Pamuk la clubul de carte – scapă cine poate

Cartea „The new life” de Orhan Pamuk se dezbate sâmbătă, 10 ianuarie, la Cafepedia de pe strada Artur Verona nr.2 (la Romană) începând cu ora 19.00. Rezumatul, mai jos.

N-am terminat încă de citit „The new life” a lui Pamuk – cartea de luna asta de la club – dar pentru că termenul de întâlnire e mâine, sâmbătă, vă ofer azi cronica scrisă de adobrero, cu care deja ați mai interacționat pe aici. Cred că de data asta a fost mult mai binevoitoare cu lectura (probabil intimidată de figura autorului) decât aș fi fost eu dacă aș fi apucat să termin cartea. Pentru mine opera lui Pamuk seamănă destul de mult cu „On the Road” a lui Jack Kerouac, carte pe care de asemenea n-am apreciat-o la valoarea proslăvită de alții. Or fi ele niște capodopere, dar nu pe gustul meu. Autorii au stiluri diferite, dar subiectele celor două cărți îmi par la fel de aiuritoare. Ca stil l-am apreciat mai mult pe Kerouac, trebuie să admit.

Așadar, fie că rezonați sau nu cu părerile de aci, dacă ați citit cartea lui Pamuk vă aștept sâmbătă, 10 ianuarie, la Cafepedia de pe strada Artur Verona nr.2 (la Romană) începând cu ora 19.00. Masa e rezervată pe numele Anca.

 

newlifeViaţa cea nouă de Orhan Pamuk

sau un Oscar cu năbădăi

 de adobrero

Romanul lui Pamuk, „Viaţa cea nouă”, este ca o păpuşă Matrioşka. O poveste într-o poveste într-o altă poveste şi tot aşa. O istorie începută într-un capitol se transformă într-o altă istorie, spusă într-un alt plan, într-un alt timp, de către altcineva. Din păcate, partea proastă este că toate aceste istorisiri nu au un final clar, nu oferă acel „closure” pe care eu personal îl aştept de la o poveste. Totul rămâne suspendat în aer, la latitudinea cititorului. Care citititor poate dispune sau nu de imaginaţia şi răbdarea necesare pentru a trage o concluzie. De aceea romanul lui Pamuk nu se citeşte uşor, mai ales dacă eşti în cautarea unei literaturi clasice, cu introducere, cuprins şi încheiere. Romanul lui Pamuk este un roman de atmosferă şi se citeşte de dragul cititului (dacă există disponibilitate, încă o dată). Mai ales că Pamuk stăpâneşte arta scrisului, măcar atâta lucru se cuvine să-i recunoaştem.

Rezumatul

Dacă e să fac un rezumat al romanului, pe capitole, acesta ar suna cam aşa: 1. Osman citeşte o carte şi are o revelaţie. 2. Osman face cunoştinţă cu un alt cuplu care a citit cartea şi a avut o revelaţie, Canan şi Mehmet, şi se îndrăgosteşte de Canan. 3. Mehmet şi Canan dispar. Osman pleacă în căutarea fetei, călătorind cu autobuzul. 4. Osman o reîntâlneşte pe Canan într-un accident de autobuz. 5. Cei doi îşi continuă peregrinările în căutarea lui Mehmet. 6. Şi merg, şi merg cu autobuzul. 7. Într-un orăşel, participă la o adunare a unor vânzători de obiecte vintage. 8. La adunare îl cunosc pe Dr. Narin care se dovedeşte a fi tatăl lui Mehmet. 9. Dr. Narin crede că acea carte care i-a luat minţile lui Mehmet face parte dintr-o Mare Uneltire. 10. Dr. Narin povesteşte că a angajat detectivi particulari care să-l urmărească pe Mehmet. 11. Osman citeşte rapoartele detectivilor particulari şi trage concluzia că Mehmet nu a murit, aşa cum credeau toţi. 12. Osman pleacă din nou cu autobuzul prin ţară  în căutarea lui Mehmet. 13. Osman îl găseşte pe Mehmet şi îl omoară din gelozie. 14. Osman se întoarce la Canan, convins că acum nu mai există piedici pentru ca ei doi să fie împreună. Dar Canan plecase. 15. Peste ani, Osman e căsătorit cu altcineva şi are un copil. Se mai gândeşte la carte şi la Canan. Află că autorul cărţii este Unchiul Rifki, cel care editase şi cărţile de benzi desenate din copilăria lui iar îngerul care tot apare în carte este inspirat din ambalajul unor caramele de demult, numite, ca şi cartea, „Viaţa cea nouă”. 16. Osman pleacă iar cu autobuzul în căutarea proprietarului fabricii de caramele „Viaţa cea nouă”. 17. Osman moare în accident de autobuz.

