U na dintre cele mai neplăcute amintiri din adolescența mea este ziua în care am venit acasă de la școală și am găsit pe masă o scrisoare care-mi era adresată, desfăcută și citită de mama. Cu un ton pe care-l știam prea bine, întoarsă cu fața la chiuvetă, spălând vasele, m-a anunțat că „ai primit o scrisoare de la verișoar-ta. Cine-i băiatul ăla pe care zici că nu-l mai iubești?”.
Era vremea infatuărilor adolescentine și a destăinuirilor față de verișoara mea, cu un an mai mare decât mine, care-mi înțelegea prea bine dramele vârstei. În plus ne exersam stilul epistolar. În vreme nu exista Internetul. Pentru cei născuți după 1989, era ca și cum mama mi-ar fi intrat în mesageria de Fb și ar fi aflat ce vorbeam cu prietenii de vârsta mea.
Chiar dacă nu aveam eu pe vremea aia noțiuni despre viață privată, dreptul la inviolabilitatea corespondenței și alte mofturi din astea, tot am simțit că mama a intrat cu picioarele într-un spațiu pe care era dreptul meu să-l țin departe de ea. Și de atunci am continuat să mă ascund mai abitir de ea, pentru că am înțeles din asta că ea nu mă va înțelege și nu-mi va aproba niciodată frământările sentimentale. Care nici nu erau vreo mare scofală, dar erau ale mele.
Multă vreme după asta, în anii din urmă, mama m-a tot întrebat de ce eu nu-i spun ei tot ce mă doare. Nu știu dacă de atunci mi se trage, dar știu că niciodată nu am reușit să găsesc în ea acel confident în fața căruia să-mi deschid sufletul fără rețineri. Nu prea ai disponibilitatea asta în fața cuiva care-ți impune stilul „cât ești la mine în casă, pe banii mei, faci ce spun eu”. Raportul e cel mult de dominator-supus, nicidecum de amiciție.
Nu am mai dezbătut cu ea subiectul, în schimb el s-a ivit în câteva conversații pe care le-am avut în ultima vreme cu părinți de adolescenți în epoca Internetului. Ultima a fost chiar aseară, când o prietenă a recunoscut nonșalant că știe parolele de Facebook ale copiilor, că i-a citit jurnalul unuia dintre ei și că încă nu s-a lămurit ea cum e cu „what’s up ăla”, dar o să-i dea de cap și ăluia. Tot la fel de nonșalant recunoaște că atunci când era adolescentă i s-ar fi părut inacceptabil ca mama ei să știe ce scrie ea în jurnal, dar că de când are copii se gândește tot mai puțin la asta, iar atunci când îi mai vine în cap gândul și-l alungă destul de rapid, cu scuza „acum sunt alte vremuri, mult mai periculoase”.
Asta este motivația generală a părinților de tip „Big Brother”, deși ea putea fi invocată cu siguranță în orice epocă. Și copilăria noastră, „cu cheia de gât” trebuie să fi fost altfel pentru părinții noștri. Dacă nu eram acasă la ora la care mă suna mama de la serviciu era vai de fundul meu, În plus, sperietoarea cu Internetul, sălașul tuturor terorilor lumii moderne, este invocată și la nivel de politică de stat, cum să fie mai prejos părinții, a căror înclinație spre protecția odraslelor este oricum mult mai îndreptățită, decât datoria statului de a-și proteja cetățenii.
Nu pot să știu cum aș gândi dacă aș avea un copil, pentru că și eu am tendințe destul de posesive în amor, dar îmi place să cred că i-aș respecta dreptul la viață privată. Cunosc de asemenea câțiva părinți care chiar dacă sunt îngrijorați de ceea ce fac copiii lor pe Internet reușesc cumva să păstreze echilibrul între dreptul copiilor de a avea o personalitate și nevoia lor de control parental. Se împrietenesc cu copiii pe Facebook sau cu colegii lor, își mai fac conturi false, mai roagă prietenii să le raporteze una alta… tot soiul de măsuri de precauție care să nu-i îndepărteze pe copii sau să-i pună în gardă cu privire la ochiul vigilent al mamei care le pândește orice emoticon pe care-l pun online.
Apoi există tot felul de programe de control parental pentru a împiedica minorii să aibă acces pe site-uri potențial periculoase, ceea ce ar trebui să fie suficient, cât să nu fie nevoie să-i invadezi intimitatea până la a ști exact cum vrăjește o fată sau alte nimicuri copilărești.
Desigur că în cazul copiilor este mai greu să le acorzi încredere deplină, atâta vreme cât îi bănuiești incapabili de discernământ, dar, cum spunea cineva aseară la această discuție, violarea corespondenței este totuși un comportament pe care anumite persoane sunt tentate să-l aibă și față de parteneri, nu numai față de copii.
Pentru că la masa la care s-a discutat aseară acest aspect, noi ăștia fără copii am fost cam indignați de comportamentul mamelor dominatoare, am zis să vă întreb și pe voi ce părere aveți. Am încercat să cuprind cele patru posibilități de vot într-un poll și vă rog să vă exprimați opțiunea în dreptul categoriei în care vă regăsiți. Mi se pare interesant de aflat ce gândesc părinții versus cei fără copii în cazurile astea.
Așadar
PS Contraexemplu: ca urmare a incidentului cu memele de la Liceul Şincai din Cluj, cei 61 de elevi care au postat pe Facebook caricaturi cu profesorii lor au fost sancţionaţi de către directorul liceului. (Şi ameninţaţi cu spânzurătoarea şi alte metode de ucidere publică de către nişte civili.)
Adolescentul tulbure care ar fi vrut să posteze caricaturi cu profesorii ar fi trebuit să înveţe până la vârsta liceului că e o idee mult mai bună să dai o bere cuiva care nu e elev şi să îi trimiţi pe mail pozele să le pună de pe contul lui, fără elemente de identificare.
„sau are și el dreptul la viață privată?”
Mai intrebi asa ceva, acum cand toate minorele se pozeaza nud ?! Este evident ca nu au inteles ce inseamna „privat” Corpul lor se pare ca nu il considera privat, ci un bun public.
Am o fata frumoasa de 18 ani jumate. Mi se pare gresit fie si doar gandul ca as putea sa ii controlez (ca sa nu zic violez) corespondenta (plicuri, e-mail, facebook, whatsapp, whatever) si viata privata. Si asta dintotdeauna, nu doar dupa majorat.
Cred ca e bine ca parintele sa stie cat mai multe despre copilul lui, cu conditia ca acesta sa fie de acord. Rolul nostru, al parintilor, este sa o ajutam sa inteleaga ce consideram noi ca este bine si rau, sa o ajutam sa isi defineasca propriul sistem de valori (care poate sa fie diferit de al nostru) si sa ii oferim in afara de dragoste si toata increderea noastra.
Si daca ea vrea sa faca publice fotografii personale, fie si nud, este strict problema ei. Iar daca eu ma gandesc sa postez o fotografie in care apare si ea (singura sau cu familia) ii cer acordul.