O dimineață la spital

A m nimerit cu greu intrarea în spital, în dimineața aia rece, vântoasă și ploiasă, care transformase platoul din fața clădirii într-o mocirlă imposibil de ocolit. Noroc cu doamna care vindea șervețele sub o umbrelă, cam în dreptul intrării în ambulator, că m-a îndrumat, deși părea că i-ar fi prins bine să-mi vândă și un pachet cu batiste de hârtie.

Înăuntru, turnul Babel. Un brancardier îmi taie calea țipând la un asistent din spatele meu: „băi, să vii să ți-l iei p-ăsta de la baie!”, zice arătând spre boschetarul jegos, urcat într-o rână pe targa împinsă spre, probabil, baie. Asistentul dă din cap, grăbit să prindă unul dintre cele zece lifturi asaltate la 8 dimineața deopotrivă de medici, asistente, infirmieri și pacienți.

Câte un ciorchine de oameni atârnă la fiecare ușă de lift. Indecisă, mă postez exact în fața celui destinat medicilor, în care tocmai urca un doctor. „Mă luați și pe mine, vă rog?” Mă măsoară nehotărât: să-mi arate afișul de lift exclusiv sau să facă o excepție? Probabil a fost una din zilele alea bune, așa că m-a invitat înăuntru. Înainte ca ușile să se unească, o mână hotărâtă a oprit mersul liftului. Un tip cu un aparat într-o sacoșă, gâfâind și bombănind.

– Unde mergeți? îl întreabă doctorul.

– Sunt medic și am fost să repar aparatul ăsta. Că spitalul repară aparatura pe banii medicilor. Un rezident l-a scăpat pe jos și…

– V-am întrebat la ce etaj mergeți! i-a tăiat-o doctorul, nerăbădtor să apese odată pe butoanele alea.

– Ah, credeam că…

La etajul la care aveam eu treabă o mulțime pestriță de femei și bărbați ocupase deja aproape toate cele 20 de scaune. Pe holul dintre lifturi fiecare aștepta câte un doctor. Într-un capăt al coridorului, cele trei birouri, în ordinea importanței: conferențiarul doctor X, sala personalului medical și cabinetul de consultații și internări. Doctorița mă chemase la spital pentru recoltarea unei analize pe care nu o putea face la cabinetul ei privat, unde preferasem mereu să mă duc, ceea ce m-a cam încurcat din punctul de vedere al procedurilor. A trebuit să umblu înainte după trimitere de la medicul de familie și adeverință de om al muncii – pentru că, ați ghicit, nici la asta nu folosește cardul de sănătate – și acum eram mai stresată de perspectiva de a ghici momentul când trebuie să plasez șpaga, decât de procedura medicală în sine.

Doctorița îmi cere actele, i le plasează unui rezident, și-mi promite că mă va interna imediat, să aștept eu puțin pe hol. Ocup un scaun și încep să evaluez colegii de așteptare. Lângă mine stă o gopodină într-un capot roșu dantelat. Părea internată gata. În spate, o mamaie mă întreabă dacă o cunosc pe asistenta Y. N-o cunosc. Lângă ea, o femeie de la țară, îmbrobodită, așteaptă și ea ceva. O gravidă însoțită de bărbatul nervos ocupă trei scaune. Alți domni și doamne, oameni ai muncii cu aspect modest, de clasă răzbătătoare.

O asistentă frumușică apare bocănind din tocuri pe hol și întreabă cu glas cristalin:

– Cineva pentru conferențiarul X?

Nu răspunde nimeni, așa că intră în cabinetul conferențiarului fără activitate. Coada unui mop jegos, sprijinit pe o găleată roșie ca sângele, cade cu zgomot pe ciment, în dreptul ușii de la internări. Între timp lifturile continuă să verse pacienți, doctori și asistente pe etaj. Trecuse jumătate de oră de când venisem. O femeie de serviciu scoate coșurile de gunoi din cabinetul personalului medical și le triază conținutul lângă lifturi, făcându-ne părtași la vederea unor nădragi albi, mototoliți și aruncați la gunoi:

– De ce i-o fi aruncat? Că sunt foarte buni!, se miră femeia. Decide să-i împăturească și să-i mai păstreze. Apoi dă câteva consultații pentru pacienții care nu știau „mersul” treburilor. Începe vizita și doctorii ies din cabinete, secondați de rezidenți, și pleacă toți, ca teleghidați, spre saloane. Noi mai așteptăm.