 

Per ansamblu, nu are logică. Ca urmare, eu cred că romanul se citeşte fragmentat, încercând să găseşti în tot acest amalgam un pasaj, un fragment care să te captiveze. Personal, singurul capitol care a avut acest efect asupra mea a fost capitolul 8, cel în care sunt descrise nişte cărţi de benzi desenate autohtone, de mare succes în epocă, având drept eroi nişte mici turcaleţi debarcaţi peste noapte în Vestul sălbatic, alături de cowboy şi pieile roşii. Şi care îi învaţă pe americani valorile islamului, în discursuri inspirate din Attaturk. Sau care îi dau lui Edison ideea de a inventa becul. Propagandă şi umor.

 Ce a înțeles cititorul

În rest, dacă e să comentez cartea, au am înţeles cam aşa. În primul rând, este vorba despre clasicul triunghi amoros cu final nefericit:  Osman – Canan – Mehmet. Osman o iubeşte pe Canan, Canan îl iubeşte pe Mehmet, Mehmet o iubeşte pe Canan dar iubeşte mai presus de toate o carte, din cauză căreia îşi ia lumea în cap. Osman, deşi în sinea sa îi recunoaşte meritele fizice şi intelectuale ale lui Mehmet, nu-şi poate învinge gelozia şi în final îl ucide pe acesta, pentru a elibera locul de lângă fată. Aceasta însă dispare şi în final niciunul din personaje nu şi-a găsit împlinirea în această poveste de iubire.

 

În al doilea rând cartea este o istorie „on the road”, în genul filmelor americane. Cea mai marte parte a acţiunii romanului se petrece pe drum, personajele călătorind cu autobuzul de-a lungul şi de-a latul Turciei. Călătoria presupune o dispoziţie sufletească aparte, te invită la reculegere, te pune faţă în faţă cu propriile oboseli şi gânduri, te confruntă cu tot felul de situaţii. Cunoşti oameni, locuri, mentalităţi. Călătoria te schimbă şi te (re)formează.

 

În rândul al treilea, este o carte despte Turcia de ieri şi de azi şi despre Orient versus Occident. Călătoria personajelor cu autobuzul prin Turcia anilor 70 – 80 (sper că am nimerit epoca) îi dă autorului prilejul de a face o lecţie de geografie istorică a ţării sale, cu drumuri infinite, cu orăşele amorţite din Anatolia, cu statuia omniprezentă a lui Attaturk, cu autogări minuscule, cu cafenele şi ceainării înţepenite în uitare, cu veşnica supă de linte, cu vânzători ambulanţi, cu prăvălii care încă mai vând obiecte (sobe, ceasornice, fiare de călcat) care în curând vor purta denumirea de vintage. În acelaşi timp, constată şi intruziunea înceată dar sigură a Occidentului. Coca Cola, corporaţiile, filmele video care rulează în autobuze, în final chiar autobuzele care s-au transformat în autocare moderne şi impersonale. E interesant, dar pe de altă parte, nu e o dramă personală a Turciei, globalizarea nu a iertat pe nimeni într-un final. Poate pentru cititorul din vest atmosfera are ceva exotic şi înfricoşător. Unul din ei mărturisea pe un blog că după ce a citit „The New Life”, e sigur de un singur lucru, că nu va lua niciodată autobuzul în Turcia! Cine însă a trăit şi călătorit în România cu autobuzul / microbuzul / autocarul, are sigur un sentiment de deja-vu, mai puţin statuile lui Attaturk şi supa de linte.

 

Ca simbolistică, am înţeles motivul îngerului. Este un motiv preluat din religie, care apare atât în creştinsim cât şi în islam şi se referă la natura duală a îngerului, pentru că şi demonii, nu-i aşa, sunt de fapt nişte îngeri decăzuţi. Cei mai mulţi dintre noi căutăm în viaţă un înger salvator, în figura persoanei iubite, într-o activitate înălţătoare, într-o imagine care ne place, dar grijă mare ce ne dorim, pentru că salvarea poate să însemne uneori chiar sfârşitul.

 Ce nu a înțeles

Ce nu am înţeles a fost motivul cărţii. Eroii romanului, Osman, Canan şi Mehmet, şi mulţi alţii ca ei, cărora nu li se dă numele, au citit o carte care le-a schimbat viaţa. Am citit multe review-uri care spun ca „Viaţa cea nouă” este o carte despre puterea cuvântului scris. Eu nu o pot percepe aşa. În general, dacă există o carte manifest, cu puterea de a convinge şi a schimba oamenii, aceştia, în mod normal, ar trebui să aibă o traiectorie convergentă. Să creadă în acelaşi mesaj, să se caute între ei, să aibă acelaşi scop în viaţă. Pe când personajele lui Pamuk citesc aceeaşi carte, au o revelaţie, dar în continuare se comportă bezmetic. Din punctul meu de vedere, personajele puteau foarte bine să cumpere o anumită hârtie igienică în loc să citească o anumită carte, şi apoi desfăşurarea romanului să fie aceeaşi în continuare.

