şi peste trei decenii de viaţă povestită, Jurnalul e doar o lectură lungă, adesea repetitivă în enunţarea aceloraşi principii, şi în final obositoare. Nu poate fi considerat o sinteză a gândirii filozofice a autoarei, nefiind structurat în acest fel.  Însemnările sale vizează întâmplări răzleţe, cu personaje care apar şi dispar, greu de urmărit, colocvii între prieteni şi cunoscuţi, mese în familie, vizite la rude, iar pe final, multe parastase, pomeni şi înmormântări. La fel, Jurnalul dă greş şi la nivel macro, pentru că nu oferă o frescă a diverselor perioade istorice trăite de diaristă. Undeva în 1956, însăşi autoarea recunoaşte asta şi se gândeşte să-şi rescrie memoriile, nu pentru a se povesti pe ea, „ci pe cei câţiva oameni care trebuie să rămână în amintirea celor de mâine”.

Limbajul unei domnişoare de pension care scrie primele misive de amor

Din punctul meu de vedere, Alice Voinescu ilustrează perfect tipologia unui intelect mult peste medie, strălucitor în teorie, inadaptat în realitate. După susţinerea unui doctorat în filozofie care a stârnit ceva interes în mediile culturale europene, refuză o carieră academică în străinătate pentru a se căsători în ţară, îndrăgostită, previzibil aş spune, de un personaj total nepotrivit, pe principiul contrariilor care se atrag. Soţul ei Stello a fost un avocat destul de cunoscut, mare amator de plăceri lumeşti, capricios şi violent, care a înşelat-o, a chinuit-o şi a umilit-o în mod repetat, după cum singură mărturiseşte. În 1940 Stello moare, moment în care registrul se schimbă radical. Uitând de frustrările de până atunci, ignorându-i benevol defectele şi inventând calităţi mai pe gustul său, Alice Voinescu îşi urcă soţul pe un piedestal, îl transformă în partenerul ideal şi sufletul pereche. Adică fix ceea ce nu a fost în realitate. Cea mai mare parte a jurnalului din acest punct înainte se constituie într-un dialog fictiv cu fantoma soţului mort, un fel de şedinţe de spiritism împănate cu declaraţii de dragoste tardive. Stello e chemat din lumea cealaltă să-i apară în vis, mai ceva ca-n Luceafărul, e invocat să-i ajute pe cei rămaşi în viaţă în diverse treburi cotidiene, de la mariajul nepoatei Maricica la corectura unei traduceri. Iar visele în care Stello binevoieşte să apară ne sunt povestite în amănunt, cu detalii de decor şi gestică, şi apoi interpretate. Oare ce înseamnă dacă Stello învârtea în vis un fir de aţă pe deget? Şi în afară de asta, limbajul este cel al unei domnişoare de pension care scrie primele misive de amor. Îmi pare rau pentru admiratorii lui Alice Voinescu, dar „pui mic” si „pusy dulce” nu au nimic cu o intelectuală de talie europeană mult lăudată.

 “Dacă oamenii şi guvernele ar fi cinstite şi creştine, totul s-ar linişti”

O altă piatră de hotar în lectura Jurnalului a fost pentru mine morala creştină pe care o emană. Alice Voinescu este mai mult decât o credincioasă practicantă, este o exaltată, abordând o filozofie creştin – ortodoxă dincolo de dogma clasică, aşa cum de altfel se şi autocaracterizează: „Sunt împărţită între Dumnezeu şi lume. Servesc doi stăpâni”. Aşa că la fiecare două rânduri, cititorul se împiedică de câte un „Doamne ajută!” sau „Dă Doamne!”, alternat din când în când cu un „Cum vrea Dumnezeu” pentru diversificare. Alice Voinescu  a trăit într-o perioadă de mari transformări sociale. A prins războiul şi trecerea de la monarhia interbelică la regimul comunist, epoci profund diferite. A cunoscut gloria ca profesor de succes şi decăderea atunci când a fost încarcerată. A interacţionat cu oameni din toate categoriile sociale, de la familia regală la sătenii amărâţi care au găzduit-o atunci când a fost obligată la domiciliu forţat. Căutarea unui răspuns universal în rugăciune şi smerenie pentru problemele ridicate în contexte atât de diferite mi se pare, ca să nu spun altfel, neverosimilă. „Nemţilor le-ar trebui un mare Apostol creştin, deoarece sunt prea trufaşi în război”, comentează autoarea ostiliăţile de pe front.

Mai târziu, pe 3 martie 1945, cu trei zile înainte de instaurarea guvernului Petru. Groza, găseşte că “creştinii sunt singurii care ar putea salva ţara” şi că “dacă oamenii şi guvernele ar fi cinstite şi creştine, totul s-ar linişti”. În plus, creştinismul e răspunsul şi în viaţa particulară. Maruca Cantacuzino, în relaţia ei furtunoasă cu Enescu, binecunoscută în epocă, nu poate fi salvată decât prin rugăciune, opinează autoarea. (Ma intreb daca i-o fi zis-o şi Marucăi în faţă şi nu pot decât să-mi închipui cum ar fi reacţionat aceasta). Iar dacă vreun necaz îţi strică ziua, nu face nimic, “lecţia e de la Domnul si este spre binele nostru”. În concluzie, “singura cale de adevărată umanizare este Evanghelia lui Cristos”, ne învaţă Alice Voinescu adevărul suprem. Apogeul e atins în motivaţia creştină a progresului ştiinţific al omenirii reprezenat de călătoria în spaţiul cosmic: “cand vor porni în Lună oamenii de milă şi din dragoste pentru cei de acolo, după ce vor trăi cu dragoste cu cei şi cele de pe Pamânt, atunci da, omul va fi stăpân pe Univers, va fi creator, va fi Fiul lui Dumnezeu”. Dacă vreţi mai multe astfel de panseuri, va trebui să citiţi Jurnalul.

