C ele mai interesante două ore în Zagreb le-am petrecut în Muzeul relațiilor eșuate. Inventatorul conceptului a primit chiar și un premiu pentru asta, că reușește să țină oamenii captivi cu poveștile relațiilor eșuate, într-o clădire cu vreo opt încăperi (care nu are nici aer condiționat pe căldurile astea) în care sunt expuse obiecte donate de diverși din lume, însoțite de câte o scurtă sau lungă explicație a situației.
Unele sunt amuzante, altele triste, dar cred că toate au un numitor comun: faptul că unul dintre protagoniști nu a reușit să treacă peste finalul poveștii. Deci avem un muzeu al relațiilor eșuate, dar neîngropate încă, altfel nu cred că ne-ar rămâne în cap atâtea detalii.
Obiectele sunt legate (în viziunea celor care le-au donat muzeului) de relația respectivă, de începutul sau finalul ei, sau doar ilustrează perfect explicația. De exemplu cea mai succintă descriere din muzeu este cea în care, deasupra unui router, stă scris:
O tipă a donat jucăria câinelui fostului iubit, deasupra căreia a scris că în relația aia câinele lui a lăsat mai multe urme decât el.
Nu am făcut o numărătoare exactă, dar parcă femeile au fost mai numeroase între povestitoare. Una a donat un dop de șampanie, pe care a băut-o când a aflat că viitorul ei soț o înșela, iar vestea asta a salvat-o de la căsnicie
Alta a donat fotografia unei terase pe care a marcat cu o săgeată locul în care a văzut pentru prima dată un penis lucind în soare. Al iubitului, vezi bine 😉
Un tip a donat toporul cumpărat de la nu știu ce magazin nemțesc de scule, cu care a tocat mărunt mobila fostei iubite, care l-a abandonat pentru o vacanță cu alta.
Sunt unele obiecte care par mai încărcate de semnificații decât altele. De exemplu un ciob de porțelan pe care e pictată o casă, donat de o femeie care spune că l-a găsit pe o plajă, când era abia la începutul relației cu fostul. Au decis ca ciobul ăla să fie temelia vieții lor împreună, așa că au făcut și ei o casă, copii și tot tacâmul, apoi,după câțiva zeci de ani el a plecat cu alta. Ea a donat ciobul ăla când a aflat că el tocmai urma să aibă un copil cu cealaltă, deci ciobul lor nu mai avea nicio semnificație.
Muzeul e organizat pe categorii de relații: lungi, scurte, căsnicii, ba există chiar și o cameră cu relații mamă fiu/fiică sau tată fiu/fiică și cum au influențat relațiile astea parentale relațiile de iubire.
Ce mai, locul e o concentrație extraordinară de sentimente pe metru pătrat, și te pune pe gânduri. Am ieșit de acolo întrebându-mă dacă aș ști ce să donez unui astfel de muzeu pentru a ilustra relațiile mele trecute.
Așa mi-am dat seama că dacă ar fi să aleg pe care să o ilustrez într-un muzeu nu ar fi una trecută și consumată, față de care nu mai am niciun sentiment, iar amintirile despre ea sunt palide, ci ar fi cu siguranță una încheiată înainte de vreme, lăsată în coadă de pește sau cu resentimente peste care încă nu am trecut.
De exemplu aș dona fasungul cu un bec pe care relația aia mi l-a lăsat în sufragerie, după ce i-am dat lustra mea ca să-i poată organiza fiicei lui revelionul, în apartamentul fost conjugal, din care fosta plecase cu aproape tot. Evident că nu tânjesc după lustra aia, care oricum era nașpa, ci încă mă râcâie modul absurd în care m-a tratat atunci, sau modul în care am permis să fiu tratată, depinde din ce parte privești vina.
La fel de interesant ar fi și exercițiul în oglindă, să-ți imaginezi cam ce ar dona ex-ul/ex-a pentru a ilustra relația cu tine 🙂
Pentru că într-una dintre camere muzeul are și un „confesional” – un soi de caiet de amintiri în care vizitatorii pot să-și scrie propriile povești – vă provoc și pe voi, dacă vreți, să scrieți ce ați alege să donați unui astfel de muzeu și de ce. Ce ziceți, punem de un mic muzeu aci pe dollo.ro? 🙂
Puteți prelua maximum 500 de caractere din acest articol dacă precizați sursa și dacă inserați link către articol. Pentru mai mult vă rog să accesați butonul de like-uri în euro, amplasat imediat pe coloana din dreapta. Vă mulțumesc.
Cred ca muzeul e un fel de groapa de gunoi pentru relații neterminate, adică practic întrerupte undeva. Se poate spune și catharsis, pentru poeți. Eu nu simt nevoia sa donez nimic din relațiile încheiate domol, natural ca sa zic asa.
Donez una bucata perna roșie în forma de inima care mai exista încă în camera mea acasă la ai mei, rămasă din prima mea relație și pe care mama n-a vrut sa o arunce.
Eu as dona scrisoarea prin care prima mea dragoste (neimpartasita vreodata) ma instiinta ca… nu 🙂 Eram in clasa a noua.
ma bag desi arunc totul la final:(
Mai Dollo, mai – pai cum poti sa te minunezi ca s-a despartit acel cuplu care, citez: „”…apoi,după câțiva zeci de ani el a plecat cu alta.” – zic eu, sa admitem ca s-au casatorit la varsta de 21 de ani – „”apoi,după câțiva zeci de ani el a plecat cu alta.” – gandeste ca EA era „babă” – EL NU…!
:)))
eu m-as dona pe mine:) impaiat sau mumificat, dupa preferinte, ca simbol al tuturor relatiilor ratate, care pana la urma m-au pus pe butuci complet.
nu mi se pare o idee GENIALA acest asa zis muzeu…. iar TU sa-ti consumi talentul pt un cimitir mai bine zis al relatiilor ratate…
poate este foarte trist sa descoperim cat de INCOMPATIBILI suntem…. ca lumile noastre sunt departe una de alta ca Soarele de Pamant….
talentul tau merita citit, descoperit cu fiecare rand , cu fiecare pagina, imagine….
imi pare rau ca ne pierdem timpul descoperint tristetzile altora….
sper , din tot sufletul, sa descopar multe „chestii” originale si frumoase in BLOGUL TAU…. sunt abia la inceput…
oricum eu iti multumesc pt efortul de a-ti risipi talentul prin lume …. chiar si pt chestii, care, cred eu, nu merita….
sa ai o zi buna si un blog cu sport !!!