Selfie Roma e poi meri de te hodinește acasă

A m vizitat Roma pe negândite, nu făcea parte din lista mea de dorințe, dar după ce am văzut La grande bellezza am început să mă gândesc altfel la orașul ăsta. Totuși, când ai la dispoziție numai cinci zile ai de ales între a face nimic, la o terasă, în fața unui prosecco și a admira o mică parte din oraș, intrând în spiritul lui dolce far niente sau a alerga ca nebunul între diferitele și prea multele atracții turistice, sfârșind sleit de puteri și cu senzația că oricum mare lucru nu ai văzut. Eu am ales a doua vairantă, nu de altceva dar n-am putut să mă decid asupra terasei potrivite. În plus, nu poți să vii de la Roma fără să fi stat la coadă la Vatican măcar.

 

În cele ce urmează vă povestesc despre: signora Maria de la băcănie; cum a descuiat un olandez buda fără apă din palatul lui Vespasian; mâncarea scumpă și proastă de la don Peppino de la mare; obsesia turistului modern pentru selfiestick; de ce seamănă Capela Sixtină cu tunelul de legătură dintre Piața Unirii 1 și 2 (doar că are tavanul mai înalt și e pictat de Michelangelo), cum nu se ceartă italienii, și tot felul de sfaturi și impresii de-ale mele de la Roma, în caz că nu ați fost pe acolo și vă interesează. Textul nu e așa lung, pozele sunt multe, deci luați-vă merinde la voi când purcedeți să-l citiți 😉

În final am o rugăminte la eventualii români care stau pe acolo – am uitat ceva la un restaurant, poate reușesc să-l recuperez.

La Ciampino, ca la Otopeni

Ca s-o iau într-o ordine cronologică, că am văzut că reportajele mele de călătorie sunt adesea considerate sfaturi turistice, încep cu sosirea pe aeroportul Ciampino (sudul orașului), acolo unde ajung toate (așa mi s-a spus) zborurile low cost. Ca și noi, frații italieni nu au dus încă metroul până la aeroport, așa că trebuie să alegi între taxi, care e foarte scump (de la 30-40 de euro în sus cursa) și autobuzele private care fac curse expres între aeroport și gara centrală din Roma (Termini). Mai există și un tren, din gara Ciampino, tot până la Termini, însă de la aeroport până la tren tot trebuie să mai iei ceva sau să mergi pe jos pe un drum prost… În fine, cred că v-ați făcut o idee, și la ei ai ocazia să fii țepuit la terminalul sosiri, cum se întâmplă la noi cu taxiurile pirat. De altfel taxiurile pirat zburdă prin oraș, de aia ăia oficiali umblă cu anunțuri rasiste în geam, de genul „take a white regular taxi”. Pe scurt, de la Ciampino până la Termini pleacă cel puțin din jumate în jumate de oră autobuze private la care un bilet costă în medie 4 euro. Se stă pe scaun, călătoria durează maxim o oră, dacă nimeriți într-o perioadă superaglomerată de trafic – ceea ce caracterizează cam toată circulația din Roma.

 

De la Termini sunt zeci de variante prin care puteți ajunge la destinația unde v-ați rezervat camera. E bine să cumpărați o hartă din gară ( minim 3 euro) și câteva bilete de 1,50 euro bucata de la automatele de bilete. Astea sunt universale și valabile 100 de minute de la prima validare, indiferent în ce vă urcați (metrou sau autobuz, doar că la metrou aveți dreptul la o singură intrare cu el, chiar dacă vă aflați în cele 100 de minute). Și în minutele astea sigur ajungeți unde trebuie. Mai există bilete de 2, 3, 4 sau 7 zile, dar noi am făcut socoteala și ne-a ieșit că mai ieftin scăpăm cu biletele de 100 de minute, pentru că mai mult de două pe zi oricum nu ajungi să folosești, dat fiind că majoritatea „atracțiilor” sunt în aria centrală, unde circuli mai mult pe jos. Deci dacă stai mai la periferie, cum am stat noi, vii dimineața în centru și mai pleci seara.

