Comunismul chinez și fețele lui umane

Lebedele sălbatice/Trei fiice ale Chinei, o carte document după care regimul Ceaușescu o să vi se pară o copie palidă.

În timpul Revoluției Culturale în China lui Mao, un băiat de 16 ani i-a scris o scrisoare de dragoste unei colege. Indignată, ea i-a răspuns, cu apelativul trădător al revoluției: „Cum îndrăznești să te gândești la asemenea lucruri nerușinate (dragoste, vezi bine – nota mea) când dușmanii de clasă sunt încă agresivi, iar oamenii din lumea capitalistă trăiesc încă în abisul mizeriei?”. Tinerii din China comunistă erau convinși că nivelul lor de viață era cel mai bun din lume, în timp ce în capitalism lumea abia-și ducea zilele de pe o zi pe alta.

M-a amuzat întâmplarea, dar a fost singura din cele 500 de pagini ale cărții „Lebedele sălbatice/Trei fiice ale Chinei” care putea să-ți schițeze un zâmbet. Cartea, mare cât China, este despre o dramă pe măsură. Se pare că Jung Chang, autoarea, e un pic grafomană. Înțeleg că ăsta e cel mai scurt dintre documentarele pe care le-a făcut la viața ei. Dimensiunea i-a descurajat pe unii să o citească pentru clubul de carte de luna trecută, iar titlul – ușor poetic – i-a incitat puțin spre deloc pe alții. Cartea e veche, totuși de 23 de ani și în lumea mare trece drept cea mai bine vândută lucrare de non ficțiune – 10 milioane de exemplare, tradusă în aproape 40 de limbi. E interzisă în China și azi.

Mie mi-a plăcut și m-a captivat din prima. Chang nu e o scriitoare talentată (poate pentru că engleza nu e limba ei maternă), însă e o povestitoare bună, iar pentru ceea ce a urmărit cartea a fost suficient. A reușit să facă un tablou viu al Chinei din vremea ocupației japoneze până la moartea lui Mao, povestind viețile a trei generații de femei din aceeași familie.

jung chang

Bunica ei a fost ultima din familie care a mai suferit mutilarea picioarelor, practicată în China pentru a le da femeilor un aer neajutorat și, chipurile, grațios. A fost apoi vândută concubină unui general chinez. Mama și tatăl autoarei au fost activiști comuniști convinși, atât de pătrunși de justețea regimului încât și-au făcut singuri viața un iad. Descrierea modului în care s-a făcut colectivizarea în China mi-a amintit de poveștile mamei mele, care a fost și ea parte dintr-un astfel de proces pe meleaguri europene. La 18 ani, însărcinată cu primul copil, mama autoarei a făcut un drum de 1000 de km pe jos, din Manchuria până în Sichuan, însoțindu-și bărbatul și partidul în misiunea patriotică de a civiliza masele. A pierdut copilul din cauza condițiilor istovitoare de drum și de muncă, de la care nu a fost scutită de soțul ei, deși era lider al grupului și beneficia de mașină sau cal, pe motiv că „nu vrem să se creadă că comuniștii fac favoritisme pentru familia proprie”.

Povestea mamei este de departe cea mai dramatică din familie. O femeie inteligentă, curajoasă, care și-a urmat soțul și a ținut familia unită, deși a avut suficiente motive în primii ani de căsnicie ca să-l dea dracului, văzând că el pune întotdeauna partidul și patria înaintea soției și a celor patru copii ai lor. Soarta tatălui e de asemenea dramatică, în condițiile în care a ținut să-și păstreze verticalitatea până în ultima clipă a vieții.

