Jurnalul unei fete greu de mulțumit

Jeni Acterian, o „fată deșteaptă din Balcani”, al cărei jurnal scris în anii 30-40 e la fel de actual și în vremea „băieților deștepți” ;)

 

Pentru că i-a plăcut mult Jurnalul lui Alice Voinescu, adobrero a intrat în etapa lecturilor de jurnale, așa că recidivează cu o cronică despre trăirile adolescentine ale lui Jeni Acterian. Who the f… is Jeni? o să se întrebe unii – ca și mine – așa că înainte de a citi cronica aruncați un ochi și pe wiki. O fată greu de mulțumit, dar care se pare că a scris un jurnal mișto.

Jeni Acterian, Fata din vecini

 adobrero

Jeni_ActerianEste cel de-al doilea volum de memorialistică feminină românească pe care îl citesc. Şi pentru că lectura aceasta a venit ca urmare a recenziei (şi a comentariilor) la Jurnalul lui Alice Voinescu, simt nevoia unei scurte comparaţii. Asta deşi cele două volume, mai bine zis cele două autoare, nu au mare lucru în comun. La asta contribuie şi diferenţa de vârstă, Alice Voinescu avea peste 40 de ani la debutul memorialistic, Jeni Acterian avea 17. Faptul că viaţa se vede altfel la o distanţă de peste două decenii se simte şi în scris, Jeni Acterian scrie alert, direct, tăios, totul condimentat cu un strop de umor, Alice Voinescu se manifestă în scris mai sentimental, cu o vădită înclinaţie spre lirism şi lamentaţie.

Pe Wikipedia, pe pagina dedicată lui Alice Voinescu, se poate citi că Jeni Acterian „era o mare admiratoare a acesteia din urmă, pentru modelul său de feminitate şi verticalitate morală”. Nu ştiu care sunt sursele Wikipediei, dar cele câteva aprecieri din Jurnal la adresa lui Alice Voinescu sunt mai mult decât critice. „Asociaţia filozofică devine pe zi ce trece mai mondenă”, notează Jeni. „E o atmosferă de convenţionalism şi amabilitate, de suavitate şi inocenţă specifică anumitor saloane ale doamnelor bine crescute şi cu pretenţii de cultură. Biata noastră asociaţie seamănă în mod izbitor cu clasa Alice Voinescu… Este absolut penibil. Toată lumea se admiră reciproc şi această admiraţie se exprimă prin congratulări, amabilităţi spuse cu zâmbet încântat şi mai ales printr-o continuă extaziere în faţa „luminilor” care le ies din cap.”

Poate singurul lucru pe care îl au în comun cele două volume este faptul că niciunul nu se constituie într-un autentic document de epocă. „Jurnalul unei fete greu de mulţumit” a fost scris în anii 1936 -1947, dar nimic nu te face să crezi că în această perioadă au abdicat regi, au căzut guverne, au plecat legionarii, au venit comuniştii. La acest lucru este posibil să fi contribuit şi cenzura pe care a aplicat-o Jurnalului, înainte de editare, fratele rămas în viaţă, Arşavir Acterian, dată fiind implicarea legionară activă a celuilalt frate, Haig Acterian, şi a soţiei lui, actriţa Marietta Sadova. Ca regulă însă, Jeni Acterian se delimitează voit de lumea exterioară şi urmează calea introspecţiei. Jurnalul său este destinat sufletului şi minţii, nu politicului. Este vorba despre o fată şi cărţile, prietenii şi iubirile ei.

 

Ca urmare, „Jurnalul unei fete greu de mulţumit” se citeşte dacă:

 

… Vreţi să vedeţi cum gîndeşte şi scrie o fată cu o inteligenţă peste medie, „fata deşteaptă din Balcani” cum a numit-o Cioran. Jeni se defineşte în Jurnal prin trei atribute, inteligenţă, luciditate şi discernământ critic. Foarte obiectiv, cred eu, pentru că spiritul critic este de fapt cheia în care a fost scris acest Jurnal, fie că este vorba de alţii sau chiar de ea însăşi. „Pe cuvântul meu, nu numai că atunci când învăţăm prea multe o luăm razna, începem să batem câmpii, ba ne şi tâmpim, dar pierdem adeseori bunul-simţ elementar şi simţul ridicolului” comentează ea la finalul unui curs nereuşit de la facultate.

