Ultima carte pe care o dezbatem luna asta la clubul de carte – Prizonierul cerului, de Carlos Ruiz Zafon – este din categoria romanelor romanțioase pe care ori le citești la adolescență, ori nu le mai citești deloc. Noi n-am știut în ce ne băgăm, așa că am insistat s-o citim acum, la clubul de carte, ceea ce a condus la compunerea încă unei cronici aciduțe din partea cititoarei adobrero, care v-a mai povestit aici și de Jurnalul lui Alice Voinescu. Eu mi-am declinat din start dorința de a povesti despre carte, pentru că mi se pare că ea poate fi rezumată eficient și suficient prin reclama aia cu Naumovici care zice celebra replică: „și la sfârșit, ce să vezi, ăla negru de respira greu era tac-su, mă!”. Cine vrea să afle mai mult să citească cronica 🙂
Dollo
Prizonierul cerului, Carlos Ruiz Zafon
de adobrero
Ca să-ţi placă “Prizonierul cerului”, trebuie să fii, mai presus de toate, un romantic. Un romantic capabil să vibreze la suferinţele unui cavaler (David Martin) care-şi sacrifică sănătatea, talentul şi libertatea în slujba domniţei prea frumoase (Isabella), pe care o iubeşte platonic, deşi aceasta nu mai e de mult fecioară, ba chiar e măritată şi are un copil cu altul. De altfel, nici domniţa nu se lasă mai prejos şi, decisă să lupte pentru libertatea lui Martin, îl înfruntă curajoasă pe căpcăun (Valls), găsindu-şi sfârşitul tragic otrăvită cu ceai de muşeţel. Genul de romantic(ă) care să-l îndrăgească pe eroul principal, Fermin Romero de Torres, al cărui nume sonor este întrecut doar de retorica sa ironic sforăitoare, pe care o foloseşte indiferent de împrejurare, şi la bal şi la spital. Acel romantic care să nu găsescă nefiresc faptul că un anticar (Daniel) are talente excepţionale de detectiv, finalizând cu succes câteva urmări ca-n filme, plus capacităţi de boxer profesionist, reuşind să-l bată măr pe ex-ul nevestei (Bea), care făcuse greşeala să-i scrie acesteia o misivă înflăcărată de amor. Sau acel romantic care încă se mai emoţionează la povestea cu final fericit a prostituatei cu inimă mare (Rociito), care după 20 de ani de făcut trotuarul, este cerută de soţie de un om bun, văduv, cu care urmează să plece în voiaj de nuntă în jurul lumii.
Pretenții de cititoare „psihopate”
Dacă nu eşti acea persoană, atunci mai mult ca sigur “Prizonierul cerului” ţi se va părea ca patinajul pe o gheaţă prea subţire. Într-un roman celebru al lui Stephen King, o phisopată îi cere autorului ei preferat, pe care îl ţine prizonier, să reia seria romanelor care l-au făcut celebru, având-o ca eroină pe o oarecare Misery, căci la finalul ultimului roman din serie Misery murise în urma unei înţepături de viespe. În toată nebunia sa, are însă pretenţia de la autor să inventeze o modalitate credibilă prin care să o învie pe Misery şi să continue intriga, astfel încât să nu-i fie insultată inteligenţa, aşa cum o făceau de exemplu serialele TV de duzină pe care le viziona în copilărie, care azi se încheiau cu personajul principal într-o situaţie critică (un avion în picaj, de exemplu), iar mâine continuau cu acelaşi personaj plimbându-se liniştit prin parc, fără a se mai obosi să ofere şi dezlegarea misterului. Când scriitorul produce un draft de roman care începe cu Misery trezită inexplicabil din morţi şi sporovăind fericită cu vecina, psihopata – admiratoare îl respinge şi îl pedepseşte crunt pe scriitor, tăindu-i un deget.
Fără a fi o psihopată, cam aceleaşi pretenţii le-aş fi avut şi eu de la Zafon. Ceva mai multă consideraţie pentru cititor adică, pentru că derularea acţiunii este vag lipsită de credibilitate. De la o fază la alta, povestea avansează doar pentru că la intervale regulate apar, ca nişte zâne bune, o serie de personajele secundare gata oricând şi oricum să-i ajute pe Fermin şi pe Daniel: copistul Oswaldo, ţiganul Armando, prostituata Rociito, avocatul Brians, padre Valera, profesorul Alburquerque. Toţi sunt nişte suflete caritabile, care oferă hrană, adăpost, îngrijire, acte false, şi tot ce mai are nevoie omul ca să ducă la capăt nişte aventuri. Mai mult, există secvenţe în roman care în mod normal ar fi trebuit să se constituie în nişte indicii pentru scene viitoare, altfel nu-şi mai aveau deloc rostul. Ei bine, autorul uită de ele. Am să dau un singur exemplu: autorul o pune la un moment dat pe Bea, soţia lui Daniel, să-şi facă de treabă, în mod misterios, în pivniţa anticariatului. Soţul este intrigat, la fel şi cititorul. Şi aici se termină totul. O fi poate vreun indiciu lăsat special în suspans pentru o eventuală continuare a romanului. Dar sunt mai multe astfel de secvenţe rămase în aer, doar dacă nu cumva Zafon intenţionează să umple piaţa cu mai multe continuări.
