Jurnalul lui Alice Voinescu – la pomul lăudat să nu te duci cu sacul

Am crezut ca o să citesc opinii pertinente despre România interbelică şi cea comunistă, în loc de asta au fost două volume consistente în care m-am luptat necontenit să găsesc puţină substanţă printre dumnezei, rugăciuni, vise, discuţii cu rude moarte şi prieteni vii, certuri în familie, parastase şi înmormântări.

N-am avut răbdare să citesc decât primul volum din mult lăudatul Jurnal al doamnei Alice Voinescu, propus de cineva la clubul de carte – cineva care nu a catadicsit măcar să vină la acel club – dar printre noi, cititoarele, s-a găsit și una cu simț de răspundere și perseverență. Ba chiar masochism, după cum veți putea afla din cronica de mai jos, pe care adobrero (nu a vrut să-i divulg numele complet) a avut plăcerea s-o scrie pentru dollo.ro 🙂

Spre deosebire de jurnal, mie cronica ei mi-a plăcut, pentru că exprimă exact ce am gândit și eu citind numai jumătate din capodoperă. Sper să vă placă și vouă cronica și poate o determinăm să mai scrie 🙂

Dollo

Cu peste 900 de pagini tipărite, Jurnalul lui Alice Voinescu nu este o carte uşor de digerat. Asta deşi multe din cronicile care mi-au căzut în mână, de la Alexandru Paleologu la Andrei Pleşu, au fost mai mult decât favorabile, ba chiar elogioase, la adresa Jurnalului. Poate formaţia lor culturală le permite să perceapă nuanţe care mie mi-au scăpat, poate au cunoscut-o direct, poate îşi bazează aprecierile şi pe alte lucrări ale autoarei sau poate rezonează cu filozofia creştin-ortodoxă predicată de aceasta.

Nu am nimic cu Alice Voinescu. Nu stă în intenţia mea să-i contest calităţile de filozof şi gânditor, care au stârnit interesul şi atenţia pe care i-au acordat-o în tinereţe mari oameni de cultură ai timpului, precum Andre Gide şi Roger Martin du Gard, ambii laureţi cu Nobel. Sunt convinsă că a fost un conferenţiar de succes şi un dascăl carismatic, mărturie stând aprecierea pe care i-au purtat-o foşti elevi, care s-au şi străduit de altfel să-i publice memoriile. Am înţeles că a dat dovadă de convingeri puternice când a denunţat public asasinarea lui Nicolae Iorga sau alte evenimente de gen reprobabile. Dar ca scriitoare de jurnal a eşuat lamentabil. După sute de pagini şi peste trei decenii de viaţă povestită, Jurnalul e doar o lectură lungă, adesea repetitivă în enunţarea aceloraşi principii, şi în final obositoare. Nu poate fi considerat o sinteză a gândirii filozofice a autoarei, nefiind structurat în acest fel.  Însemnările sale vizează întâmplări răzleţe, cu personaje care apar şi dispar, greu de urmărit, colocvii între prieteni şi cunoscuţi, mese în familie, vizite la rude, iar pe final, multe parastase, pomeni şi înmormântări. La fel, Jurnalul dă greş şi la nivel macro, pentru că nu oferă o frescă a diverselor perioade istorice trăite de diaristă. Undeva în 1956, însăşi autoarea recunoaşte asta şi se gândeşte să-şi rescrie memoriile, nu pentru a se povesti pe ea, „ci pe cei câţiva oameni care trebuie să rămână în amintirea celor de mâine”.

