Dora Bruder, în căutarea vieților pierdute

Încă un scriitor de Nobel la înălțimea căruia nu mi se ridică gusturile profane, literare - Patrick Modiano

A m ratat ocazia zilele trecute să scriu despre cartea de luna asta de la club, care s-ar fi potrivit în contextul comemorării Holocaustului. Pentru că Dora Bruder, scrisă de Patrick Modiano – câștigătorul Nobelului pentru literatură din 2014 – ar fi despre soarta unei tinere evreice din Paris, care a sfârșit la Auschwitz. Cel puțin așa este vândută cartea, ceea ce, trebuie să zic, induce în eroare.

doraDupă mine este cea mai slabă carte despre soarta unei tinere evreice care moare în Holocaust, ca scriitură și conținut. Este în fapt o înșiruire de gânduri, mirări, supoziții și întrebări ale autorului, care pornește de la un anunț dintr-un ziar, despre dispariția fetei de acasă, și însăilează din asta un „roman” în care-și imaginează cam ce o fi fost în capul ei când a fugit de la mănăstirea în care o ascunsese familia, când începuse prigoana contra evreilor în Paris, ca s-o salveze de la deportare. Pe unde o fi mers ea, când o fi fost prinsă de poliție? Cum a încercat el, după 30 de ani, să aibă acces la acte oficiale ca să-i reconstituie traseul ultimilor ani de viață, dar nu a reușit, nefiind rudă. Așa că a suprapus destinul schematic al Dorei Bruder peste alte mii, milioane de destine frânte de război în lagărele de concentrare, reconstituite și ele, ca un mozaic, din cioburile altor vieți, din scrisori din lagăre sau din relatări tulburi ale supraviețuitorilor.

Cartea ar fi putut să fie un alt jurnal al altei Anne Frank, dacă Modiano ar fi avut mai multe informații despre Dora, dar chiar și în condițiile date te-ai fi așteptat – sau hai să zic că eu m-am așteptat – de la un câștigător de Nobel pentru literatură, să rămâi mut de admirație după lectura a ceea ce a reușit el să construiască despre fata asta, din nimic.

Ei bine, n-am rămas. Mută de admirație. Admit că citind cartea m-au încercat sentimente de furie, citind de fapt scrisorile din lagăr ale unora care nici nu bănuiau ce-i așteaptă, înduioșătoare dovezi de inocență, preocupări pentru nimicuri materiale lăsate în urmă și siguranța că se vor întoarce la ele. Căutările astea disperate după indicii despre viața Dorei mi-au amintit de căutările mele, tardive, prin viața tatălui meu, și imensa părere de rău că nu am purces mai din vreme să le aflu, că poate ajungeam să-l cunosc pe omul care a contribuit la facerea mea. În ultimii ani recunosc că mă încearcă tot mai des astfel de regrete, pentru necunoașterea, neaprofundarea unor vieți cu care m-am intersectat la un moment dat, și față de care am fost criminal de superficială.

Cam asta e senzația pe care probabil o ai după ce citești Dora Bruder, că este încă o viață irosită, despre care nimeni nu va ști mai multe decât a reușit Modiano în anii în care s-a chinuit să scrie romanul ăsta – adică faptul că avea 15 ani, 1,55, ochi căprui, față ovală și că a fugit de la mănăstire, ca să sfârșească alături de părinții ei, morți toți în vreun cuptor.

Pentru că e deja al doilea nobelizat al literaturii universale cu care vin în contact la club, după Pamuk, am zis hai să mai fac un efort și s-o citesc și pe Herta Muller. Așa că după Modiano am început „Omul este un mare fazan pe lume”, care nu mi-a crescut deloc, dar deloc stima pentru comitetul care acordă nobelul literar.

Nu mai insist, așadar,  ori eu sunt prea demodată și nu reușesc să mă ridic la standardele actuale ale literaturii de top, ori pur și simplu eu și comitetul de Nobel avem gusturi diferite. Deși pe Saramago l-am iubit din prima clipă, și nu cred să se fi schimbat literatura așa de mult din 1998 încoace.

Așadar, cine o mai citi autori de Nobel la club, să fie sănătos, dar pe mine una nu mă mai atrage perspectiva asta. Totuși, pentru că am stabilit că pe 31 ianuarie ne vedem la club ca să o discutăm pe Dora Bruder, vă aștept cu același interes ca și până acum.

Așadar, vă rog să dați un semn aci, care puteți să veniți sâmbătă, ca să știm câte locuri să rezervăm la masă. Propunerea este să ne întâlnim la noul Lente cafe care ar fi pe undeva pe strada Pache Protopopescu.  Ora, ca de obicei – 18.00.