Constante, de-a lungul celor o sută de ani de istorie din carte, sunt brutalitatea și mizeria. Poporul chinez, numeros, sărac și adesea înfometat de aproape toate regimurile, se lasă amăgit, implicat, păcălit, angrenat, dezbinat și stăpânit de același gen de lideri: avizi de putere, fără viziune, dar degrabă vărsători de sânge. Mao este autorul moral al uriașei drame trăite de chinezi timp de 20-30 de ani, în timpul „Marelui Salt Înainte”, când agricultura a colapsat din cauza obsesiei pentru „industrializare”, respectiv pentru producția de oțel în care era angrenată toată țara (ca să-i întreacă pe americani și englezi…). Combinată cu raportarea producțiilor record la hectar (care nu erau decât niște gogorițe propagandistice), asta a dus la marea foamete din anii 50 în care unii au ajuns să-și mănânce copiii.

mao

Apoi a urmat „Revoluția Culturală”. Tovarășa Mao este cea care a declanșat Revoluția Culturală, alimentând nevoia constantă de conflict a soțului ei. În timpul Revoluției Culturale toată China s-a întors cu susul în jos: iarba a fost scoasă din rădăcini, păsările înfometate și alungate din copaci, elevii s-au răsculat împotriva profesorilor, i-au bătut și alungat din școli, bibliotecile arse, intelectualii ostracizați, moștenirea culturală seculară a Chinei a fost demolată în numele unui restart comunist menit să contribuie la apariția omului nou. Culoarea revoluției – roșu – era simbolul evoluției și al progresului. S-a pus problema schimbării culorilor din trafic, pentru că era imposibil ca pe roșu să stai, și pe verde să treci. Roșu însemna mers înainte…

Liderii de partid au trecut și ei printr-un proces de epurare, dictat de capricii ale celor mai șmecheri care se aflau în preajma liderului suprem. Tatăl și mama autoarei au fost închiși, bătuți, batjocoriți sistematic de hoarde de „cetățeni revoluționari” pe motiv că ar fi fost în contradicție cu dorințele și îndemnurile Marelui lider. Este revoltătoare și înduioșătoare etapa din adolescența autoarei, în care descrie cum bunica le oblojea rănile mamei și tatălui, veniți acasă bătuți crunt de „revoluționari” la ședințele de reeducare. Încercam să-mi imaginez cam ce aș fi simțit eu la 14 ani dacă mama ar fi venit bătută acasă, de la serviciu. În timp ce mie, la școală, mi se cerea să fiu trup și suflet alături și să-l iubesc pe marele lider Mao. Poate de aceea adolescența autoarei a fost una atipică, pentru că și-a iubit părinții mai abitir ca niciodată, tocmai din cauza acestor vremuri pe care le-au traversat împreună. Care adolescent de 14 ani poate să mai spună asta?

Povestea lui Jung Chang este într-o oarecare măsură a multora dintre noi, decrețeii lui Ceaușescu. Îndoctrinați la școală despre măreția și viziunea liderului, siliți să conviețuiască acasă cu realitatea generată de un sistem corupt, totalitar și păgubos. Fără nicio altă sursă de informare în afara surselor de partid și de stat. M-am recunoscut în câteva din poveștile ei, dar mi-am dat seama că în comparație cu China, comunismul românesc a fost ca o piesă de teatru într-o sală de provincie, care imită un film de Hollywood.

În fine, cartea este un manual de istorie a Chinei pe înțelesul tuturor, suficient de atractiv cât să te țină curios până la final, și teribil de brutală cât să te facă recunoscător că te-ai născut în România, și ai avut parte de un comunism mai soft. Evident, lucrurile s-au schimbat în China de atunci, totuși Partidul comunist încă e la butoane, iar autoarea spune, într-un interviu acordat în 2013, că prin comparație cu generația ei, când nu existau surse de informare, oamenii de azi sunt destul de apatici, dezinteresați de realitățile politice, preocupați mai degrabă de viața cotidiană. Așa se face că Partidul comunist încă rezistă – crede ea. Totuși, protestele de acum din Hong Kong arată că de undeva se poate aprinde fitilul, chiar și într-o economie care duduie ca a Chinei.

