Viața în RDG

Muzeul RDG - cum știu nemții să-și vândă trecutul - cu Trabant, uniforme de pionieri, nudism, sex la liber, pușcării, religie vs ateism, și o alimentară goală-pușcă la ieșire.

A m fost săptămâna trecută până la Berlin, am revăzut unele chestii care mi-au plăcut și prima dată, dar și câteva noutăți (pentru mine) despre care vreau să vă povestesc pentru că m-au cam impresionat: unul este muzeul RDG, înghesuit într-un mal al râului Spree, în partea estică a Berlinului, iar celălalt este Palatul și parcul Sanssauci, zis și Versailles-ul Germaniei, locul de suflet al lui Frederick cel mare al Prusiei.

nudism

Încep cu comunismul, că e mai aproape 😉 În vizitele trecute la Berlin văzusem și ce a mai rămas din zid, și memorialul zidului, arhiva Stasi, care abia se constituia în muzeu, am făcut și un interviu cu noul șef al arhivei, iar acum am mai trecut o dată prin aceleași locuri ca să văd dacă s-a schimbat ceva. Zidul e la fel, memorialul așijderea, Muzeul Stasi, însă, a fost finalizat. Acum se întinde pe trei etaje, exact în corpul de clădire în care a avut biroul șeful instituției, Erich Mielke. Azi te învârți cu mașina prin curtea aia mare fără să te întrebe nimeni nimic, pentru că Stasi nu mai există – formal – iar în clădirile care i-au aparținut sunt tot felul de firme. Pentru pasionații de arhive și de cum funcționa un sistem opresiv comunist, vizita la Muzeul Stasi este nimerită. 

muzeu-ddr2

Dar aș recomanda-o în combinație cu vizita la Muzeul RDG, care este mult mai pe înțelesul generației actuale care nu a prins vremurile și vrea ceva scurt, la obiect și dacă se poate interactiv, ca să afle istoria. Ceea ce organizatorii muzeului RDG au reușit pe deplin să facă. Iar succesul e suficient de mare încât să stai, la orice oră din program, la o coadă de cel puțin 20-30 de persoane ca să intri în muzeu.

casete camasa-pionier casa-marcat aparate-foto

Muzeul nu are ghizi, toate exponatele sunt explicate în germană și engleză și e suficient de clar făcut încât să priceapă oricine. E organizat pe un singur palier, ca un labirint de dulapuri în care sunt ascunse la vedere și pipăire obiecte din viața germanilor trăitori în Republica Democrată Germană, de la uniforme de pionieri, obiecte școlare, jucării, bigudiuri, aparate foto vechi, casetofoane… până la case de marcat, motociclete și nelipsitul Trabant, care de altfel este vedeta muzeului. Vizitatorii stau la coadă ca să se urce la volanul lui și să-l conducă, efectiv, pe străzile Berlinului de Est, cu ajutorul unui proiector care pune imaginea străzii pe ecran, volanul e conectat la jocul din proiector, astfel încât experiența e atât de reală pe cât e de posibilă și intrarea cu mașina în… zid.

trabant

Apoi, deschizi o ușă, dai de niște jucării – o fetiță venită cu tatăl la muzeu era tare încântată să pună mâna pe ele – tragi un sertar vezi niște farduri, mai încolo tragi o clapă și dai peste o mască de gaze sau un ecran pe care încep să ruleze imagini care te întorc în timp. Turiștii ( în special spanioli și italieni, după vorbă, după port) descoperă comunismul german scotocind curioși într-o uriașă ladă cu vechituri interesante. Ca român, afli mirat că și nemții din invidiatul RDG sufereau de privațiuni alimentare, chiar dacă, conform pozei, la ei se ducea salamul nostru de iarnă 😉

salam-iarna

Un apartament de german tipic, cu sufragerie, bucătărie și baie, ți se pune la dispoziție să-i pipăi cuvertura de pe pat și să-i răsfoiești cărțile din bibliotecă. La televizor rulează buletinele de știri ale vremii. În sertarul cu medicamente găsești anticoncepționale și povestea vieții sexuale „la liber” a nemților, lux de care noi nu ne-am bucurat înainte de 89. Educația sexuală începea de la 11 ani în RDG, iar oamenii muncii erau încurajați nu numai să se bucure de beneficiile sexului înainte de căsătorie, ci și să folosească anticoncepționale astfel încât să fie apți de muncă. Avortul era legal.