… Aţi citit Cioran şi vă era dor de ceva nelinişti metafizice. Jeni trăieşte într-o zbatere interioară continuă, care o adânceşte în crize existenţiale repetate. Suferă fără cauză. Trăieşte cu gândul şi cu obsesia morţii. Are întrebări fără răspuns despre raţiunea vieţii, despre credinţă, despre condiţia umană. „Omul tuturor întrebărilor şi tuturor incertitudinilor” se caracterizează la un moment dat. Şi la final, iese din depresie ducându-se la un cinema sau la o îngheţată cu fetele.

… Aveţi curiozitatea de a vedea lista şi notele de lectură ale unei fete care citeşte într-un ritm draconic, până la epuizarea fizică de multe ori. Sunt cărţi de filozofie dar şi beletristică, toate citite în original, fiindcă traducerile în română nu apăruseră încă. Iar atunci când franceza, care era în epocă un fel de lingua franca, nu i-a mai ajuns, Jeni pune mâna şi învaţă singură engleza. Am observat cu amuzament că dintre toate cărţile menţionate în Jurnal, eu personal nu am citit decât două, Bucuria vieţii de Irving Stone şi Pe aripile vântului de Margaret Mitchell, şi nu neapărat dintre cele mai apreciate de Jeni. De asemenea, mi-am trecut pe listă Jurnalul unui om dezamăgit de W.N.P. Barbellion (a apărut în traducere la Humanitas abia în 2008); se pare că a fost la mare modă, pentru că am regăsit-o citată şi de Mihail Sebastian în Jurnalul său.

… Vă încadraţi în categoria celor care îşi urăsc jobul, şi vreţi să vedeţi cum e şi la alţii. Jeni Acterian este obligată, din binecunoscutele de către noi toţi motive pecuniare, să ocupe timp de câţiva ani o slujbă de funcţionară la o instituţie oarecare (C.A.F.A.), când de fapt tot ce îşi doreşte este să facă studii aprofundate de filozofie şi logică. Conştiinţa propriei valori nu-i permite să se înregimenteze prea uşor în tiparele unei vieţi profesionale mediocre. Slujba zilnică i se pare o corvoadă prin însăşi banalitatea ei. Mai pe româneşte, simte că se tâmpeşte la serviciu. „Ideea că viaţa de conţopist ar putea dura mai mult de un an mi se pare imposibilă”, nota ea, dar şi-a păstrat serviciul pentru o perioadă ceva mai mare, ceea ce i-a dat pretextul unor reflecţii destul de amare pe această temă.

… Vreţi să vedeţi cât de prost se poate sfârşi o poveste de dragoste. Deşi precoce în alte aspecte, Jeni şi-a trăit adolescenţa şi prima tinereţe fără episoadele romantice caracteristice vârstei. Cu o maturitate neobişnuită pentru o fată de 18 – 20 de ani, nota in Jurnal: “pentru un astfel de amourette este absurd să-mi pierd capul”. Abia la 29 de ani şi-a permis să se îndrăgostească. Dar ca mai toate firile care excelează intelectual, Jeni a ales greşit în dragoste, iar decepţia ….pe măsură. Prima sa iubire a fost Alexandru Dragomir, cu care nu are mai nimic în comun, cu excepţia studiilor de filozofie. Dacă Jeni este genul de persoană care cere totul într-o relaţie, Alexandru (Sănduc), un bărbat obişnuit să aibă succes la femei (mai multe deodată), este dispus să ofere mult mai puţin.   Atât de puţin încât Jeni se întreabă chiar dacă nu cumva “s-ar putea să aibă o virilitate slabă… nu impotenţă propriu-zisă, dar un fel de lipsă de virilitate care-l face să aibă nevoie de asta numai o dată pe lună”. Jurnalul surprinde jocul dragostei, vechi de când lumea, cu un du-te – vino de telefoane, scrisori, scenarii, strategii.

Una peste alta, “Jurnalul unei fete greu de mulţumit” mi s-a părut o lectură interesantă. Şi care mi-a oferit un ciudat sentiment de familiaritate. Niciun moment nu am avut senzaţia că citesc memoriile unei fete de acum jumătate de secol. Însemnările din Jurnal sunt la fel de actuale acum ca şi atunci. De aceea, pentru mine Jeni Acterian a devenit pe parcurs Jeni. O posibilă prietenă. Fata din vecini. The girl next door.

Etichete: , , , ,

12 comentarii la “Jurnalul unei fete greu de mulțumit” Subscribe

  1. VASILIU MIRCEA PAUL 03/02/2015 at 11:24 #

    Poate ”ritm drăcesc” – ”draconic” are alt sens. Atenție la viteza cu care scrieți !

