A ud că primarul sectorului 3, Robert Negoiță, s-a apucat să amenajeze cu 1,7 milioane de euro o fântână arteziană în fața intrării în ruina cinematografului Gloria din cartierul în care am copilărit – Balta Albă. Remarcasem încă din vară că s-au apucat să demoleze complexul Gloria și recunosc că atunci m-a încercat o oarecare nostalgie.
Fântâna lui Negoiță – foto Hotnews
Am vrut să scriu despre amintirile mele legate de cinematograful ăla, despre toate filmele văzute cu mama în vremea când oamenii aveau abonament la cinema și vedeau câte un film în fiecare săptămână. Mama mă dusese la film la Gloria înainte să învăț să citesc singură pe ecran. Ce-i drept nici nu prea era nevoie. Era vremea în care pe marile ecrane vedeai mai degrabă clasicele filme românești cu haiduci, comuniști sau domnitori care azi fac spoturi electorale de îndemn la vot. Câteodată sistemul ne mai regala și cu câte un film produs dincoace de Cortina de fier, dar rar.
Îmi amintesc ca azi ce reacție am avut la unul din filmele cu haiduci, când pe ecran s-a deschis, în toată splendoarea ei, o ladă cu cartușe. Mi s-a părut că sunt pixuri – eu eram pasionată de pixuri încă dinainte de a învăța să scriu – așa că am strigat tare, în sala cufundată în beznă și atenție: „Maamăăă, ce de pixuri!”. Sala a râs, mama a fost jenată de incident, iar acasă mi-a explicat că alea nu erau pixuri.
Ceva mai târziu, ani mai târziu, pe aceleași scaune am stat în fața unor scene de dragoste care mi-au înflăcărat imaginația, în așteptarea declarațiilor pe care le doream în viața reală. N-au venit atunci, și nici la cinema, dar asta nu înseamnă că nu le-am așteptat 🙂 Cred că toți copiii crescuți în comunism, doar cu cărți, filme la cinema și jocuri offline, pot înțelege nostalgia pe care un cinematograf de cartier aflat în ruină ți-o poate deștepta.
Dar am zis atunci când am făcut poza asta, astă vară, că sunt prea sentimentală, atitudine ce nu-și mai are locul în epoca în care toată lumea merge la filme la multiplex (dacă nu cumva le piratează acasă) și deci investițiile de stat în puținele cinematografe rămase nu mai sunt necesare. Nu suntem noi în stare să păstrăm istoria blocată în clădirile din centrul istoric, darmite pe aia clădită în ctitoriile decrepite ale comunismului. Cinematograful meu paradiso merita să moară, după ce traversase o bătrânețe urâtă în ultimii zece ani.
Cinema Gloria, ce a mai rămas din al meu Cinema paradiso – foto dollo.ro
Totuși, aflu de pe Hotnews că nu, cinematograful nu este demolat, ci numai complexul care-l înconjura (și care ajunsese mai degrabă un WC public în aer liber), în timp ce primăria la care contribui și eu anual cu impozit și taxe își permite să investească 1,7 milioane de euro pentru un jet de apă amplasat în fața ruinei cinematografului. Deci nu se bagă bani în sala de cinema, ca să fie reabilitată și eventual redată publicului – pentru că mai puțin de 5% din cinematografele de stat din țara asta mai funcționează cu chiu cu vai, iar salariații lor fac greva foamei – ci se mai pompează niște milioane de euro în amenajarea unei „piațete” care chipurile ar trebui să atragă oamenii într-un spațiu public.
Ce să facă oamenii în piațeta Gloria, să stea ca șopârlele la soare în jurul fântânii lui Negoiță? Peste stradă, la nici 50 de metri de asta se află Parcul IOR (Alexandru Ioan Cuza), cu lacul și spațiile sale verzi, și el aflat în pericol real de betonare. De ce ar vrea cineva să bage atâta bănet, și fără acordul consilierilor locali, într-un loc mort? De ce nu bagă bani în cinematograf, eventual să-i facă și o grădină de vară alături , la care oamenii să vină la film, în week-end-urile în care oricum vin în număr prea mare în parcul ăla devenit neîncăpător.
Prostia asta cu fântâna din fața cinematografului mort Gloria este încă un exemplu din categoria investițiilor fără cap, din bani publici, ca și parcurile făcute la sate sau betonarea și bordurizarea Bulevardului Unirii, la care se opintește din greu bugetul sectorului 3 în ultimul an jumate. S-a tot vorbit despre asta, se protestează în fel și chip, oamenii sunt indignați, mai organizează niște pichete, mai fac niște petiții, dar realitatea e aia veche: câinii latră, caravana trece. Pentru orice ochi neavizat este evident că avem de-a face cu niște sifonări grosolane ale banului public, ceea ce mă nedumerește este de ce instituțiile de control nu stopează frenezia asta a betonărilor prostești în timp util, ca să mai salveze niște bani?