Între Monte Cristo și Danielle Steel
Toate acestea puse cap la cap lasă senzaţia unui lucru cam de mântuială. “Prizonierul cerului” se vrea în plus şi un tribut adus faimosului Conte de Monte Cristo, la care se fac mai multe trimiteri pe parcursul romanului. Personajul principal, Fermin, evadează din închisoare folosind celebrul tertip găsit de Dumas, adică facând pe mortul. Poate fi un omagiu, nu zic nu, dar judecând după calitatea slabă a romanului, îmi pare mai mult un truc ieftin, deşi frumos ambalat, prin care Zafon foloseşte ideea altuia, acolo unde ar fi fost nevoie de inspiraţie adevărată pentru a-l pune pe eroul său să evadeze dintr-o închisoare de maximă siguranţă. S-a mai spus că romanul recrează atmosfera deosebită a Barcelonei. Oraşul, aşa cum l-am perceput şi eu în calitate de vizitator, are într-adevăr un farmec aparte. Nu şi în roman, unde descrierile sunt puţine şi stereotipe. Dacă înlocuieşti Ramblas cu Lipscani (ambele pline de fundături sordide), colina cu Montjuic cu dealul Patriarhiei şi mahalaua Somorrostro cu Ferentari, acţiunea ar fi putut foarte bine să aibă loc şi la Bucureşti. Nici scriitura nu mi s-a părut mai de calitate. Discursul lui Fermin, de care am mai amintit, este puţin prea elaborat ca să sune natural, ca şi când personajul nu mai oboseşte tot făcând pe deşteptul. Scenele romantice par desprinse din Danielle Steel, cu eroine cu picioare grozave şi coapse catifelate care abia se întrezăresc din cămăşile lungi de noapte. Iar glumele sunt cam nesărate, implicând băşini, coşuri în zona inghinală şi izmene.
În final nu pot decât să sper că “Prizonierul cerului” este doar cel mai slab roman din serie (trei până acum), şi că există în celelalte două acel ceva ce l-a făcut pe Zafon autor de bestselleruri. Asta dacă mai are cineva curiozitatea de a le citi.
Pentru această minunăție de carte ne întâlnim sâmbătă 15 noiembrie, de la orele 18.00, la Shift Pub, pe strada Eremia Grigorescu nr 17 – e pe lângă Piața Romană. Comentați aci care aveți de gând să veniți, ca să știu pentru câți să rezerv masă cel târziu vineri la Lente cafe de la Armenească (strada Arcului nr.8), am rezervat masă pe numele meu, la nefumători. La Shift nu se putea pentru că nu au locuri de nefumători.
Eu vin. Ca sa-ti raspund la intrebarea cvasiretorica: celelalte doua romane sunt pe acelasi calapod, doar ca de cel putin doua ori mai groase. 🙂 le-am citit in ordine, inainte de „prizonierul cerului” si mi se acrise deja de zafon dupa primul si un alt roman din afara seriei. (Am continuat cu al doilea pt ca era deja cumparat. Am o vana masochista si multa curiozitate-pana unde poate merge autorul).
„Umbra vantului” se remarca prin ceva trimiteri la „faust” (dar nu garantez, nu l-am citit pe faust). Problema este ca nu-mi amintesc nici sa ma pici cu ceara de incarcerarea personajului david martin.
„Umbra vantului” nu-mi dau seama la ce face referire. Probabil cultura mea generala nu e chiar atat de grozava cum credea. In schimb insista pe tema amorului incestuos pe motiv ca tatal unuia dintre protagonisti nu e cine se spune ca e, tema destul de des folosita.
Cu amărăciunea PĂRTINITOARE a omului complet ignorat, nu pot să spun decît următoarele: adobrero este o reprezentantă tipică a românismului. Extraordinar de sprintenă în idei și verb, adică fermecătoare; simultan complet superficială, complet străină față de lucruri MULT mai importante decît niscai ”romanțuri” ieftine (foarte ușor de combătut).
Pînă la urmă diferența față de Alice Voinescu constă DOAR în absența bigotismului.
Moderați, vă rog !
E cam abscons comentariul dumneavoastră.