Ne vedem sâmbătă, la Lente cafe Armenească (strada Arcului), de la ora 18.00, în formație de 8, la o masă care e rezervată pe numele meu – Dollores 😉 Vă aștept

 

Etichete: , , ,

8 comentarii la “Dora Bruder, în căutarea vieților pierdute” Subscribe

  1. ileana 28/01/2015 at 20:36 #

    Vin, vin si nu singura! Doua persoane.

  2. ady 28/01/2015 at 21:12 #

    de data asta nu garantez ca pot sa vin (oaresce chestii de familie), dar trece-ma la socoteala. o sa incerc sa ma strecor.

  3. adobrero 28/01/2015 at 22:55 #

    Eu vin.

  4. IoanaS 28/01/2015 at 22:56 #

    vin

  5. Cristina 29/01/2015 at 08:06 #

    Ne vedem sâmbătă.

  6. mara 29/01/2015 at 09:27 #

    Am deschis Dora, am citit cateva pagini, am inchis Dora, ce-i tampenia asta? Am deschis „Calatorie de nunta”, am citit, am reluat Dora si am vazut-o cu alti ochi. Clatoria e aceeasi poveste, a aceleiasi fete, dar scrisa fictiv, abordata altfel.

    Iar daca ai daddy issues, recomand „Bulevardele de centura”, mi-a placut din acelasi motiv. 🙂

  7. Marius 30/01/2015 at 00:08 #

    Vin și eu.

  8. Matilda 25/08/2016 at 12:34 #

    hmm, mie mi-a starnit maxim interesul cartea, din descrierea ta, chiar asa ironica fiind :)))
    eu am citit de el ceva cu cafeneaua tineretii pierdute, mi s-a parut ca omul scrie frumos, suav, dar ceva (poate subiectul?) nu m-a impresionat din cale afara.
    in schimb ma intereseaza (poate exagerat) holocaustul, si mi se pare un subiect si un demers foarte interesant, sa reconstitui viata cuiva. chiar si daca nu iti iese.

    dintre laureatii ultimilor ani, am mai citit alice munro si mi-a placut scriitura.
    parerea mea incepe sa fie ca exista in continuare oameni care scriu frumos dar nu mai exista subiecte :))) cel putin pentru cineva care a citit atat de multe carti (ca mine:)))) parca nimic nu ma mai tine cu adevarat in priza.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

De ce nu s-a surpat Bucureștiul când „ne-a făcut Ceaușescu” metroul

metrou5

Pentru că pe vremea aia s-au folosit mulți mineri cu târnăcoape, care au săpat cu grijă tuneluri, pentru că specialiștii de atunci și-au făcut doctoratele pe bune la metrou, nu plagiindu-i pe alții, și chiar și atunci au existat tasări de teren.

Învățăm greu, mimăm mult și uităm repede

iohannis

Săptămâna trecută, după 25 de ani de tergiversări, dosarul Revoluției s-a închis, fără să fie cineva pedepsit și fără să știm vinovații. Dar asta e deja istorie, acum ne arde incendiul din club, de data asta va fi altfel, acum au murit tineri nevinovați pentru profitul unora, nu pentru democrație și alte abureli.

Skopje, Macedonia: sărăcie și statui pe datorie

Prometeu, turiștii și clădirea parlamentului în plan secund

Premierul macedonean ia credite externe ca să clădească identitatea națională cu statui și clădiri impozante, în timp ce țara are 30% șomeri, iar oamenii emigrează ca să trăiască mai bine.

Suni la 112 și te sună înapoi niște ciocli

morturary

O întrebare pentru domnul Raed Arafat: ce comision primesc operatoarele de la 112 ca să le furnizeze firmelor de pompe funebre numerele de telefon ale rudelor celor decedați?

De ce ea? (3)

tarau-victoriei

Viața de după: reabilitarea, mai grea decât pușcăria, a muncit la negru pentru că nu o angaja nimeni, victoria de la CEDO și rejudecarea procesului în țară, pierderea și regăsirea dosarului, apariția unor „victime” noi atrase de ideea de potențial câștig, facultatea de drept, doctoratul și victoria finală.

O zi la probațiune

alb-negru

Ce face un VIP condamnat cu suspendare, când ajunge în biroul consilierului de probațiune, unde trebuie să-și demonstreze îndreptarea: răspunde la telefon cu „dragă, sunt în oraș, la un interviu, vorbim mai târziu” 😉