Limbajul unei domnişoare de pension care scrie primele misive de amor

Din punctul meu de vedere, Alice Voinescu ilustrează perfect tipologia unui intelect mult peste medie, strălucitor în teorie, inadaptat în realitate. După susţinerea unui doctorat în filozofie care a stârnit ceva interes în mediile culturale europene, refuză o carieră academică în străinătate pentru a se căsători în ţară, îndrăgostită, previzibil aş spune, de un personaj total nepotrivit, pe principiul contrariilor care se atrag. Soţul ei Stello a fost un avocat destul de cunoscut, mare amator de plăceri lumeşti, capricios şi violent, care a înşelat-o, a chinuit-o şi a umilit-o în mod repetat, după cum singură mărturiseşte. În 1940 Stello moare, moment în care registrul se schimbă radical. Uitând de frustrările de până atunci, ignorându-i benevol defectele şi inventând calităţi mai pe gustul său, Alice Voinescu îşi urcă soţul pe un piedestal, îl transformă în partenerul ideal şi sufletul pereche. Adică fix ceea ce nu a fost în realitate. Cea mai mare parte a jurnalului din acest punct înainte se constituie într-un dialog fictiv cu fantoma soţului mort, un fel de şedinţe de spiritism împănate cu declaraţii de dragoste tardive. Stello e chemat din lumea cealaltă să-i apară în vis, mai ceva ca-n Luceafărul, e invocat să-i ajute pe cei rămaşi în viaţă în diverse treburi cotidiene, de la mariajul nepoatei Maricica la corectura unei traduceri. Iar visele în care Stello binevoieşte să apară ne sunt povestite în amănunt, cu detalii de decor şi gestică, şi apoi interpretate. Oare ce înseamnă dacă Stello învârtea în vis un fir de aţă pe deget? Şi în afară de asta, limbajul este cel al unei domnişoare de pension care scrie primele misive de amor. Îmi pare rau pentru admiratorii lui Alice Voinescu, dar „pui mic” si „pusy dulce” nu au nimic cu o intelectuală de talie europeană mult lăudată.

 “Dacă oamenii şi guvernele ar fi cinstite şi creştine, totul s-ar linişti”

O altă piatră de hotar în lectura Jurnalului a fost pentru mine morala creştină pe care o emană. Alice Voinescu este mai mult decât o credincioasă practicantă, este o exaltată, abordând o filozofie creştin – ortodoxă dincolo de dogma clasică, aşa cum de altfel se şi autocaracterizează: „Sunt împărţită între Dumnezeu şi lume. Servesc doi stăpâni”. Aşa că la fiecare două rânduri, cititorul se împiedică de câte un „Doamne ajută!” sau „Dă Doamne!”, alternat din când în când cu un „Cum vrea Dumnezeu” pentru diversificare. Alice Voinescu  a trăit într-o perioadă de mari transformări sociale. A prins războiul şi trecerea de la monarhia interbelică la regimul comunist, epoci profund diferite. A cunoscut gloria ca profesor de succes şi decăderea atunci când a fost încarcerată. A interacţionat cu oameni din toate categoriile sociale, de la familia regală la sătenii amărâţi care au găzduit-o atunci când a fost obligată la domiciliu forţat. Căutarea unui răspuns universal în rugăciune şi smerenie pentru problemele ridicate în contexte atât de diferite mi se pare, ca să nu spun altfel, neverosimilă. „Nemţilor le-ar trebui un mare Apostol creştin, deoarece sunt prea trufaşi în război”, comentează autoarea ostiliăţile de pe front.