Trecuse deja o oră de când venisem și tot pe scaunul ăla așteptam. Doamna în capot de lângă mine face pe ea. Se scoală, dar se răzgândește și mă întreabă:

– Aveți cumva un șervețel?

Îi dau, se oferă să-mi dea 5 lei, refuz. Mulțumește și pleacă. Între timp apare din nou duduia frumușică și bocănitoare:

– Cineva pentru conferențiarul X?

Nimeni nici de data asta. Toți părem prea modești pentru a fi pacienții unui conferențiar.

Pe hol apare însă un zugrav, pune o scară și se apucă să șmirgheluiască un petic de perete proaspăt gletuit. Peste noi se așterne un praf albicios și începem să tușim sau să strănutăm, după cum ne vine. Nu ai unde să te duci, că dacă vine doctorul și nu te găsește? Femeia de serviciu bombăne că o să-i facă murdar, deși cimentul de pe jos nu arăta că ar fi făcut cunoștință cu mopul ăla în ultima vreme. Apare medicul care o tratează pe gravida din spate. Probabil terminase vizita mai devreme. În hol se oprește pentru o clipă zgomotul de șmirghel ca să se audă clar și răspicat întrebarea doctorului:

– Când ați avut ultima menstruație?

Gravida se codește să spună față de atâta lume – la cât de mare e burta pare să nici nu mai conteze, oricum va naște în curând – și se dă la urechea doctorului ca să-i spună doar lui. Apoi o invită în cabinet. Iese după o vreme și îi comunică soțului verdictul:

– Nu naște acum. Puteți să mergeți acasă. Deși, dacă vreți să vă internați trei, patru, șapte zile, se poate.

Îi lasă nedumeriți și pleacă la ale lui. În hol apare un grup de trei care epatează prin țoale: ea, gravidă, soțul cu cheile de la limuzină la vedere, soacra elegantă și parfumată. Scrutează scaunele și soacra își invită nora cu voce tare să se așeze, deși era clar că nu avea unde. Toate erau ocupate. Tânăra gravidă refuză înainte de a-i oferi cineva locul, pe motiv că n-are stare. Toți trei intră la conferențiar în cabinet, dar nu-l găsesc acolo.

Între timp, gravida consultată jumate pe hol, jumate în cabinet, oscilează între a se interna ori a pleca acasă. Bărbatul e tot nervos, dar cum n-a avut tupeu să-l întrebe clar pe doctor, refulează la telefon.

– Doctorul ne întrebă tot pe noi, nu știe nici el, cică dacă vrem să ne internăm. Păi noi să spunem? Cum mă duc cu ea acasă așa, dacă naște pe drum?

– Cineva pentru conferențiarul X?, se aude din nou vocea cristalină a asistentei, care apare de unde nu te aștepți. Trio-ul înstărit se precipită la cabinetul conferențiarului.

Pe la 9.30 se termină vizita și doctorii încep să se întoarcă la matcă. Doctorița mea se miră că nu eram deja în salon, așa că mă trezesc cu rezidentul precipitându-se să mă ducă pe sus, pe motiv că „mă pierduse”. Ajung într-un salon cu vreo zece paturi goale, ce servea și de birou pentru un doctor și o asistentă, care se documentau, pe un laptop, pentru o vacanță în Grecia.

Mi se pune în vedere să mă schimb acolo, că „dânsul e tot doctor”, deci trebuie că o fi mai văzut femei dezbrăcate. Insist că vreau să o fac la baie, totuși, și mi se îngăduie, ca un moft. Când sunt gata, asistenta mă cheamă să semnez ceva. Îmi pune pixul în mână și-mi arată locurile: aici și aici.

– Ce sunt astea?, întreb

– Consimțământul. Trebuie să-l semnați, zice ea.