 Hitler e împins de ambiţia drăcească a celorlalţi, că el ar vrea să iasă din încurcătură pacific, dar ceilalţi îl şofează” 

Mai mult, misticismul este dublat de ceea ce aş numi eu o mare naivitate. Ca urmare multe dintre părerile sale politice si nu numai sunt halucinante. Despre Hitler are o intuiţie, aşa, “că e împins de ambiţia drăcească a celorlalţi, că el ar vrea să iasă din încurcătură pacific, dar ceilalţi îl şofează”. Şi în cazul lui Carol II anturajul e de vină pentru deciziile sale controversate: “îmi pare rău că toate aceste greşeli cad în capul Suveranului. Eu sunt convinsă că el vrea şi vede idealist”, declara autoarea. La fel este judecat şi Maresalul Antonescu, ale cărui greşeli sunt puse în vina vice prim ministrului său, Mihai (Ică) Antonescu. Iar Goga, ca om politic, “va fi făcut prostii, dar ca un copil mare, curat şi generos”. La preluarea tronului în septembrie 1940, consideră că tânarul rege Mihai promite, cu toate că s-a cam bâlbâit la citirea discursului (“silabisirea discursului” scrie în Jurnal), şi o face să-şi pună mare nădejde în el, ba chiar “ar dori să-i fie profesoară, să-l ajute să se coacă!”.

Un melanj de romantism și poporanism destul de plictisitor

Platitudinile emise nu vizează numai indivizii, ci şi categoriile etnice şi sociale. Poporul român este unic şi are o misiune specială: “am întrevăzut azi rolul pe care-l are de preluat neamul nostru în lume. Cu darurile lui reînnoite, cred că are rostul de umaniza un Occident prea abstracizat”. La scară mai mică, şi ţăranul român, generic vorbind, este idealizat: “singurii sănătoşi sunt ţăranii, pentru că ei sunt cu sufletul smerit faţă de Dumnezeu”. Este un melanj de romantism și poporanism destul de plictisitor, mai ales prin repetarea obsesivă, pentru că genul acesta de considerente se tot repetă în cuprinsul Jurnalului.

Acest idealism, dorinţa de a vedea doar părţile bune din oameni şi lucruri, capacitatea de a compătimi şi de a găsi scuze chiar şi atunci când nu e cazul, miroase puţin a ipocrizie, şi a avut prieteni care chiar au acuzat-o în acest sens. Până şi ea, într-un impuls de sinceritate, îşi recunoaşte  “superidealismul în care mi-am cheltuit zilele”. De altfel, atunci când a fost obligată să trăiască, având domiciliul forţat, la Costeşti, un sat uitat de lume undeva prin Moldova, Alice Voinescu n-a întâlnit acolo pe niciunul din ţăranii români din poveşti şi icoane. Mulţi din cei cu care a luat contact reprezentau o altă realitate: primitivi, brutali, cu aplecaţie spre băutură, cu copii needucaţi, totul pe fundalul unui sat îngropat în noroaie.

Exasperante sunt şi dulcegăriile de limbaj. Yvona e tandră. Mia e proaspătă. Marieta e drăguţă foc. Irinel este delicioasă şi dulce foc. Trancu Iasi e un pur, cu suflet de copil. Geo Bogza e un alt suflet de copil, leal, curat, nebănuitor. Iar soţia lui are „un picioruş frapant de mic şi de frumos” (sic!). Ca să nu mai vorbim de faptul că romgleza nu s-a inventat în epoca noastră. Azi am fost “crushed down”, se plânge autoarea. Sau e o „glorious day” afară. Plus pasaje întregi în franceză şi germană.

 Așteptări prea mari?

Constat în final că am surprins în acest text doar aspectele care m-au iritat pe parcursul lecturii, deşi au existat şi pasaje bune. Un alt critic al Jurnalului, pe care l-am citit de curând, spunea că receptarea Jurnalului este una esenţial frustrantă şi că originea acestei dezamăgiri provine dintr-o înşelare involuntară a orizontului de aşteptare a cititorului neautorizat (Adela Dinu, Jurnal de existenţă: Alice Voinescu, www.lapunkt.ro). Aşa este. Când am început Jurnalul, am avut mari aşteptări. Am crezut ca o să citesc opinii personale dar pertinente despre România interbelică şi cea comunistă. Am crezut că o să citesc o cronică a regimului de detenţie în perioada comunistă, însă această perioadă nici măcar nu este menţionată în jurnal.  În loc de asta, am parcurs două volume consistente în care m-am luptat necontenit să găsesc puţină substanţă printre dumnezei, rugăciuni, vise, discuţii cu rude moarte şi prieteni vii, certuri în familie, parastase şi înmormântări.

 

Etichete: , , , ,

24 comentarii la “Jurnalul lui Alice Voinescu – la pomul lăudat să nu te duci cu sacul” Subscribe

  1. Mihai Serbu 15/06/2021 at 23:55 #

    E o carte interesantă !
    Este un punct de vedere al unei femei ce adopta rolul casnic/ pașnic …a multor femei a acelor vremuri.
    România este ce este pentru ca mulți au adoptat acest rol mioritic.
    Fiecare se lasa inpresionat după propriul caracter .
    Nu trebuie sa placa la toți.
    Exaltația creștina pentru cine o înțelege si a trăit o , e foarte bine venită
    Un jurnal rafinat , sentimental , pulsatil diaric.

Lasă un comentariu