Mai târziu, pe 3 martie 1945, cu trei zile înainte de instaurarea guvernului Petru. Groza, găseşte că “creştinii sunt singurii care ar putea salva ţara” şi că “dacă oamenii şi guvernele ar fi cinstite şi creştine, totul s-ar linişti”. În plus, creştinismul e răspunsul şi în viaţa particulară. Maruca Cantacuzino, în relaţia ei furtunoasă cu Enescu, binecunoscută în epocă, nu poate fi salvată decât prin rugăciune, opinează autoarea. (Ma intreb daca i-o fi zis-o şi Marucăi în faţă şi nu pot decât să-mi închipui cum ar fi reacţionat aceasta). Iar dacă vreun necaz îţi strică ziua, nu face nimic, “lecţia e de la Domnul si este spre binele nostru”. În concluzie, “singura cale de adevărată umanizare este Evanghelia lui Cristos”, ne învaţă Alice Voinescu adevărul suprem. Apogeul e atins în motivaţia creştină a progresului ştiinţific al omenirii reprezenat de călătoria în spaţiul cosmic: “cand vor porni în Lună oamenii de milă şi din dragoste pentru cei de acolo, după ce vor trăi cu dragoste cu cei şi cele de pe Pamânt, atunci da, omul va fi stăpân pe Univers, va fi creator, va fi Fiul lui Dumnezeu”. Dacă vreţi mai multe astfel de panseuri, va trebui să citiţi Jurnalul.

 Hitler e împins de ambiţia drăcească a celorlalţi, că el ar vrea să iasă din încurcătură pacific, dar ceilalţi îl şofează” 

Mai mult, misticismul este dublat de ceea ce aş numi eu o mare naivitate. Ca urmare multe dintre părerile sale politice si nu numai sunt halucinante. Despre Hitler are o intuiţie, aşa, “că e împins de ambiţia drăcească a celorlalţi, că el ar vrea să iasă din încurcătură pacific, dar ceilalţi îl şofează”. Şi în cazul lui Carol II anturajul e de vină pentru deciziile sale controversate: “îmi pare rău că toate aceste greşeli cad în capul Suveranului. Eu sunt convinsă că el vrea şi vede idealist”, declara autoarea. La fel este judecat şi Maresalul Antonescu, ale cărui greşeli sunt puse în vina vice prim ministrului său, Mihai (Ică) Antonescu. Iar Goga, ca om politic, “va fi făcut prostii, dar ca un copil mare, curat şi generos”. La preluarea tronului în septembrie 1940, consideră că tânarul rege Mihai promite, cu toate că s-a cam bâlbâit la citirea discursului (“silabisirea discursului” scrie în Jurnal), şi o face să-şi pună mare nădejde în el, ba chiar “ar dori să-i fie profesoară, să-l ajute să se coacă!”.

Un melanj de romantism și poporanism destul de plictisitor

Platitudinile emise nu vizează numai indivizii, ci şi categoriile etnice şi sociale. Poporul român este unic şi are o misiune specială: “am întrevăzut azi rolul pe care-l are de preluat neamul nostru în lume. Cu darurile lui reînnoite, cred că are rostul de umaniza un Occident prea abstracizat”. La scară mai mică, şi ţăranul român, generic vorbind, este idealizat: “singurii sănătoşi sunt ţăranii, pentru că ei sunt cu sufletul smerit faţă de Dumnezeu”. Este un melanj de romantism și poporanism destul de plictisitor, mai ales prin repetarea obsesivă, pentru că genul acesta de considerente se tot repetă în cuprinsul Jurnalului.

Acest idealism, dorinţa de a vedea doar părţile bune din oameni şi lucruri, capacitatea de a compătimi şi de a găsi scuze chiar şi atunci când nu e cazul, miroase puţin a ipocrizie, şi a avut prieteni care chiar au acuzat-o în acest sens. Până şi ea, într-un impuls de sinceritate, îşi recunoaşte  “superidealismul în care mi-am cheltuit zilele”. De altfel, atunci când a fost obligată să trăiască, având domiciliul forţat, la Costeşti, un sat uitat de lume undeva prin Moldova, Alice Voinescu n-a întâlnit acolo pe niciunul din ţăranii români din poveşti şi icoane. Mulţi din cei cu care a luat contact reprezentau o altă realitate: primitivi, brutali, cu aplecaţie spre băutură, cu copii needucaţi, totul pe fundalul unui sat îngropat în noroaie.