Ca să închei capitolul transport să vă zic și că pentru una dintre acțiunile pentru care ne dusesem la Roma aveam nevoie de un taxi, care să ne ducă și să ne aducă noaptea târziu de la respectiva „locație” de undeva din afara Romei. Costul ar fi fost de cel puțin 70 de euro pe cursă (taxi sau Uber), ceea ce ne-a făcut să închiriem o mașină pentru 24 de ore, cu care – dacă tot o aveam la dispoziție – am dat o fugă și până la mare, și care per total cu tot cu benzină și asigurări nu ne-a dus la mai mult de 60 de euro.

Dar, atenție la condus! În Roma nu vezi o mașină fără julituri pe laterale, iar parcările sunt cele mai înghesuite din câte am văzut.

Free lunch, tomorrow

Prima întâlnire cu Italia, după transportul de la aeroport, a fost evident culinară. La restaurant am nimerit din prima un chelner român, din Piatra Neamț, o pizza bunicică, altfel decât o știam de acasă, și o bere cam scumpă chiar și pentru cartierul periferic în care stăteam – de la 4 euro în sus o bere medie. Pizza este de altfel cea mai ieftină mâncare, din câte am observat, costă de la 6 la 15 euro, la restaurant, dar poți găsi și la felie pe la chioșcuri prin oraș.

Cel mai scump și prost am mâncat la malul mării – Lido din Ostia antica – la o terasă care se lăuda că țepuiește turiștii din 1954 – don Peppino – unde pe post de platou cu pește și fructe de mare ne-au dat niște creveți triști și câteva fâțe de pește de zici că pescarul fusese ghinionist tot anul, o pâine tare ca piatra și o apă – total: 56 de euro.

Cel mai bine am mâncat la o cârciumă cu fripturi din cartier, unde cu vreo 40 de euro am primit câte o friptură de vită argentiniană, cu garnituri diverse de legume la grătar și o salată uriașă, plus niște bere (prețurile sunt pentru două persoane).

Varianta și mai ieftină a fost să cumpărăm roșii, castraveți, ceapă o juma de pui gata rotisat de la o pizzerie unde am dat tot peste o româncă la servire, brânză și să încropim cina în cameră, unde aveam de fapt bucătărie utilată cu de toate, ca acasă.

O altă cină a fost asigurată de niște prosciutto feliat cu grijă de signora Maria, care ținea o băcănie în cartier, împreună cu fii-sa, făceau pâne de casă și în general îți dădea să guști înainte cam tot ce cereai, mai ales dacă te vedea străin și că arăți cu degetul ce vrei, în loc să zici.

 

Signora Maria era trecută de 70 de ani, adusă de spate și cam tare de urechi, așa că atunci când am văzut-o că tăia în neștire prosciutto i-am strigat „stop”, de câteva ori, dar fără succes. A intervenit fii-sa de la casă cu un: „Mama, basta, mama, basta!” Și s-a oprit. Am mai adăugat niște vinete la grătar, marinate în ulei și măsline, un prosecco, câteva beri locale și gata cinele din fiecare seară.

Ca „gustări” peste zi au fost, firește, niște înghețate la cornet – cea mai bună am nimerit-o la Ostia Antica, fostul port la mare al Romei – cam 1,50 euro cupa, iar în ziua cât a trebuit să stăm peste o oră la coadă la intrat în Vatican am dat gata juma de kil de cireșe (5 euro kilogramul în cartier, dublu în centru) și vreo câteva piersici și caise.

Per total mi s-a părut cam scump să mănânci la restaurant în Roma, pentru veniturile mele, și nu pot să zic că am mâncat la cârciumi de fițe.

La Vespasian acasă nu curgea apa la budă

Era să ne țepuim în prima zi, când am vrut să cumpărăm o sticlă de 250 de ml cu apă chiar din poarta Vaticanului, unde costa 2 euro. La noi în cartier era 50 de cenți aceiași apă. Până la urmă am constatat că Roma e plină de cișmele publice, la care tot turistul își umplea bidoanele cu care se plimba prin arșița orașului. Așa că am plimbat și noi o sticlă de apă pe la toate obiectivele turistice ale Romei, tot golind-o și umplând-o periodic, până când ne-am despărțit de ea înainte de controlul de securitate de la aeroport.

