Critica mersului cu spatele. În tango

Liderii buni știu să te și danseze, să te și învețe, cei mediocri știu doar să te critice. Asta face diferența între „walk like a cat” și „uac laicăcat” ;)
pantofi-tango5

Toshiba și pantofii mei de tango

Aș fi zis că mersul cu spatele mi-e a doua natură, de vreme ce sunt rac și asta e una dintre principalele trăsături ale zodiei (la figurat). În realitate nici după aproape un an de când practic minunatul dans numit tango nu reușesc întotdeauna să pun corect pasul în spate, deși asta e un soi de ABC în tango. Mai exact dreptul, că pe stângul îl mai nimeresc. E abia o lună de când în sfârșit am învățat să calc cu încredere în față, pe toc, fără teama că-l voi rupe, după ce până atunci pășeam în față ca o păsărică (la propriu), cu vârful întins, călcând mai întâi pe pernuța tălpii, iar asta se simțea prost în îmbrățișarea de dans.

Recent, la o practică, am dansat din nou cu un lider nu foarte experimentat, dar nici începător, care are obiceiul să-mi țină tot felul de teorii în dans despre ce nu fac eu bine, deși suntem amândoi cel puțin la fel de „pricepuți”. Din una într-alta am ajuns să mă pună să merg cu spatele. Eram după vreo două ore de curs de tango, în care mă învârtise în toate părțile un alt lider, ceva mai experimentat, și mă luase cu amețeală și greață. După ce mi-am revenit m-a luat de bună ăsta cu critica. Așa că mersul meu cu spatele a ieșit cam nesigur și turmentat, deși în condiții normale nu e chiar atât de catastrofal.

I-am citit în ochi consternarea, dar n-am putut să mă abțin să nu râd. Îmi amintisem de o replică a unui profesor celebru de tango, care ne spunea „walk like a cat”, pronunțat „uac laicăcat”. În seara cu pricina nu mergeam ca o pisică, ci mai degrabă … . Tot ce puteam să fac era să râd, de mine însămi ca să-mi maschez frustrarea.

Omul a renunțat să mă mai critice, a continuat să mă danseze încă o melodie, după care mi-a zis că apreciază că am răbdare și mă las criticată, ca atare o să mă mai chinuie și data viitoare. Realitatea e că nu mă simt bine când sunt criticată, chiar dacă pentru cauze nobile mai accept. Reacția din subconștient la critică e dintre cele mai perverse: o accept, mi-o însușesc, dar încep să mă blamez, să mă desconsider, mă concentrez mai mult pe aspectele criticate, ca să încerc să le corectez, prin urmare nu-mi mai iese nimic și în final totul se duce dracului cu toată grația de care sunt capabilă.

Pentru un rac care oricum se remarcă printr-o proastă părere despre el însuși, critica e ca gazul pe foc. Mai zi-mi și tu că dansez prost, că mă autoflagelez eu destul când mă uit la cum dansează altele, și mi se pare că eu sunt cea mai proastă din curtea școlii. Pot să vină după aia maeștri internaționali să-mi spună că am făcut progrese, că nu-i mai cred. Îmi place să cred ce-i mai rău despre mine, mi se pare mai plauzibil 😉

În acest moment al experienței mele cu tangoul mă simt ca acum șase ani când învățam să conduc mașina. Mi se părea că nu voi fi în stare niciodată să am atâta atenție distributivă, să mă uit în toate oglinzile, să fiu atentă și în față, și în spate și în laterale, să manevrez volanul, pedalele, schimbătorul de viteză și eventual să mai schimb și postul de radio. La tango e la fel.

Trebuie să calci ca o pisică (vezi mai sus), să proiectezi piciorul întins înainte de a transfera greutatea pe el, apoi să transferi greutatea gradual. În același timp trebuie să fii atentă la pieptul partenerului (asta dacă nu ești cumva lipită de el), în ce direcție te îndreaptă, să păstrezi permanent contactul cu el. Să fii atentă la postura umerilor tăi, a pieptului propriu, să ai grijă să nu dai din șolduri, dar să le lași libere, că dacă stai încordată și asta se simte nasol în îmbrățișare, să disociezi torsul de șolduri atunci când faci opturi, astfel încât umerii și pieptul să-ți rămână în fața partenerului, iar șoldurile să meargă în direcții de 90 de grade, să nu ții mâinile încordate, să lași picioarele libere, dar nu să se miște necontrolat, mai ales să treacă unul pe lângă celălalt atunci când faci diverși pași, și peste toate astea să ții ritmul muzicii, adică să calci pe fiecare bit al melodiei, dar având grijă să te lași condusă de partener.

Pe scurt, trebuie să fii naturală! Cu mantra asta își încheie maeștrii fiecare teorie. Să lași corpul să se miște natural, că știe el foarte bine, dacă nu-i ecranezi pornirile native cu judecăți prostești pe care ți le-ai însușit până la vârsta asta. Cam asta a fost capcana în care am picat în ultima jumătate de an, de când am sistat cursurile de tango (dintr-un motiv despre care nu mai povestesc aici), dar am mers la câte o practică, din când în când, unde am dansat așa cum mi s-a spus – lăsând corpul să se miște natural. Iar asta a însemnat că am deprins unele posturi greșite (inclusiv călcătura aia cu piciorul drept), pe care acum, de când am reluat cursurile, mă străduiesc să le corectez, dar pare mai greu să repari ceva decât să înveți de la zero.