Bună seara,
voi veni și eu sâmbătă. Vis-a-vis de carte, puțin de spus : nu cred că o trimitere la Contele de Monte Cristo îi face vreun serviciu cărții lui Zafon. Din punctul meu de vedere, este o carte de aventuri camuflată pentru a părea ca fiind ceva mai pretențios. Fără a spune că e o carte proastă, mă mărginesc să spun că nu o voi păstra.
Cu gânduri bune,
aproximativ fara nicio legatura si cu voie de la dollo, dar se incadreaza la „…alte arte”. as dori sa va atrag atentia asupra acestei „chestiuni”.
http://artanumusca.ro/muzica-clasica-la-metrou/editia-a-3-a/
asta seara am cascat gura, si urechile, vreo 40-45 de minute la piata victoriei.
soprana diana gheorghe a cantat printre altele una din ariile mele favorite, printre putinele, daca nu cumva singura, pe care o cunosc dupa „nume si prenume” 🙂 aria „l’amour est un enfant boheme” din opera carmen de bizet. chiar imi place melodia.
tenorul alin stoica a cantat printre altele „nesum dorma” (sper ca asa se scrie).
impreuna au cantat „o sole mio”, „ciobanas cu trei sute de oi” si unul din cantecele pe care le canta in duet andrea bocelli si sarah brightman.
plus altele pe care n-am fost in stare sa le recunosc. (ma rog, unele imi sunau cunoscut in urechi, dar de cine, care, cum…… alta poveste 🙂 )
aaa, si daca va intrebati cum suna „delilah” a lui tom jones cantata de un tenor, va zic eu ca suna misto de tot. 🙂
de asemenea, daca se intreaba cineva, se oprisera o gramada de oameni sa asculte, atat in zona peronului- in capat, unde e zona de legatura dintre metroul pt pipera cu magistrala 3, cat si pe scari. atat de multi, ca au aparut niste gardieni de la metrou, „sa ne mai strangem” (lumea pastra un semicerc destul de larg in jurul artistilor), ca n-au loc calatorii sa treaca. lume de tot felul, si tineri si mai in vasta, copii tinuti pe umerii tatilor, sau strecurati in fata si, luand in calcul infatisarea, de toate conditiile. mi-a placut. s-ar putea sa va placa si voua.
Neplăcut pentru cei care n-au reușit să-l accepte și să-l înțeleagă pe Zafon. Discutăm nu despre o clonă de Monte Cristo ci despre o iluzie- cea în puterea cuvântului scris- și un oraș superb- adică Barcelona. Îi compătimesc pe cei care n-au putut să priceapă asta.
Ștefan, dacă treci de titlu, din cronică afli mai multe. Altfel, Barcelona o fi un oraș superb, dar ca una care nu a fost pe acolo îmi permit să te combat: din cartea asta a lui Zafon nu am aflat nimic despre acest minunat oraș, în afara câtorva repere răzlețe care nu-mi spun nimic. Cât despre puterea cuvântului scris… frumos spus, dar nu cuvintele lui Zafon au avut putere asupra mea, ci ale altor, multor scriitori mult mai buni decât el. Cum spune și Ady, vino la club și discutăm mai mult. Adu-ți și compătimirea cu tine 😉
De ce nu vii la club sa ne spui ce-ai inteles?! Exact despre asta e clubul, sa schimbam opinii. De preferat fara sa ne jignim. 🙂
Imi pare rau ca nu pot veni la club sa-l apar pe Zafon. Cheia in care este interpretata cartea in cronica nu e cea potrivita, deoarece nu actiunea este importanta in cartile lui Zafon, ci stilistica, goticul stilizat. Nu cred ca doar romanticii pot avea emotii estetice 🙂 Cine gusta seria de filme Sin City intelege ce spun – atmosfera face filmul, nu credibilitatea actiunilor personajelor.
Admit totusi ca Prizonierul cerului e mult mai slaba decat Umbra vantului si pare scrisa in graba, insa atmosfera sinistra a Barcelonei fasciste mi se pare destul de pregnanta (si nu cred ca are legatura cu Barcelona pe care o gusti azi ca turist). Poate ar fi fost mai adecvata Umbra vantului pentru club ca debut in proza lui Zafon.
Acuma fiecare cu gusturile lui. Ca om îndrăgostit de Barcelona- pot să spun că cunosc fiecare detaliu din cartea lui Zafon. Sunt lucruri pe care nu le poți înțelege dacă nu le vezi față în față- de aceea pun aici un link- care sper că ilustrează măcar vag ceea ce încerc să spun. https://www.facebook.com/notes/stefan-kovacs/de-demult-barcelona-2007-ora%C8%99ul-bizarului-sau-omagiu-lui-carlos-ruiz-zafon/10202347412678793
Buna cronica, bun si comentariul lui spufi. Nu pot face comparatie cu celelalte carti,ca nu le-am citit, dar … touche cu Sin City !