Exasperante sunt şi dulcegăriile de limbaj. Yvona e tandră. Mia e proaspătă. Marieta e drăguţă foc. Irinel este delicioasă şi dulce foc. Trancu Iasi e un pur, cu suflet de copil. Geo Bogza e un alt suflet de copil, leal, curat, nebănuitor. Iar soţia lui are „un picioruş frapant de mic şi de frumos” (sic!). Ca să nu mai vorbim de faptul că romgleza nu s-a inventat în epoca noastră. Azi am fost “crushed down”, se plânge autoarea. Sau e o „glorious day” afară. Plus pasaje întregi în franceză şi germană.

 Așteptări prea mari?

Constat în final că am surprins în acest text doar aspectele care m-au iritat pe parcursul lecturii, deşi au existat şi pasaje bune. Un alt critic al Jurnalului, pe care l-am citit de curând, spunea că receptarea Jurnalului este una esenţial frustrantă şi că originea acestei dezamăgiri provine dintr-o înşelare involuntară a orizontului de aşteptare a cititorului neautorizat (Adela Dinu, Jurnal de existenţă: Alice Voinescu, www.lapunkt.ro). Aşa este. Când am început Jurnalul, am avut mari aşteptări. Am crezut ca o să citesc opinii personale dar pertinente despre România interbelică şi cea comunistă. Am crezut că o să citesc o cronică a regimului de detenţie în perioada comunistă, însă această perioadă nici măcar nu este menţionată în jurnal.  În loc de asta, am parcurs două volume consistente în care m-am luptat necontenit să găsesc puţină substanţă printre dumnezei, rugăciuni, vise, discuţii cu rude moarte şi prieteni vii, certuri în familie, parastase şi înmormântări.

 

Etichete: , , , ,

17 comentarii la “Jurnalul lui Alice Voinescu – la pomul lăudat să nu te duci cu sacul” Subscribe

  1. Alexandra 30/10/2014 at 17:31 #

    Dar jurnalul prietenei sale, Jeni Acterian, l-a citit cineva? Impresii?

    • ady 31/10/2014 at 19:43 #

      n-am citit. imi face din cand in cand cu ochiul, dar mereu se gasesc carti care sa ma traga mai tare de maneca.
      iar in ultima vreme jurnalele m-au cam dezamagit.
      pe langa cel al lui alice voinescu- n-am avut eu stoicismul/ambitia/masochismul lui adobrero s-o citesc pe toata, nici macar pe ale lui dollo, sa termin primul volum, dar cam 1-2 ani de jurnal tot am citit. si achiesez total si complet cu cronica de mai sus.
      tot in vara asta am citit si cam jumate din confesiunile unui cafegiu. ceva mai interesant, dar nici asta nu e chiar ce ma asteptam. (nu ca mi-as da seama prea bine la ce ma asteptam 🙂 )

  2. ady 30/10/2014 at 19:44 #

    chiar ca asta-i masochism. candva si eu ma straduiam sa termin cartile. m-am lasat de sportul asta. nu-mi place dupa maxim un sfert sau o detest de-a dreptul dupa 30-50 de pagini — o las balta, ca mai sunt carti pe lume.

    apropos de „pui mic” si „pusy dulce” nu au nimic cu o intelectuală de talie europeană mult lăudată”- la primul meu targ de carte am achizitionat volumul bibliofil de corespondeta dintre eminescu si veronica micle. adresarile lui catre ea cresc „in intensitate de la „draga mea amica”, apoi la „mai potzotzoi”, „draga si dulce nicutza”, „draga/dulce cutza” , „momotzi draga/dulce” ca sa scada brusc la „doamna”, „stimabila doamna” cand erau certati din varii motive. nu ca apelativele pe care le foloseste ea ar fi cu mult mai breze- „mitzule iubit si al meu scump si dragalas”.
    editorii s-au chinuit rau sa gaseasca apelativele folosite ca titlu: „dulcea mea doamna/eminul meu iubit”.

    ps. foarte misto cronica. imi dau seama ca eu nu-s in stare de cronica de carte.