    Oricum mulțumesc pentru recenzie: e clar că nu voi citi cartea. C-o fi fost sau nu epurată, je m´en fiche éperdument (în limbajul epocii). Vreau informații din acele vremuri, oricît de subiectiv-distorsionate, nu introspecții. A te holba la vîrful nasului pînă dai în strabism în timp ce LUMEA ÎNTREAGĂ își iese din țîțîni nu e nici măcar viciu narcisic ci pură orbire, în conflict ireductibil cu pretențiile filosofice. O străveche ”defecțiune” mentală românească care, iată, spre mijlocul secolului XX s-a extins și la genul feminin. Măcar Alice Voinescu nu era nici „alertă”, nici ”directă”, nici „tăioasă”, iar cu simțul „umorului” ședea rău de tot – o victimă (aproape inocentă) a ”frumoasei epoci” (Belle Époque) desantată în infernalul veac următor.

    • adobrero 03/02/2015 at 17:17 #

      Si eu multumesc pentru observatie. Pe viitor o sa-mi impun o corectura …. draconica.
      Pentru ca am continuat seria jurnalelor, unul cu mai multe informatii despre contextul vremii este Jurnalul lui Mihail Sebastian, daca va intereseaza.

      • VASILIU MIRCEA PAUL 03/02/2015 at 17:57 #

        Cu plăcere. Mai întîi recenzia, abia apoi cititul (dacă merită). Vorbesc de Mihail Sebastian.

        • Stelian 03/02/2015 at 18:16 #

          Da, l-am citit.
          Merita citit pentru ca veti avea surpriza sa gasiti un jurnal ce nu e scris pentru a fi publicat, ci e scris pentru el.
          In general jurnalele, memorialistica e scrisa pentru cei ce vin si in asa masura incit sa puna memorialistul intr-o buna lumina.
          Nu e cazul Jurnalului lui Sebastian.
          Din acest motiv, citeodata trebuie cautate si alte surse de informatii. El scrie stiind ce s-a intimplat, contextul epocii, etc, ca un fel de aide-memoire pentru el pentru mai tirziu.

    • Stefan 03/02/2015 at 18:27 #

      Pentru un comentariu interesant al acelor vremuri, va recomand Radu Tudoran, Sfarsit de mileniu. E un roman-fluviu, 7 volume groase, dar e neasteptat de usor de parcurs. Le-am citit pe nerasuflate.

      Nici acolo nu e o cronica istorica, pentru ca e totusi un roman – mai multe personaje istorice sunt schematizate intr-un singur personaj literar, exista mai multe fire narative care descriu viata personajelor principale – dar spiritul vremii razbate destul de bine printre randuri. Mie mi-a placut.

      • Nautilus 03/02/2015 at 19:54 #

        Sfârșitul de mileniu al lui Radu Tudoran are un mic-mic defect: e scris de un comunist dizident. Ca și frate-său Geo Bogza.

        Adică amândoi erau doi tipi care glorificau aventura, acțiunea, dragostea cu și fără parale, un poet dizident care a fost închis în Regat (Bogza) și un romancier yachtsman (Radu Tudoran avea yacht 🙂 ), un fel de eroi populari, de mici james-bonzi ai vremii lor, care nu se dădeau înapoi de la a scoate limba la ideologia oficială (fără s-o sfârșească otrăviți ca Marin Preda).

        Dar amândoi erau comuniști din convingere, care au fost hăituiți de legionari în timpul Rebeliunii.

        Așa încât firele lor narative duc spre punctul în care vinovați de toate relele erau de fiecare dată cei care (întâmplător…) erau dușmanii comunismului, de la Regele Carol al II-lea în jos.

        • VASILIU MIRCEA PAUL 04/02/2015 at 11:10 #

          ”Căpitane Nemo-troll”: să-ți fie rușine ! MINȚI ! NU ESTE ADEVĂRAT !

          Amestecarea lui Radu Tudoran cu fratele Geo Bogza este o manevră tipic comunistă (adică cine e înrudit e NEAPĂRAT vinovat pentru păcatele CELUILALT – ca și cum Dollo ar fi OBLIGATORIU un fel de curvă dacă tatăl ei a fost curvar). Yacht-ul (românește ”iaht”) era o bărcuță prăpădită, confiscată de comuniști – nici o legătură cu luxul unor ariviști actuali.