 

În afară de asta, sunt convinsă că mi-au scăpat foarte multe mesaje şi simboluri, pe care autorul le-a înghesuit în roman, măcar de atâta lucru m-am prins. Dar poate că acesta e şi scopul lui Pamuk. Să ofere un labirint, în care fiecare se descurcă cum poate. Atenţie, însă, călătoria poate fi cu năbădăi!

 

Tags: , , , , ,

2 Responses to “Pamuk la clubul de carte – scapă cine poate” Subscribe

  1. radu 10/01/2015 at 22:40 #

    Pamuk e mai degraba un povestitor cu lentoare si tipic.

    Zapada, Muzeul inocentei, Viata cea noua sunt calate pe trioul clasic: el o iubeste pe ea, ea iubeste pe altul, timpul trece peste ei si peste o vreme el si ea invinsi de cotidian ajung un pic impreuna. Dupa care iar se despart. Ce mai zbateri ce mai zbucium.

    Si totul invelit si livrat in foarte multe cuvinte scrise.

    Ma numesc rosu e diferit: pe acelasi calapod insa mult mai bogat. Ma numesc rosu cred ca e o carte rotunda, inchegata. E o carte care te bucura si te imbogateste si te incanta.

    Eu vad la Pamuk 2 teme: prefacerea Turciei si singuratatea. Totul inecat in foarte multe cuvinte.

    La Herta Muller tot despre prefaceri sociale si tot despre singuratate e vorba. La H. Muller rezolvarea e in 3 cuvinte aspre, taioase. La Pamuk e in 26 de pagini.

    Citesc cu placere Viata cea noua insa e terna; vine dupa restul romanelor lui Pamuk si nu este „cartea pe care nu o las din mana”.

    Am rasfoit si Istambul si nu m-a prins asa ca nu am cumparat-o, urmeaza candva. Pt. ca Ma numesc rosu mi-a creeat o asteptare si tot sper sa regasesc la Pamuk bogatia si explozia.

    Viata cea noua e pt. mine cartea care o citesc pe buda.

    Cam asa am patit si cu Gunter Grass: Toba de tinichea si Decojind ceapa au fost woow!, Aparatul de fotografiat a mers, Pisica si soarecele a mers dar Secolul meu doar la buda l-am citit.

    Nu cred ca face Pamuk labirint, au trecut vremurile alea in care Thomas Mann si Musil si Canetti faceau labirint.

    Pamuk da niste referinte ce privesc istoria Turciei; e preocuparea lui si pune o dragoste neimpartasita ca sa aiba si cititorul de carti pe buda ceva care sa nu-l plictiseasca.

    • geo 15/01/2015 at 10:28 #

      Cred ca Secolul meu e o carte scrisa in primul rand pentru … germanii din secolul XXI. Reactiile la acesta carte au fost diverse, extreme si mai ales … publice!…
      Gasesc ca momentele si unghiurile alese pentru unii ani ai secolului XX sunt nu numai reale ci pur si simplu geniale.

Leave a Reply

Oldies but goldies

Discuție cu o viitoare ziarizdă/piarizdă. Trizdă!

A fost odata copiutza - sursa foto: http://www.cheatingculture.com

Pentru cine zicea că presa e plină de ingineri, făcuți ziariști de ocazie, am un mesaj încurajator: vine tare din urmă generația copy/paste. Hold your breath!

Dubița albă din Vitan, monumentul neputinței poliției și Primăriei sectorului 3

Celebra dubiță abandonată în fața Poștei Vitan

O dubiță zace de câteva luni încurcând traficul din Vitan. Poliția locală știe, dar nu are platformă de ridicat, Poliția rutieră o filmează și-l amendează pe proprietar, Primăria Capitalei zice să apelăm la țiganii care fură fier vechi, să fure și mașina abandonată.

Nostalgii maso-comuniste de 1 Mai

steaguri

O frântură dintr-o zi grea, muncitorească, a unui chelner hâtru de la Restaurantul Riviera din Parcul 23 August.

Ziua 8 – Dumneata scrie ce trebuie, eu mă fac că nu văd… și semnez

Sursa foto: http://monstersketch.blogspot.com/2009_05_01_archive.html

Cea mai drăguță văduvă din blocul recenzat de mine, mă roagă să nu-i arăt ce am bifat la starea civilă, pentru că ea încă îl simte alături pe bărbatul ei mort de 35 de ani.

Ce caută englezii în Grecia

karaoke

În timp ce milioane de estici se dau peste cap să emigreze în vest ca să facă bani, englezi, germani sau canadieni vin în Grecia ca să trăiască decent, în căutarea unui stil de viață care nu le mai e accesibil în propriile țări.

Cine-l bate pe prinţul Charles, la popularitate, în Viscri

Patul care asteapta musafiri in casa Gerdei din Viscri

Transilvania li s-a arătat străinilor exact aşa cum este. Un ţinut minunat, locuit de oameni în esenţă buni, dar inconştienţi de valoarea moştenirii pe care o au în bătătură.