sufragerie joy -f sex bigudiuri

inchisoareCîteva dulapuri mai încolo dai peste o cameră de interogare, în care poți fi deopotrivă anchetat, dar și spectator. O ușă la dreapta e cea a unei celule (mică, dar cu niște condiții mai bune decât în pușcăriile noastre de azi), apoi nimerești în plin sezon estival, în care afli că una dintre formele de protest ale nemților era să facă nudism. În ciuda îndemnurilor oficiale gen „spare the eyes of the nation” –cruțați ochii națiunii, oamenii arătau că nu aveau nimic de ascuns chiar și în acele locuri în care erau afișe cu nudismul interzis. Aș fi curioasă dacă vreunii din cei care apar în pozele expuse la muzeul ăla s-or fi recunoscut în ele.

nudism2

muzeu-ddrCătre final muzeul tratează chestiuni mai macro. Afli că religia a fost scoasă din viețile oamenilor, așa încât între 1950 și 1989 procentul de nereligioși a ajuns de la 7 la 63%. Mai afli că între 1971 și 1989 s-a făcut urbanizare masiv, la final cam 80% dintre case aveau apă curentă și budă în casă, aproape jumătate aveau încălzire centrală, și 16% telefon.

Finalul e rotund, dacă la intrarea în muzeu ești lăsat să conduci un trabant pe străzile din Berlin, la ieșire ai ocazia să te pui în locul unui manager de fabrică de Trabant și să acționezi (pe un ecran cu touch) astfel încât să faci planul și să eviți falimentul. Alături, într-un colț ferit, tronează un Volvo negru în care vizitatorii nu au acces – era mașina potenților partidului, deci nu are vulgul ce să caute să-i pipăie tapițeria – și un raft cu bunătăți la care clasa muncitoare nu avea acces: băuturi fine, de import, fructe exotice.

iesire cantina2

La ieșirea din muzeu ușa are un foto tapet în care zidul Berlinului e spart și ești făcut atent că ai nevoie de bilet ca să ieși, așa că te cauți în geantă după biletul cu care ai intrat. Așa vezi pe el că ai și o reducere de 10% la cantina muzeului DDR, care, surpriză, are rafturile goale și e închisă. Nu știu dacă s-a nimerit să fie așa în ziua aia sau face parte tot din efectele muzeului, ca să te introducă în atmosfera timpului, dar au reușit să mă facă să râd bine la final.

Am fost invidioasă pe modul clar, succint și uneori cu umor amar în care nemții au știut să organizeze muzeul ăsta. Practic din furculițe și pahare, cum se spune, adunând probabil obiecte de la oameni, și punându-le în mâini altor oameni. E cel mai sigur mod în care nu lași istoria să moară. Nu știu cât ar costa așa ceva în România, nu cred că o avere, obiecte din epocă sigur se mai găsesc, iar povestea comunismului nostru de zi cu zi trebuie spusă așa, fără dramatisme și ură, ca s-o priceapă și alții. Știu că la Memorialul de la Sighet există o mică secțiune care cuprinde obiecte din comunismul de după anii 70, dar nu e nici suficient, nici la îndemână.

Dacă aveți drum prin Berlin mergeți să vedeți muzeul RDG. Merită o oră-două din viața voastră, mai ales dacă sunteți dintre fericiții care nu au prins vremurile alea.

Mâine vă povestesc despre Sanssouci, parcul și reședința de vară a unuia dintre cei mai mișto conducători prusaci – Frederick the great. Merge citit după masa de Paște 😉

 

Etichete: , , , , , , ,

4 comentarii la “Viața în RDG” Subscribe

  1. VASILIU MIRCEA PAUL 11/04/2015 at 19:58 #

    Prost sezon Paștele – ”comentatorii” DIGERĂ.

