Dollo – o casă jumate

Azi am realizat ce trebuie să fi fost în sufletul lui Năstase, când i-a murit mătuș-sa Tamara. Tristețe că a pierdut pe cineva din familie și ușurare că nu se va speti muncind ca să plătească impozite majorate către stat

S -a derulat azi, într-un deplin anonimat, așa cum se petrec de altfel marile moșteniri despre care numai istoria rămâne să consemneze, ultimul act din saga succesiunii mele după bietul tata. Mai exact am mers cu certificatul de moștenitor – obținut după trei ani, vreo mie de euro cheltuieli și o luptă demnă de o proprietate mai mare decât apartamentul de 50 de metri al mamei – la Direcția de taxe și impozite, ca să-mi declar noua proprietate dobândită, și să cer, cu smerenie, statului să mă impoziteze mai mult, ca o chiabură ce mă aflu.

Am completat două formulare, am atașat copie după certificatul de moștenitor și după buletin, am stat la o mică coadă la minunea de ghișeu despre care v-am mai povestit, și în numai jumătate de oră am plecat acasă (mai exact la prima mea casă, dobândită prin cumpărare) cu dovada că de acum înainte am o casă jumate.

Dar veștile bune nu se încheie aici. Întrebată dacă voi plăti mai mult impozit pe jumătatea de casă moștenită de la tata, pentru că se socotește a doua proprietate, funcționara mi-a spus că nu, pentru că e dobândită prin moștenire, deci va fi impozitată la fel.

M-a cuprins un val de bucurie și abia atunci am realizat ce trebuie să fi fost în sufletul lui Adrian Năstase, când i-a murit mătuș-sa Tamara. Tristețe că a pierdut pe cineva din familie și ușurare că nu se va speti muncind ca să plătească impozite majorate către stat.

E drept că în dreptul impozitului meu pentru jumătatea de apartament proaspăt dobândită scrie numai 31 de lei/pe anul ăsta, dar nu suma contează, ci principiul, nu?

Oricum, certificatul de moștenitor mai are și o altă calitate. Aceea că de acum când mama îmi zice că p-arcă n-aș fi fii-sa, îi dau peste nas cu dovada notarială și-i zic: a ta nu știu dacă sunt, dar a lui tata sunt sigur, că am și dovadă de la notar 😉

 

Tags: , , , ,

4 Responses to “Dollo – o casă jumate” Subscribe

  1. Niki Andreescu 16/06/2015 at 19:06 #

    De ăia 31 de lei ar trebui să dai de băut, că altfel nu priește.

    • Dollo 16/06/2015 at 22:33 #

      Adică să beau impozitul pe un an? Vrei să se răsucească tata în groapă 😉

    • ileana 17/06/2015 at 12:35 #

      Sa dea de baut ce? O bere poate 😀

  2. o femeie 19/06/2015 at 11:46 #

    exista si o optiune: sa renunt la partea mea de mostenire. Si o sa o folosesc cu placere, pt ca in mostenire intra si partea de datorii…

Leave a Reply

Oldies but goldies

Din Buenos Aires con mucho calor

eu

Zgomotos, fierbinte, cu iz de grătar și cu aromă de tango – Buenos Aires, orașul cu 13 milioane de oameni

Ce înseamnă să fii cioban

cioban

În pofida unei potenţe proverbiale, datorată chipurile cărnii de oaie, ciobanii nu mai au căutare la fete, iar o viaţă de celibat şi mizerie la oi nu mai e pe placul tinerilor.

Miron Radu Paraschivescu, jurnalul unui comunist fără partid

Miron Radu Paraschivescu

Cine ar ști să se roage cu adevărat pentru sufletul meu decât o curvă – însemnările unui ratat oarecare din România secolului trecut. Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui cobai

Nostalgii maso-comuniste de 1 Mai

steaguri

O frântură dintr-o zi grea, muncitorească, a unui chelner hâtru de la Restaurantul Riviera din Parcul 23 August.

De ce ea? (2)

tarau-curte

Cazul Daniela Tarău: viața în arestul Capitalei, pentru un om care se știe nevinovat, ancheta lui Cristian Panait și procesul absurd, în care niciun judecător nu catadicsea să citească dosarul.

Ziua 4: Și chinez, și ateu, și friguros

Cica daca Adam si Eva ar fi fost chinezi

Azi am explicat unui conclocuitor chinez cum funcționează termoficarea românească; i-am băgat mințile în cap recenzoarei care voia să mă înregistreze doar pentru că trecusem pe la mama, și apoi am bârfit copios cu niște recenzoare bătrâne și puțin ciupite de molii, ca mine 😛