    • adobrero 30/10/2014 at 21:28 #

      Da, mi-aduc aminte si de Eminescu si Veronica. Dar macar aia erau in viata, ardea focul in ei. Alice il pupa si pusia pe barba-sa mort, dupa ce cat fusese in viata nu stia pe unde sa mai piteasca jurnalul, ca ala facea scene.

      • ady 31/10/2014 at 19:38 #

        ai dreptate, dar pentru mine atunci a fost un soc. aveam 20 de ani, tanara si toanta, abia terminasem liceul intr-un minuscul oras de provincie timp in care ni se varase in creieri chestia cu „poetul nepereche”. si sa ma trezesc fata in fata cu o adresare (si pe ici pe colo, cand se certau si o „purtare”) de pustan de liceu de-acu 100 de ani….. soc si groaza, vorba breiking-niuzurilor. 🙂
        ca intre timp am mai crescut si eu, m-am mai dumirit de una-alta, e alta poveste. dar atunci am fost atat de socata ca nici nu mai stiu despre ce vorbeau exact scrisorile.

  3. VASILIU MIRCEA PAUL 30/10/2014 at 21:38 #

    De acord 100% !

    În ultima vreme am citit o grămadă de memorii ante-belice și ante-1900 pentru a-mi face o imagine cît mai corectă asupra României ante-comuniste, nu doar din amintiri de familie. Însă nici una din cărți nu m-a revoltat mai tare decît cea a lui Alice Voinescu. O așa-zisă intelectuală de elită de un bigotism și îngustime de spirit exasperante. Marea nenorocire este că prin ea vedem, ca prin telescop, toate tarele intelectualității noastre, mărite la proporții grotești. Nu degeaba părinții mei și prietenii lor (TOȚI regățeni emigrați în vestul țării, toți profesioniști serioși) aruncau, din cînd în cînd, ironii despre ”boierimea bucureșteană” rămasă înțepenită într-un trecut ultra-superficial: „Vai dragă ! Cum o mai fi vremea la Paris ?”

    Foarte bine că cineva are curajul s-o demonteze pînă la cele mai intime rotițe, în răspăr cu cronicile interesat-favorabile. De ce interesate ? Fiindcă și Paleologu și Pleșu și mulți mulți alții din gașca lor sînt exact niște replici ale lui Alice Voinescu & Comp. – prețioși, erudiți fără profunzime, fără simț practic, fără nerv și voință, ce țin scena ocupată în detrimentul unora de sorginte opusă. Cîtă vreme acești saltimbanci palavragii și lipsiți de orice direcție clară vor continua să dea tonul spiritualității noastre să nu ne mirăm de politicieni.

    Felicitări lui adobrero (ȘI pentru stilul clar, concis, percutant) pe care o aștept la paulvasiliu_ro@yahoo.com în vederea unui schimb de informații mult mai consistent decît elucubrațiile franțuzite a outrance ale ”filosoafei” Voinescu.

    Dragă Dollo, felicitări și ție pentru publicarea textului de mai sus – ce de timp (din viață) ai fi cîștigat dacă îl aveai sub ochi înainte de a parcurge volumul 1.

    Bravo fetelor !

    • Kathy Bates 31/10/2014 at 11:52 #

      „ironii despre ”boierimea bucureșteană” rămasă înțepenită într-un trecut ultra-superficial: „Vai dragă ! Cum o mai fi vremea la Paris ?””

      Nu e curios că în zilele noastre hipstării (care nu se cunosc între ei şi nu se citesc unul pe altul) scriu ca nişte American McGee’s Alice Voinescu?

      1940: delicioşii, dulcii, idealiştii şi creştinii ar vrea să facă bine, dar nu-i lasă ambiţia drăcească a cocalarilor din jur.