Cu budele s-a întâmplat să fie bine, majoritatea curate, cu hârtie și săpun, deși taman la ruinele palatului lui Vespasian am stat la coadă, fiind o singură toaletă funcțională pentru ambele sexe. Aia de la bărbați era încuiată. Stând la coadă și strângând din … dinți în așteptarea eliberării, vine un cuplu de olandezi (soț și soție), mânați de aceleași urgențe ca și noi. Tipul, practic, cere voie să intre în buda indisponibilă. Îi zic că e încuiată, el îmi arată o monedă cu care intenționa să descuie ușa (avea genul ăla de mâner). Tipul descuie ușa, vede că înăuntru era curat și bine, mă invită pe mine prima, că mie îmi venea rândul, îi cedez locul, că totuși el se chinuise să descuie, iar la ieșire îl văd că o încuie la loc. Cică nu avea apă, deci existase un motiv întemeiat pentru care fusese închisă. Probabil Vespasian lăsase cu limbă de moarte să nu funcționeze budele fără apă, că-l făceau de rușine…

Mama: La Vatican ai stat la coadă, la niște moaște de-ale noastre n-ai sta!

 

Pentru că uram ideea de a sta la coadă doar ca să intru într-o biserică, fie ea și Sfântul Petru din buricul creștinătății, am tot amânat vizitarea Vaticanului. După cum a comentat mama când a văzut pozele, coada… mai ceva ca la Arsenie Boca al nostru. Decât  că „acolo ai stat la coadă, da la niște moaște d-ale noastre n-ai sta!”.  Dar în final s-a dovedit că imensa coadă care lua forma pieței rotunde s-a mișcat rapid, așa că preț de juma de kil de cireșe am fost gata să urc cele 320 de trepte până în vîrful cupolei basilicii. De sus se vede Roma. 7 euro biletul pentru urcarea în basilică, 16 euro pentru vizitarea muzeului.

       

Am coborât apoi în biserică, unde am văzut Pieta (m-am gândit ce am făcut eu la 23 de ani, când Michelangelo sculpta Pieta), ca tot turistul, am făcut poze și aș fi vrut să mă și reculeg pe niște scaune, că tare mă dureau picioarele, dar gardienii ăia din biserică m-au miorosit că nu-s de-a locului și mi-au zis că scaunele sunt numai pentru cei care se roagă.

Așa că am stat un pic pe trepte, numa că și de acolo ne-au izgonit alți gardieni, care ai naibii nu-i vedeau pe vânzătorii de selfiestik-uri și de rozarii, ci numai pe turiștii osteniți, care și plătiseră bilet ca să intre.

Și așa ajung la subiectul acestei postări, pentru că două chestii m-au izbit în călătoria asta: una ar fi aglomerația care făcea ca toate vizitele la obiective să fie un soi de mers cu turma, fără răgaz sau putință de ales altă cale; și a doua chestie – pasiunea cvasiunanimă a turiștilor pentru selfiuri. Să le luăm pe rând:

Aglomerația. Evident, Roma nu e Mizil. Nici măcar București. E probabil una dintre cele mai aglomerate metropole ale lumii, iar vizitarea ei o fi fost, cândva, o încântare, dar acum, când nivelul de trai a crescut și-și permite orice muritor să cheltuiască câteva sute de euro ca să se uite la Piața Sfântul Petru de sus, traseele turistice acolo seamănă cu traversarea tunelului de legătură dintre Piața Unirii 1 și 2, la orele când se suprapun metrouri din ambele direcții.

Ca să vezi Vaticanul, Colosseumul, ruinele Romei antice trebuie să stai în cozi cu orele și să înaintezi în ritmul celui mai lent din grup. Chiar dacă ești pe cont propriu nu ai cum să nu te lovești de grupurile organizate. Poți să ai ritmul tău, să o iei înainte sau să rămâi în urmă, dar inevitabil vei nimeri într-un alt grup. Practic și la celebra capelă sixtină, unde am ajuns, evident, într-un final apoteotic – când nu-mi mai simțeam niciun oscior din corp – nu aveai cum să simți maiestuozitatea operei lui Michelangelo, pentru că nimerești într-o cisternă plină ochi cu lume, care se uită capie pe pereți, în timp ce un custode de la megafon strigă la răstimpuri: LINIȘTE! Și no picture, please!

