Nu căuta istoria în biserică, aprinde o lumânare și pune cruce la bani

D espre cum se năruie sub indiferență monumentele istorice s-a tot scris, ca și despre avântul ctitoritor de blocuri turn și megacatedrale al Bisericii ortodoxe, cu bani de la buget. Mai jos găsiți o relatare  de la o cititoare interesată de anumite fresce pe care unele biserici-monument istoric le mai poartă încă pe pereți. Despre cum chiar oamenii bisericii, care ar trebui să fie mândri de comorile pe care le administrează (și mai ales să le cunoască valoarea și istoria), îi alungă pe turiștii – mulți, puțini – care vor să le calce pragul și să le dea un ban pentru deranj.

Înainte de publicarea acestui text am căutat pe site-ul Secretariatului de Stat pentru Culte sumele alocate de la buget pentru biserici. Era o vreme când pe acel site se găseau informații detaliate despre câți bani a primit fiecare biserică în parte. Acum au considerat că nu mai e nevoie de atâta transparență. Probabil ca să nu se vadă că grosul banilor merge la construcțiile noi, în loc să le ocrotească și pe alea cu adevărat importante.

Din sursa amintită aflăm, totuși, că pentru 2015 de la bugetul de stat a fost alocată suma de41.198.000 lei „pentru sprijinirea unor unități de cult” și alte 287.697.000 lei pentru salarizarea personalului de cult.

Plătim așadar anul ăsta numai de la bugetul de stat peste 73 de milioane* de euro pentru întreținerea bisericilor și salarizarea popilor (apropos, puteți vedea aici si salariile alea de peste 8.000 de lei ale ierarhilor bisericii), iar de banii ăștia ei nu numai că nu sunt în stare să pună în valoare vestigiile din propria ogradă, dar le refuză contribuabililor și accesul la ele.

* De reținut că la suma asta se adaugă an de an alte sume de la bugetele locale și din fondul de rezervă al premierului, că numai Dumnezeu știe câtă nevoie de bani este ca să ții aprinsă flacăra credinței în poporul ăsta creștin.

Cu ochii (în soare) după tabloului votiv

de adobrero

„La invitaţia lui Dollo, am scris textul de mai jos ca pe un alt argument din ciclul luptei actuale din România dintre societatea laică (sau ce a mai rămas din ea) şi biserica ortodoxă (tot mai instituţionalizată). Peripeţiile încep de fiecare dată cu dorinţa mea de a vizita vreun monument istoric păstorit de Sfânta Biserică. Dorinţă total nejustificată în ochii acesteia din urmă, dacă e să mă iau după atitudinea celor care o slujesc şi o reprezintă. Dar cum gusturile nu se discută, pasiunea mea rămân tablourile votive (ştiţi, frescele cu ctitorii care ţin în mâini macheta bisericii) pentru că sunt un document istoric rar,  aproape singurul din care poţi să vezi ce ţoale purtau domnitorii ţării şi cât de fashioniste erau domniţele, dacă e s-o dăm pe glumă.

La „Info point”-ul de la lumânări ți se spune că nu ai ce vedea în muzeu

La începutul anului m-am aflat cu nişte treburi la Iaşi. Cum treburile îmi lăsau şi ceva timp liber, am purces la vizitarea unor obiective, pentru că nu mai fusesem la Iaşi din studenţie, şi atunci avusesem mai mult de-a face cu pub-urile decât cu muzeele. La mănăstirea Trei Ierarhi am ajuns prima dată undeva după ora 12.00. În biserică întuneric beznă, deşi era ora prînzului, nu miezul nopţii. Am renunţat să-mi rup picioarele printre schele, pentru că se lucra la interior, şi m-am îndreptat ca orice creştin care se respectă către punctul de vânzare lumânări. Şi da, vorbesc din experienţă, la biserică în România, femeia (călugărul) de la lumânări reprezintă ceea ce în alte locuri se cheamă „info point”.

„Bună ziua” zic, „aş dori să vizitez muzeul”. „S-a închis la 12” mi se răspunde. Intru repede pe net, verific site-ul mănăstirii, văd că aşa era într-adevăr programul afişat. „Bun, mulţumesc, mă întorc mâine”. „Aaa, nu veniţi, că nu este deschis”, vine noul răspuns, „nu deschidem decât pentru grupuri mai mari, că nu are cine să stea tot timpul în muzeu”. „Păi unde scrie asta?”, întreb eu doar ca să aflu „că nu scrie nicăieri, dar aşa facem, că altfel nu se merită. Şi oricum nu prea aveţi ce vedea in muzeu”.

Cum nu-mi place să mă cert în afara orelor de program, m-am întors a doua zi regulamentar.  La lumânări, un alt călugăr. Discuţia însă aceeaşi. Normal, am făcut scandal. Am cerut să vorbesc cu cineva în măsură sa mă lămărească de ce nu pot să văd muzeul, care nu era oficial închis. A venit într-un final un alt călugăr, care mirosea puternic a ceapă, clar îl deranjasem de la masă. Pentru a treia oară am purtat aceeaşi discuţie absurdă, că muzeul se deschide doar pentru grupuri şi culmea aberaţiei, că mă agit degeaba, tot nu am ce vedea acolo. Aveam, vă spun eu, că în muzeu sunt singurele bucăţi de frescă din pictura originală de la Trei Ierarhi, celebrul tablou votiv; plus bonus, tabloul votiv original de la Biserica Sf. Nicolae aflată ceva mai la vale. Călugărul nu părea să le dea prea mare importanţă, treaba lui, nu sunt eu în măsură să-i judec lui nivelul de cultură istorică, dar nici aşa, să mă convingă pe mine că am gusturi îndoielnice.