      2014: depresivii, raw-veganii, bicicliştii şi creştinii lui Părintele Arsenic ar vrea să facă bine, dar nu-i lasă ambiţia drăcească a cocalarilor din jur.

  4. mariana 09/12/2016 at 10:26 #

    Mie mi a placut foarte mult „Jurnalul”,l am citit pe nerasuflate!
    ma uit la diversele comentarii la adresa Alicei Voinescu si nu ma pot abtine sa nu ma mir si sa nu ma intristez ,de „micimea ” si criticile care i se aduc,de niste persoane care nici la degetul mic,nu cred ca ii ajung!
    Este usor sa critici pe cineva care nu se poate apara!

    • mihai 09/12/2016 at 12:39 #

      S-a strigat fault. Dumneavoastră v-a plăcut Jurnalul și autoarea, altora nu le-a plăcut. Dumneavoastră trageți concluzia că criticii sunt „niste persoane care nici la degetul mic,nu cred ca ii ajung”. Si, cum ati ajuns dvs la aceasta concluzie minunată? Au oare aveți vreo informație despre capacitățile intelectuale ale criticilor respectivi?

      Pretindeți că „e ușor să critici pe cineva care nu se poate apăra”. Dar aici e vorba despre critică de carte! Puteți foarte bine să apărați dumneavoastră cartea, evidențiind elementele sale forte! Hai, că puteți mai mult decât ideile de mai sus de nivel de școală primară, „mie mi-a plăcut foarte mult” și „cei cărora nu le-a plăcut sunt niște răi”.

      • Dollo 09/12/2016 at 17:32 #

        Mihai, te angajez moderator, că văd că te descurci foarte bine 😛

        • mihai 09/12/2016 at 17:47 #

          Am fost, pe forumul chip.ro. Ehei, vremuri de studenție…

          Dar mulțumesc de apreciere! (mihai face o plecăciune)

    • mariana 12/12/2016 at 09:54 #

      Nu stiu daca sa continui aceasta polemica,eu raman la parerea mea!
      Mi a placut foarte mult Jurnalul,incerc sa nu pornesc la drum,cu critici,sa gasesc si sa pun accent pe lucrurile care mi plac,ma axez mai mult pe lucrurile bune ,in orice domeniu!
      Insa,Alice Voinescu a lasat ceva in urma ei,a fost o personalitate,va place sau nu.
      Imi pare rau ca v a suparat postarea mea si ca nu sant de acord cu dvs,criticii doamnei Alicei Voinescu,nu credeam ca aceast forum este deschis doar celor care vor sa critice,nu si celor care vor sa si spuna impresiile proprii!

      • mihai 12/12/2016 at 09:57 #

        Nu-i nicio polemică. Ca să fie polemică trebuie să existe idei din ambele părți. Ori, din partea dvs n-am văzut idei, ci doar un atac la persoană difuz. De asta am și sancționat mesajul: că ați venit între noi să ne înjurați în loc să contribuiți la dezbatere.

      • Dollo 12/12/2016 at 11:02 #

        Doamnă Mariana, de gustibus, dacă v-a plăcut încercați să spuneți concret și de ce. Dacă sunteți aici este pentru că există libertate de exprimare, dar la o cronică de carte care spune cu argumente de ce nu i-a plăcut cronicarului e nevoie de un comentariu cu ceva mai mult decât „mie mi-a plăcut și voi sunteți niște nimeni deci nu aveți căderea să criticați opera autorului”. Cam asta se întâmplă pe aici, „pe forum” 😉 Înțeleg că nu trăiți în România, e bine că încă mai citiți românește, poate sunteți data viitoare și ceva mai atentă la cum puneți virgulele, de exemplu…