          A pune la grămadă primele 6 volume cu ultimul (Sub zero grade), unde Radu Tudoran își varsă tot veninul înghițit prin auto-epurarea propriei opere sub presiunea nenorociților de comuniști, dovedește fie o citire superficială (mira-m-aș !), fie o tentativă perversă de a influența chiar și publicul unui blog de nișă.

          Dollo ! Încercați, la clubul de carte, abordarea celor 7 volume – sînt mult mai interesante (și complicate) decît Alice Voinescu și Jeni Acterian. Radu Tudoran a trăit în priză cu marile evenimente ale lumii, chiar dacă le-a filtrat (de multe ori abscons) prin căpăstrul impus de epocă.

          Spre deosebire de ”submarinul” ne-julesvernian, sînt gata să vă ajut în descifrarea acestei ciudate opere.

          • Dollo 04/02/2015 at 11:43 #

            Eu l-am citit pe Radu Tudoran și în dungă, l-aș reciti oricând, însă gusturile de la clubul de carte mi-au arătat că nici măcar primul volum din Cronică de familie nu a fost prea ușor de digerat.

          • adobrero 04/02/2015 at 13:40 #

            Pe mine m-ati convins cu Sfarsit de mileniu. Ce am vazut pana acum de Radu Tudoran mi-a dat impresia unui scriitor care merita a fi citit. La final, schimbam impresii, daca oferta de descifrare mai e valabila.

          • Dollo 04/02/2015 at 14:03 #

            Eu plusez: integrala Radu Tudoran 😛

  2. VASILIU MIRCEA PAUL 04/02/2015 at 13:04 #

    Cum adică ? Deși ”Cronică de familie” are un conținut porcesc, ”maestrul”-jigodie Petru Dumitriu are ”labă” de scriitor și te ține în priză. Ce-i al lui e al lui !

    Of ! Coroborînd ce mi-ați spus acum cu comentariile curente încă o dată îmi dau seama cît de superficiali sîntem.

    Pour la petite histoire: ”Cronica…” îmi zăcea în bibliotecă pînă cînd un coleg de serviciu NEAMȚ m-a incitat s-o citesc. Asta s-a întîmplat acum vreo 35 de ani. Eheu ! Fugit irreparabile tempus !

Trackbacks/Pingbacks

  1. Prin blogosfera literară (2 – 8 februarie 2015) | Recenzii filme si carti - 09/02/2015

    […] blogul lui Dollo (zice bine), gasim cateva argumente pentru care ”Jurnalul unei fete greu de multumit”, de Jeni Acterian, trebuie citit: „Jurnalul […]

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Respect pentru sfânta prostie națională

prostie

Senatorii Ficățel și Miki Șpagă vor să ne oblige să le arătăm respect, printr-o lege care ne va măsura sentimentele și va sancționa prompt abaterile de la sentimentele sănătoase, naționale, de iubire și respect față de tot ce e românesc, creștin și … tricolor

Cum e PSD-ul în Germania

metin-hakverdi2

Ce promite în campanie un parlamentar german de origine turcă, votat de peste 40% dintre alegători: impozitarea multinaționalelor, creșterea impozitelor pentru bogați, subvenții pentru femei și săraci

Plasturii lui Negoiță – cât au costat și de ce s-au dezlipit

lipire-plasturi

50.000 de bucățele de „not so safety walk” cumpărate de la 3M au fost lipite bucată cu bucată de oamenii ADPB, pare-se la fel de prost cum a fost gândită toată lucrarea de pe Bulevardul Unirii

Consilierul Victor Stan: cum să mă adoptați, doamnă, dar ce, sunt câine?

victor ion stan

În proiectul „Nu aștepta supereroi, cere-ți orașul înapoi”, orice bucureștean poate să adopte un consilier general și să-l întrebe ce face el pentru oraș. Eu l-am adoptat pe Victor Stan, unul dintre veteranii consiliului, și așa a decurs prima mea discuție cu el.

Suni la 112 și te sună înapoi niște ciocli

morturary

O întrebare pentru domnul Raed Arafat: ce comision primesc operatoarele de la 112 ca să le furnizeze firmelor de pompe funebre numerele de telefon ale rudelor celor decedați?

Când religia contrazice nevoile societății – eșecul german

biserica catolica

Biserica are monopol pe protecția socială în anumite zone din Germania, așa cum vrea și România să facă. Nemții își dau seama, după 50 de ani, că au greșit.