     

Pe lângă aglomerație, m-a mirat faptul că poate cea mai cunoscută pictură de pe tavanul capelei – crearea lui Adam, zisă și Nokia, conecting people – nu era așa cum îmi imaginam eu, mare cât tot tavanul, ci se afla și ea acolo, printre altele. Ce-i drept capela aia e copleșitoare, doar că nu ai timpul, dispoziția și cunoștințele necesare să o poți evalua și aprecia la adevărata ei valoare, înghesuit cu valurile de turiști veniți și ei ca și tine, la pomul lăudat.

 

Vaticanul a mâncat o zi din excursie, nu pot să zic că-mi pare rău, e una din minunile lumii pe care trebuie s-o vezi o dată în viață, doar că am plecat cu senzația de fușereală, am văzut superficial ceva ce ar fi trebuit gustat altfel. Dar nu vei avea această ocazie, probabil, niciodată în viață, decât poate dacă vei fi ultimul om de pe pământ, la Roma, după un cataclism în care dispare toată rasa umană.

Cu telefonul în vârf de băț, prin Roma

 

Despre selfie, acum. Ne-am împiedicat încă din prima zi de vânzătorii de „seeelfi, selfi, selfi stiiik!”, majoritatea tuciurii – fără să fiu rasistă, asta e realitatea – care au împânzit tot orașul și mai ales obiectivele turistice. De remarcat că bețele de selfie au câștigat teren rapid, deși abia au apărut, așa că oamenii care altfel vindeau rozarii sau alte suveniruri de la Roma acum strigau în principal de selfie stik, abia apoi, colateral, prezentau și alte oferte. Iar oferta asta vine ca urmare a obsesiei omenirii pentru selfiuri.

Pe treptele Vaticanului am văzut o fătucă cum se poza singură, cu telefonul în vârf de băț, zâmbindu-și sieși și celor care aveau, pesemne, să-i dea like la poză. În spatele ei nu era nimic, decât zidul bătrânei basilici. Apoi am văzut o alta care-și poza maimuțoiul de pluș, pe un parapet la Colosseum. Apoi sute, mii de turiști care râdeau ca proasta la… băț, pozându-se în diferite ipostaze.

Omenirea a pierdut un mijloc de socializare minunat, care era „vă rog, îmi puteți face și mie o poză?”. Nimeni nu mai are nevoie acum să roage pe altcineva să-i facă o poză cu Vaticanul în spate, pentru că selfistick-ul a rezolvat și asta, închizând  turistul într-un borcan de singurătate: merge în concediu, se pozează singur, dă share pe Facebook și are impresia că socializează.

 

Ca o excepție care confirmă regula, trebuie să menționez că m-au rugat doi turiști să le fac poze, chiar la Vatican, dar poate pentru că aveau aparate care nu puteau fi puse în vârf de băț… 😉

Și ultima informație despre selfiestick – la tuciurii de la Vatican/Colosseum & co costau 15 euro, la prăvălia de suverniruri a unui african din cartier costa 5 euro. Chinezești ambele.

Circus maximus

De impresionat a făcut-o Colosseumul și chiar poveștile pe care le afli printre ruinele fostelor palate imperiale de lângă. Faptul că acum 2000 de ani omenirea a putut să construiască stadionul modern – pe care bucureștenii l-au descoperit abia în 2009 – și să dezvolte un stil de viață atât de avangardist, te face invidios și te miră: ce s-a întâmplat apoi când aceeași omenire a căzut în obscurantism, a involuat, trecând prin evul mediu, ca să se poată considera din nou, 2000 de ani mai târziu, modernă?