Teoretic e o analiză de rutină, dar practic, ca orice chestie făcută sub anestezie, comportă riscuri. Încep să citesc, dar ea devine nerăbdătoare. O rog să mă lase să citesc, ca să știu ce semnez. Cedează din nou, mirată. Aflu că sunt de acord să mă supun de bunăvoie procedurii pentru care mă dusesem, sub orice risc, chiar și de moarte, și că-i dau voie doctoriței să facă ce crede ea că e mai bine dacă lucrurile nu merg cum trebuie. Semnez, deși doctorița nu-mi explicase riscurile, dar înțeleg că fără semnătura aia nu se poate. La final plusează cu încă un formular, în care mi-am dat acordul ca mostrele de țesut pe care le lua doctorița în cadrul analizei să fie folosite în scop didactic…

În fața mesei de „operație” mă izbește priveliștea unor petice de plastic bleu, ca niște saci de gunoi menajer tăiați, puse pe post de „cearceaf de unică folosință”. Mă așez pe ele și le uit imediat.

Asistenta mă înțeapă cu anestezia în venă și mă păcălește, cu o față ghidușă, că o să mă simt un pic amețită, ca și când „ați fi drogată” și-mi face cu ochiul complice. Îi zic că nu m-am drogat niciodată, așa că schimbă tactica:

– O să vă simțiți moleșită, dar foaaaarte bineee, relaxatăăă, daaaa? Și n-o să vă doară nimic, îmi zice mângâindu-mă matern. Apoi mă ține de mână și de vorbă, și mă întreabă tot felul de chestii de care clar nu era interesată, dar trebuia să-mi abată atenția de la faptul că procedura a durut al dracu de tare, în pofida drogului băgat în venă.

În fine, când credeam că e gata se pare că m-am relaxat așa de tare că asistenta a intrat în panică, mi-a dat două palme peste gură și m-a stropit cu apă. Am speriat-o, mi-a zis în timp ce mă ducea la pat, deși semnasem că iau totul asupra mea înainte 😉 Pe post de pungă cu gheață pe rană mi-a pus o sticlă de 250 ml de apă plată Borsec scoasă de la congelator, înghețată bocnă. L-am văzut în ochi pe vraciul din filmul polonez de succes din anii 80, care opera pe creier cu unelte de tâmplărie.

Revenirea din anestezie a fost ca între vis și realitate. Auzeam planurile de concediu în Grecia ale doctorului, împănate cu diverse postări de pe Facebook ale prietenilor lui.

–        Ia uite, l-au eliberat pe Videanu!, zice doctorul

–        Cum așa?, întreabă asistenta.

–        Păi da mă, că acțiunile alea nici măcar nu mai erau ale lui, l-au luat degeaba.

–        Haideți, domnu doctor, adică ce, Videanu e cinstit?

–        Nu, dar să-l ia pentru altceva, nu pentru asta, zice doctorul.

Apoi iar Grecia, și iar politică. În final, înainte să plece la prânz, doctorul a închis laptopul oftând:

–        Cât câștig eu aici îmi ajunge să stau la Santorini fix 4 ore.

După mai puține ore de moțăială în pat m-am îmbrăcat și am plecat. Mi-am luat la revedere de la asistenta cea ghidușă, simplu, mulțumindu-i. Nu știu dacă aștepta ceva, dar m-am gîndit că nu e cazul să stric apropierea noastră cât se poate de umană cu o șpagă jignitoare. S-a purtat frumos cu mine, dar în fond și-a făcut meseria. Doctoriței i-am mulțumit de asemenea, dar cu ea mă voi întâlni din nou când va ieși rezultatul analizei. La plecare am nimerit liftul pacienților, în care liftiera vorbea în slogane ca Poptămaș. O tânără asistentă tocmai o anunța că-i ieșise aprobarea de la colegiul asistenților ca să emigreze. Când am ajuns la parter am apucat să aud și ultimul slogan al liftierei:

–        Dacă e să ai șanse ai și aici, și în străinătate!

 

*Povestea e reală, s-a petrecut într-unul din spitalele „de top” ale României, dar am ales să nu-l nominalizez pentru că bănuiesc că toate spitalele de stat au parte de cârpelile și sticlele lor de apă congelată, în așteptarea „punerii în funcțiune” a reformei în sănătate. 

Etichete: doctor, Romania, sistem medical, spital