Sunt ferm convinsă (mai ales după ce văd în ultimul timp) că va veni vremea când îl vom vedea și pe Robert Negoiță dus cu duba la cercetări, dar oare n-ar fi mai bine să și prevenim din când în când, mai ales că nici la recuperarea prejudiciilor nu suntem campioni? Desigur că un an-doi de pușcărie pentru politicienii corupți ne răcorește pe noi ăștia, din popor, dar după asta ei se întorc la averile lor acumulate din furt, iar noi rămânem cu betoanele astea inutile. Curtea de Conturi, mai faceți și voi ceva, nu lăsați totul pe seama DNA-ului!
pixuri, hai !?
Sic transit Gloria mundi 🙂
Acela era cinematograf de categoria I-a. Pentru chiulangii mai era si „Ateneu si cinema Vergu” (asa scria pe frontispiciul cladirii si poate mai scrie si astazi sub banner-ul cu manelisti). Oficial se numea „Cinema Munca” si avea un balcon… doar pentru cei curajosi 🙂
Parcul de peste drum, IOR-ul, locul unui fost talcioc, mai adapostea vara cate o gasca de barbosi cioplitori cu dalta a unor bolovani pe cale de a fi transformati in opere de arta. Dar de acestia nu cred ca ai cum sa-ti amintesti.
Pot sa-ti mai povestesc… dar la ce bun?
Fantani arteziene, asfalt, locuri de parcare, borduri, garduri… ce sa mai zici, oras civilizat!
Stiu perfect ce spui! Acelasi sentiment de gol in suflet l-am avut cand s-a inchis cinematograful copliariei mele, Floreasca! In locul sau au fost pe rand casinouri, cluburi si alte asemenea spatii private de „distractie” democratico-capitalista. La fel imi amintesc si eu cu nostalgie vremea copliariei, cand intram la film aproape in fiecare zi, sa vad si sa revad filmul saptamanii. Si cand era un film „de afara”, doamne, era sala arhiplina, se statea si pe culoarele de trecere dintre scaune :)) Imi amintesc perfect ca am vazut filmul „Corsarul” cu Eroll Flynn de fix 7 ori, atatea zile cate avea saptamana :)) ce vremuri ….si cate ar mai fi de povestit…:)
Nu stiu altii ce parere au sau cum le-a fost copliaria, dar, Doamne! ,eu am avut o copilarie foarte frumoasa, de care imi aduc aminte cu mare drag si care si-a pus amprenta asupra mea ca adult intr-un mod de care, personal, sunt foarte multumita .
Poate si generatia de azi ,peste 30 de ani , va avea tot asa amintiri placute despre vremurile in care traim…
Te pup si te imbratisez cu drag , scumpa Dollo, si-ti multumesc pentru felul unic in care reusesti sa imi trezesti amintiri atat de frumoase, de fiecare data !:)
Doar 1.7 mil? Subtire. Stai sa vezi de la anu incolo cand v-a fi inscaunat mongo-jong-un. Asa le trebuie celor care au stat in casa ca tampitii si n-au iesit la vot . Au votat cretinii in locul lor si au pus o paiata (uni zic ca a fost proxenet, altii ca eludeaza fiscul, altii … ). La anu schimba bancile pe toate bulevardele din sector ! pune de alea cu inscriptia „pupati in cur psd-ul” Le urez:Pohta Mare
Și noi ăștia care am ieșit la vot, dar nu l-am votat, ce vină avem?
Dollo, cred ca se aplica si pentru fantana ce ne-a raspuns Negoita (acum al al doilea mandat) in toamna lui 2014, cand protestam impotriva defrisarilor din parcuri:
„CUI NU II PLACE, NU ARE DECAT SA SE MUTE IN ALT SECTOR!”
Am fost copil de cinematografe in Brasov. Vechi, noi, mari, mici, centrale sau de cartier, plus cinemateca studentilor. Ma stiau toti de peste tot. Ani la rind am vazut toate filmele care treceau pe la noi prin oras, la fel, vechi sau noi, de dincoace sau de dincolo de cortina, bune sau proaste. Ani de zile am trait cu filme, carti si muzica. Un singur cinematograf de pe „vremea mea” mai exista in Brasov, reabilitat dupa ce a fost inchis vreo 10 ani. Nu stiu daca mai are bijuteriile alea de proiectoare panoramice pe care le-am demontat, curatat si reparat cind eram student… Pot spune ca dupa disparitia bunicilor mei, disparitia cinematografelor e a doua mare pierdere pe care am suportat-o in imediat jumatatea mea de secol de viata.