Aşa că mi-am tocit nervii în discuţii inutile timp de jumătate de oră, ca să plătesc apoi 5 lei, şi să petrec în muzeu maxim zece minute, fix cât am admirat frescele, că altceva de soi într-adevăr nu aveau. La final, am ieşit cu călugărul, care mă păzise pe timpul vizitei. Pe alee, o doamnă cu un copil. „Bună ziua. Muzeul?”. „Aaa, nu deschidem decât pentru grupuri” a sosit de-acum bine cunoscutul răspuns, „Nu avem bani. Ne-a dat Ponta anul trecut 600.000 de lei. Pai ce să faci cu 600.000 de lei?”. Femeia s-a întors şi a plecat, ba chiar a mulţumit, deşi nu am înţeles exact pentru ce, probabil pentru informaţii.

Ca o paranteză, e inutil să vă spun că alături, la Cuvioasa Paraschiva, era luminaţie ca de sărbătoare, deschis non stop şi lume buluc la acatiste.

La Mărcuța:  „La ce vă trebuie biserica veche? Pentru rugăciuni şi lumânări intraţi în biserica nouă”

Zilele trecute în Bucureşti. Duminică, ora prânzului devreme, biserica Mărcuţa din Pantelimon. Dau coordonatele pentru că încercam deja a treia oară să vizitez biserica, în celelalte două dăţi găsind-o închisă, sâmbătă sau duminică după-amiază. Acum m-am prezentat regulamentar, în timpul liturghiei. Biserica închisă, nu că m-aş fi aşteptat la altceva. Ştiu deja traseul, la lumânări. Acolo, o doamnă încruntată şi un domn uşor retard (cu un uşor handicap mental aş fi zis, dacă ar fi meritat un tratament corect), care aranja nişte găleţi. Cu un puternic sentiment de deja vue, încep discuţia. „Bună ziua. Poate să vină cineva să-mi deschidă biserica veche?”, asta pentru că în curte s-a construit una nouă, de beton, de unde se auzea din boxe nişte muzică religioasă. „Păi la ce vă trebuie? Pentru rugăciuni şi lumânări intraţi în biserica nouă. E foarte frumoasă” zice doamna. Domnul îi ţine isonul „Nu deschidem. Vinerea şi sâmbăta e deschis”. Nu-mi irosesc nervii să-i demonstrez ori că minte ori că habar n-are, că doar fusesem sâmbătă. Mă lămuresc într-un final că trebuie să vorbesc cu părintele paroh, căruia de asemenea a trebuit să-i dau raportul, secondată de domnul cu găleata care i-a rezumat foarte plastic doleanţele  mele: „doamna vrea să studieze pe pereţi”. Oricum, povestea e aceeaşi. A trebuit să pierd jumătate de oră cu explicații, ca să petrec zece minute să vizitez un obiectiv care în mod normal trebuia să fie deschis publicului.

Acestea sunt doar două întâmplări recente, dar nu sunt singurele. Acum ceva timp, istoria s-a repetat în Moldova, la Biserica Arbore. Acolo nu am reuşit să intru, pornind de la simplul fapt că nu am găsit pe nimeni nici măcar la lumânări. La telefonul afişat pe uşa bisericii nu a răspuns nimeni. Iar la cârciuma din sat am stârnit un haz teribil. Şi mai am poveşti asemenea. La fel ca şi mulţi dintre cunoscuţii mei care la un moment dat s-au aflat în postura de a vizita vreun obiectiv în afara celor aflate în circuitul clasic de tip mormântul lui Arsenie Boca.

În final vreau să menţionez că bisericile la care am făcut referire se află în Lista monumentelor istorice, unele dintre ele chiar în Lista patrimoniului cultural UNESCO, deci probabil încasează bani de la stat. Îmi dau de asemenea seama că administrarea unor monumente istorice nu este o sarcină uşoară. Dar nici vizitatorii nu au vreo vină şi nu ar trebui să se justifice atunci când vor să le vadă. Înainte de a mă îndrepta spre ele, mă interesez pe cât posibil, pe net sau pe unde mai găsesc, dacă există program de vizită limitat. Nu am dat niciodată de astfel de restricţii. De unde trag concluzia că situaţia este lăsată la latitudinea bisericii / mănăstirii în cauză, care la rândul ei lasă latitudinea şi cheia la femeia de la lumânări sau la omul cu găleata. Care au un grad de înţelegere zero pentru orice depăşeşte pupatul icoanelor şi aprinsul lumânărilor pentru morţi şi vii. Iar perpetuarea acestei abordări, în diferite locuri, la momente diferite, reprezintă, din punctul meu de vedere, un simptom grav de incultură şi rea voinţă. Ambele la fel de periculoase.”

Etichete: bani pentru biserici, biserica, Biserica Mărcuța. monumente istorice, slider, tablou votiv