    De foarte multă vreme îmi imaginez un muzeu românesc de genul ăsta (neapărat cu pești de sticlă, motoreta Mobra și carpete ”Răpirea din serai”).

    Dar, ce să-i faci, eu sînt doar un biet provincial – nu mi-am luat doctoratul la Heidelberg (pe vremea lui ceașcă) nici nu m-a urmărit ”căpitanul Soare” imediat după 1989. Nu mă interesează ”teoria îngerilor”, nici ”abisalii” căluți roz cu swastici pe crupă, NU SUPORT sub nici o formă miș-mașurile ”nici așa, nici altminteri” și tot restul palavrelor intelectualiste cu care sîntem incapacitați de peste 25 de ani.

    Așa că îmi vărs fierea frustrărilor pe blogul lui Dollo.

    • ady 11/04/2015 at 22:11 #

      am o vaga senzatie ca cei mai multi dintre comentatorii lui Dollo, au trait macar un macar un 6-7-8 ani in comunism si-si mai aduc aminte chestii , deci nu prea stiu cum sa comenteze. 🙂
      ar fi interesant si la noi.

  2. Ionuț 11/04/2015 at 21:20 #

    Foarte tare reducerea la cantina închisă; dacă nu a fost gandită așa, ar fi bine să o păstreze: lasă mai bine gustul amar al lipsurilor 🙂
    Singurul muzeu al comunismului la care am fost a fost cel din Praga (și acesta e de văzut). Ca o paralelă, intrarea în muzeu se face la capătul unui culoar: la dreapta – intri în muzeu, la stânga, intri într-un McD 🙂

  3. gogu 12/04/2015 at 08:03 #

    eu m-am enervat la culme in toate tarile comuniste pe unde am fost. Peste tot era comunismul cu fata umana, , magazine cu marfa in Budapesta sau Varna, nu mai zic de Belgrad care parea un fel de NY…
    E zi sfanta dar sper ca piticu in iad e chinuit acum.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Visiting Transilvania: “Traditional roma people on the left!”

Port traditional la un copil care cersea in Sighisoara

Turul bisericilor fortificate săseşti din Transilvania a fost, pentru cei şase ziarişti, o ocazie să cunoască România reală, cu drumuri proaste, cu monumente dărăpănate, cu prea mulţi “roma people” în locuri în care li se spunea că au trăit “the saxons”, dar şi cu oameni ospitalieri şi calzi, cu mâncare multă şi gustoasă, şi cu peisaje fabuloase.

De ce nu plecăm din România

Mâini de români - copiii culegători de afine din Pasul Prislop

Dacă despre curajul și nerăbdarea celor care pleacă s-a tot scris, teama, lenea, sentimentalismul și, de ce nu, curajul de a rămâne al celorlalți a fost lăsat în umbră.

Plasturii lui Negoiță – cât au costat și de ce s-au dezlipit

lipire-plasturi

50.000 de bucățele de „not so safety walk” cumpărate de la 3M au fost lipite bucată cu bucată de oamenii ADPB, pare-se la fel de prost cum a fost gândită toată lucrarea de pe Bulevardul Unirii

Zen and the Art of Marcela Maintenance*

marcela

Calitatea service-urilor din București: prețuri europene, servicii făcute românește, pentru că „așa facem noi și n-am avut niciodată probleme”. Avatarurile unui șofer care se încăpățânează să citească manualul mașinii.

Cât valorează un om? Dar după moarte?

sidonia cu geo bogza si miron

Cum am descoperit-o pe Sidonia Drăgușanu – scriitoare, ziarist freelancer în timpul războiului, activistă feministă, sfătuitoarea doamnelor, prietena domnilor – deși o uitase toată lumea, inclusiv Uniunea Scriitorilor

Cu cât ne-a botezat Samsung Biblioteca Națională

Biblioteca Națională Samsung

Statul român plătește un credit de 104 milioane de euro pentru clădirea Bibliotecii Naționale, iar firma Samsung și-a pus numele pe ea, cu câteva televizoare în valoare de 300.000 de euro. O afacere marca Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.