Știu că unii nu au chef/timp de cărți despre lucruri grele, rele, sordide, pe motiv că e viața destul de realist/tristă și așa, dar eu tot o recomand. Măcar acelora care vor să înțeleagă prin ce am trecut și noi, ca să fie pregătiți pentru ce urmează.

 

*Cartea de luna asta este „La sud de graniță, la vest de soare” de Haruki Murakami. Urmăriți coloana din dreapta a blogului, unde scrie de regulă ce carte citim și unde și când ne întâlnim ca s-o dezbatem.

Etichete: , , , , , , , , ,

7 comentarii la “Comunismul chinez și fețele lui umane” Subscribe

  1. upn 02/10/2014 at 11:14 #

    pentru ca mi-ai facut pofta de cartea astea (intr-un post anterior), m-am apucat si eu de ea, mai am pina sa o termin.

    cum zici: sint bucuroasa ca nu m-am nascut in china, sau in alta societate cu rigiditatile mentale descrise in carte. mi-a ramas intiparit – printre altele – rugaciunea repetitiva a strabunicii: ‘doamne nu ma fa femeie in viata urmatoare!’

  2. VASILIU MIRCEA PAUL 02/10/2014 at 12:36 #

    În afară de incredibila persistență a chinului cu picioarele deformate (”deliciul confucianiștilor ESTETIZANȚI”) ar mai trebui amintită ”tradiționala” execuție-pedeapsă numită „o mie de tăieturi” (凌遲 în chineza tradițională), adică o căsăpeală lentă, felie cu felie.

    Alte TANDREȚURI” ASIATICE: după mai mult de două milenii de confucianism & budism, împăratul Yongle și-a lichidat 2800 de concubine (doar în baza unor bănuieli), tot prin oribila metodă a celor „o mie de tăieturi”.

    Ambele obiceiuri au fost abolite ABIA lN SECOLUL XX.

    De precizat că bunica din roman trebuie să fi făcut parte din ”clasa mijlocie-superioară” – femeile simple erau scutite; ALTFEL CINE AR MAI FI MUNCIT (făcut copii, etc.) DECI, din start, era ”o dușmancă de clasă”.

    DECI oribilitățile maoiste au rădăcini adînci, reciclate prin bărbile marxist-leniniste.

  3. o femeie 02/10/2014 at 15:01 #

    M-ai convins, O sa citesc cartea!

    Am avut ocazia sa discut cu o colega din China, mai in varsta decat mine. Ca o concluzie, comunismul in RO nu a fost mai bun sau mai rau decat cel din China, ci atat de… asemanator!. Tot dictatura a fost; tot o epurare culturala (vezi anii 1955-1965 cand au ajuns in inchisori mintile ilustre ale Romaniei: C. Noica, N. Steinhart, Capraru etc etc ), tot ridicarea oamenilor marunti si pusi sa decida sus (vezi povestile cu cumnatul lui Ceausescu, pus ministru, care nu stia ce face, dar repeta: sa se schimbe, am zis), cu fabrici neprofitabile dar asta ca sa nu importe de la occidentul decadent, etc, etc.
    Interzicerea avortului a venit dupa o vizita a lui Ceasca in China, cand si-a dorit o tara cu populatia Chinei, copiii sa fie institutionalizati etc. Ce a iesit din asta: vezi infernul de la Cighid, Siret, etc.

    Doar defilarile si adulatiile, Ceasca le-a invatat in Coreea de nord.