  5. mariana 13/12/2016 at 11:13 #

    m am lamurit cum sta treaba pe acest forum,blog,sau ce este!
    daca voiati sa discutati aici,pe acest forum(sau ce este el),numai cei care aveti aceleasi pareri si idei,imi pare rau ca am intervenit!
    asa este,exista libertate de exprimare si am vrut sa mi spun parerea
    sant plecata din tara si uitasem cum este printre romani,cum se au ei „ca fratii” ,in toate cele!
    dar am o curiozitate:daca Alice Voinescu a lasat ceva in urma ei si lumea isi mai aduce aminte de ea inca la 55 de ani de cand a plecat dintre noi,dvs cei care criticati cu atata aplomb,ati facut ceva,veti lasa ceva in urma dvs ,incat peste macar 25 de ani,sa si mai aminteasca cineva de dvs,de scrierile dvs?in afara criticilor,bineanteles!

    • mihai 13/12/2016 at 12:38 #

      Reformulez, că se pare că nu m-am făcut bine înțeles: v-ați spus părerea în mod NECIVILIZAT!

      E a doua oară când insinuați că suntem niște viermi ai istoriei, incapabili să lăsăm ceva memorabil în urmă. Așadar, cine este românul care se are „ca frații” în toate cele? Noi, sau dvs? Așa vă place să vă spuneți părerea? Împroșcând mizerii?

      Prin comparație, eu v-am făcut o critică constructivă: v-am atras atenția că ne-ați desconsiderat absolut gratuit și v-am invitat să vă ridicați nivelul discursului.

  6. mariana 13/12/2016 at 14:45 #

    cine se scuza,se acuza!
    dvs ,mihai,ati spus „suntem niște viermi ai istoriei, incapabili să lăsăm ceva memorabil în urmă”!
    daca asta va este „nivelul discursului”,ce sa zic?! HALAL!
    considerati ca am incheiat, for ever ,orice conversatie(am vrut eu,civilizata) pe acest forum/blog!
    asa imi mai aduc aminte de ce am hoatarat sa parasesc Romania!
    pt personaje ca dvs!

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Îmi pasă de turci, dar de noi mi se rupe

proteste-turcia

Mai știe cineva azi de ce au ieșit revoltații noștri la Universitate în iarna lui 2012? Merge sănătatea mai bine? Țara e mai bine guvernată? Au ieșit din foame cetățenii ăia însetați de demnitate?

Visiting Transilvania: “Traditional roma people on the left!”

Port traditional la un copil care cersea in Sighisoara

Turul bisericilor fortificate săseşti din Transilvania a fost, pentru cei şase ziarişti, o ocazie să cunoască România reală, cu drumuri proaste, cu monumente dărăpănate, cu prea mulţi “roma people” în locuri în care li se spunea că au trăit “the saxons”, dar şi cu oameni ospitalieri şi calzi, cu mâncare multă şi gustoasă, şi cu peisaje fabuloase.

Moartea iedului, mănânc și trăiesc

cioban-ied

Ciobanul mi-a zis să nu mă uit, că la ei femeile pleacă de acasă când se taie mieii. Am decis să nu-l ascult. Credeam că o să fiu mai tare ca Labiș și n-o să mai pot mânca după asta.

Moarte chiaburilor din sănătate!

Rares Nechifor, embolizare uterina

Care n-a plecat din țară până acum – ca să se trateze sau să profeseze într-un sistem civilizat – e invitat s-o facă de la 1 martie 2013. România nu-și permite să mai încurajeze existența unei alternative private în sănătate.

Jadranska magistrala

drum4

Este motivul care ar trebui să vă ducă în Croația, drumul cel mai frumos spre o destinație care nu face decât să confirme preludiul ăsta auto, suspendat între munte și mare.

Ziua presei: Cum pui pe butuci o publicație

free press

Îi interzici secțiunea cea mai profitabilă, sub pretextul săvârșirii unei infracțiuni, apoi tărăgănezi ancheta penală și procesul până când concurența îi ia locul. La final nici nu mai contează verdictul judecătorului. Se întâmplă în România.