             

Una grande bellezza cu tușe latine

Cred că la cât de aglomerată e Roma și cât de sătui or fi oamenii ei de turiști, comportamentul localnicilor e minunat. Ca turist român e aproape imposibil să nu dai de un conațional în servicii. Ca turist în general ți se oferă toate facilitățile ca să te descurci și singur printre obiective, dacă nu ai venit cu un ghid, important e să te informezi un pic înainte. Transportul în comun circulă cam ca la noi, mai întârzie, deși în unele zone stațiile sunt prevăzute cu panouri electronice care afișează timpul de sosire al autobuzelor. Intrarea la obiectivele turistice e de regulă condiționată de o coadă, mai mică sau mai mare, dar chiar dacă te sperie la început, merge repede.

               

 

Chiar și la Bocca de la verita, aflată la intrarea într-o biserică ortodoxă, era o coadă de câteva zeci de persoane, dar organizarea a făcut astfel încât să ajungem să ne băgăm fiecare mâna în gura pietrei în maxim jumătate de oră.

 

La mare (30 de km de Roma) am ajuns relativ rapid, cu un Fiat 500 închiriat, pe niște autostrăzi nu foarte aglomerate, deși era vineri, iar la plajă erau destui. Pe faleză, poliția italiană făcea un exercițiu de PR, prezentând un Lamborghini în care aveai voie să te urci, un câine polițist și un robot detector de bombe. Cam de aici v-am făcut curioși cu pozele astea. Abia când le-am văzut și eu acasă m-am amuzat la cum se uitau toți polițiștii ăia după mine. De fapt ei erau nerăbdători să le ies din cadru ca să nu le stric poza. Dar scenariile voastre au fost foarte frumoase 🙂

 

În afară de turiști, pe care-i recunoști fie după disperarea de a bifa cât mai multe obiective, fie după gradul de oboseală accentuată cu care-și târăsc picioarele sub soarele torid, lumea pare că se bucură de viață și e destul de relaxată, deși gălăgioasă.

Când am mers la centrul de închiriat mașini, deși făcusem programare de cu seară pe Internet, nu era nimeni acolo. În geam, un bilet ne anunța că „vine imediat”. După un imediat care se prelungea am sunat la numărul afișat și ni s-a spus că vine în 10 minute. Între timp a mai apărut o clientă, de data asta nativă, foarte nerăbdătoare și nemulțumită de servicii. I-a sunat și ea, a bombănit toate cele zece minute, de ziceai că o să-i sfâșie pe ăia când or veni. Când colo, când au apărut funcționarii de la închirieri mașini, cine se bătea pe burtă cu unul dintre ei? Italianca noastră nervoasă. Râdeau, gesticulau și vorbeau de parcă erau vechi prieteni, nu se vedeau atunci pentru prima dată. Nici vorbă de reproșuri.

Ca o concluzie, după cinci zile intense și obositoare, Roma este una grande bellezza, doar că îți mai trebuie câteva vizite ca s-o simți cu adevărat, și când te încorci acasă ai nevoie de un concediu ca să te refaci.

 

P.S. În ultima zi la Roma am mâncat la o pizzerie care se cheamă Pizza napoletana (pe Google street o găsesc ca Trattoria de Roma), undeva lângă Piazza dei Fiori, pe strada Piazza della Cancelleria, colț cu Via dei Pelgrino. În fața restaurantului era un muzeu la care sunt expuse mașinăriile inventate de Leonardo da Vinci (foarte interesantă expoziția, apropos). Chelnerul se numea Sergio. Când am plecat am uitat pe spătarul scaunului cămașa grena pe care o am în poză agățată de geantă, la brâu. Nu cred că au mai păstrat-o ei și nici o valoare prea mare nu are, dar aș fi curioasă dacă cineva care citește asta, stă la Roma și se duce acolo, poate să întrebe de ea. Doar așa, de exercițiu, că știu că am cititori prin toate colțurile lumii 😉 Terasa arată și azi la fel ca în poză. Cămașa a fost uitată duminica trecută, pe 7 iunie.

 

Etichete: aeroport, Ciampino, Coloseum, Italia, La grande bellezza, pizza, prosciuto, Roma, slider, toaletă, turism, Vatican, Vespasian