    • ady 03/10/2014 at 19:06 #

      si pe mine m-a speriat asemanarea din „comunismul la ei” si „comunismul la noi”, insa am crezut ca-s prea tanara si am trait prea putin (si prea copil) in comunism si stiu probabil prea putine, pentru ca si eu l-am perceput „pe-al nostru” mai soft fata de ce-am citit pe acolo. sau poate a doua parte la noi a fost asa. ca sighet, gherla, canalul epurarile din invatamant, etc de pe la inceput nu mi se par mai soft fata de ce-am citit in carte.
      eu sunt curioasa ce parere ar avea un cititor roman de peste (sa zicem) 55 de ani. abia astept sa i-o duc lu’ tata.

      aaaa si m-a umplut de toate spumele spumoase atitudinea lu’ tac-su. faza aia cu marsul si avortul……… bun, hai sa zicem ca pot sa inteleg ideea cu „nu esti comunist de x ani, n-ai voie in masina, nu-ti te iau in masina”. zau ca as putea sa ma straduiesc sa inteleg. da’ de ce pana ma-sii nu s-a dus si el cu ea, pe jos, sa-i fie alaturi. zicea in carte, de unu’ in aceeasi situatie, mergea pe jos alaturi de nevasta-sa, care, tot asa, n-avea voie in masina. ba chiar o cara in brate din cand in cand. alooo, nenea (vorba vine, omu’ e mort demult), ala nu-si cara nevasta in brate ca aia era comunista veche cum zici mata, ci pt ca-i pasa de ea.

  4. o femeie 02/10/2014 at 15:04 #

    si neparat sa mai adaug: comunismul actual in China e mult mai libertin. Comertul, autonomia a dat libertati partiale. In continuare, google nu returneaza in China cuvinte ca: revolutie, dictatura, revolta etc. Si nici nu au voie sa aiba blog-uri.

    Si daca ar fi singura tara in lume…dar inca mai sunt ramasite de dictaturi in Azerbaidjan, Iran, etc.

  5. Mrs.Green Foot 03/12/2014 at 00:40 #

    Mersi Dollo pentru prezentare. Mi-am comandat cartea, abia astept sa o citesc.

Trackbacks/Pingbacks

  1. Comunismul chinez și fețele lui umane | România curată - 02/10/2014

    […] sursa: dollo.ro […]

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Restul de 60% e tăcere

deget

Portret colectiv al celor 60% absenți de la vot: Vine inspecția sanitară și o întreabă pe asistentă dacă anumite aparate de pe care trebuie să ia probe sunt dezinfectate. Asistenta zice că nu, că nu a avut timp. Inspectorul pune mâna pe soluție, dezinfectează aparatul, ia proba și pleacă mulțumit

Maidanezul antrenat să fie Saint Bernard

Codruț și nepotul lui, Vasile

Codruț a fost cules de pe străzile din Craiova, în 2004, și a devenit azi unicul maidanez cu atestat de câine de căutare și salvare din dărâmături. O performanță la care ajung maximum 10% din câinii de rasă la nivel internațional.

Dacă Traian ar fi vrut să cucerească Dacia în 2013…

turnulete

… l-ar fi oprit jandarmii să urce la cetatea Sarmizegetusa Regia, pe motiv că e închisă între decembrie și februarie, și astfel geneza poporului român ar fi așteptat primăvara

Ziua 8 – Dumneata scrie ce trebuie, eu mă fac că nu văd… și semnez

Sursa foto: http://monstersketch.blogspot.com/2009_05_01_archive.html

Cea mai drăguță văduvă din blocul recenzat de mine, mă roagă să nu-i arăt ce am bifat la starea civilă, pentru că ea încă îl simte alături pe bărbatul ei mort de 35 de ani.

Scrisoarea pe care n-a mai primit-o Eugen Ionescu

dosarul-profesorul

Povestea profesorului Ion Nițulescu – un „element dușmănos” față de orânduirea socialistă – și a delatorilor săi, dintre care numai securistul șef mai trăiește azi bine mersi, măncându-și pensia într-o vilă somptuoasă chiar în satul natal al victimei sale

Pe barba mea, poliția face ce vrea

barba

În era datelor biometrice, în care computerul face recunoașteri faciale chiar și sub burka, poliția română îi refuză unui bucureștean înnoirea permisului de conducere pentru că nu vrea să-și radă barba