E drept că nu mă ajută nici nativul, nu sunt din categoria „walk like a cat” ci mai degrabă „fight like a cat”, și de multe ori lupt cu niște tare personale imaginare decât cu lucruri reale. De aia m-am și ținut de tango, ca de un proces de devenire personală, de depășire a unor piedici pe care sunt maestră în a mi le pune singură în cale. E de altfel o motivație care le mână pe multe dintre femeile care vin la tango. Nu pot generaliza, dar am observat că multe dintre noi avem de luptat cu noi înșine înainte de a reuși să fim femei pe ringul de dans, iar unele nu reușesc decât să se lase frustrate și mai mult atunci când văd dezinvoltura altora. Probabil că și bărbații luptă, similar, cu demonii personali, cu temerile și neputințele lor. Reușesc cei care acceptă că nu te poți potrivi cu toată lumea, că nu suntem toți la fel și că dacă uneori nu iese ceva cu cineva nu înseamnă decât că unul sau amândoi au o zi proastă sau că pur și simplu nu sunt făcuți să danseze împreună.

De ce scriu asta? Pentru că în urma diverselor interacțiuni cu lideri de tot felul în tango, în ultimul an, am observat că cel puțin în cazul meu reacționez mai bine la acel gen de critică didactică, pozitivă, în care mi se spune să nu mă mai blamez, ci să dansez, arătându-mi în același timp cum se face până când pricep. Critica superioară, sâcâitoare și sterilă – un apanaj al liderilor care încă învață și ei tainele tango-ului, iar din solicitudine, de fapt, simt nevoia să-ți transmită cum au înțeles ei că trebuie făcut – nu are efecte pozitive asupra mea, dimpotrivă. Tango-ul este până la urmă un exercițiu de supraviețuire în viața modernă, care ne-a făcut să uităm niște principii simple de interacțiune între sexe 😉

Etichete: , ,

6 comentarii la “Critica mersului cu spatele. În tango” Subscribe

  1. petero 01/11/2014 at 19:27 #

    eu zic sa te apuci de scris o carte
    e pacat de dumnezeu cu asa talent

  2. Adi 02/11/2014 at 11:17 #

    Whine less, practice more. Si vei invata si tango-ul. 🙂 Spor in continuare.

    • ady 02/11/2014 at 14:41 #

      zau ca asta nu e o critica constructiva pentru nimeni.
      si cand expui o problema si modul in care incerci s-o rezolvi nu inseamna ca te vaieti.

  3. valentin 02/11/2014 at 12:58 #

    ai vrut sa zici ca o ” racoaica” ca ca un rac sunt io…tot in iulie 1968, care m-am nascut de ziua mea!

    danseaza fata cat te tin sandalele, da-o dracu’ de critica!

    • Dollo 02/11/2014 at 15:39 #

      eu sunt în 69

  4. valentin 02/11/2014 at 16:50 #

    brava! esti inca tanara si frumoasa, bucura-te cat mai poti de tot ce ai – mama, prietenii, colegii de tango… succes fata!

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Viața și moartea într-un sat românesc. În 2012

Ale lor mâini bătrâne

Despre mutarea clasei muncitoare de la oraș la sat, înmormântarea organizată de firma de pompe funebre a preotului, despre UE care ne obligă să nu mai ținem mortul în casă, dar noi vrem să facem economie. Și despre politicieni.

Primăria Capitalei cumpără lumina soarelui la suprapreț

panouri

Aministrația parcurilor București a cârpit sistemul de iluminat din Parcul Tineretului cu niște panouri fotovoltaice pe care le-a cumpărat cu de patru ori prețul pieței, de la o firmă care a făcut în viața ei o singură afacere: asta.

Doctorul cu 2000 de pacienţi şi 350 de oi

doctorul

Medicul Emil Crişan a făcut medicina de drag, dar a moştenit şi dragostea de animale de la strămoşii săi, aşa că azi îşi împarte priceperea între oameni şi animale.

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani

Politehnica Bucuresti, Falcultatea de Electronica si Telecomunicatii - Generatia 1960 - numai vise

Au absolvit în 1960 Politehnica. Erau 150. Mai târziu unii au emigrat și au ridicat cu creierele lor celebra Silicon Valley din California. Cei care au avut cu adevărat vână de aventurieri au rămas aici, în România. Acum mai sunt vreo 50.

Pedeapsa norvegiană, cum s-a ajuns la ajutor și n-au rămas la răzbunare

opera2

Zicătoare norvegiană: cu ce fel de fost deținut ai vrea să te întâlnești seara, pe o alee pustie? Aplicată în România, zicătoarea ar suna așa: cu ce fel de ziarist sau politician ai vrea să ai de-a face într-o campanie electorală?

Suni la 112 și te sună înapoi niște ciocli

morturary

O întrebare pentru domnul Raed Arafat: ce comision primesc operatoarele de la 112 ca să le furnizeze firmelor de pompe funebre numerele de telefon ale rudelor celor decedați?