Anul trecut cam pe vremea asta, după ce fusesem în Deltă, v-am povestit despre sărăcia lucie în care cresc niște copii acolo, și despre lipsa lor de speranță. Unii m-au admonestat, că ce vreau eu să zic cu textul ăla, că mai lasă-ne cu tristeți din astea lacrimogene, că vrei să ne faci să ne simțim vinovați, că nu e treaba noastră etc. Alții mi-au scris ca să mă întrebe cum să facă să ia legătura cu unele dintre personajele din articol și să le ajute cu câte ceva.
M-am bucurat. Cineva tocmai din Australia ar fi vrut să-i plătească fetei care renunțase la liceu, drumul din sat până la școală. Am încercat să fac pe intermediarul, dar după câteva săptămâni zadarnice de insistențe, atât pe lângă compania care ne dusese acolo, și ne arătase cum ajută ea oamenii locului, cât și pe lângă asistenta socială din sat, am constatat că interesul de a ajuta venea numai de la mine, și se lovea de un sictir total de partea cealaltă.
Asistenta socială mi-a zis inițial că se interesează ea să vadă dacă fata aia chiar vrea să meargă la școală sau ne-a zis doar așa, de impresie artistică, având grijă să puncteze că banii nu trebuie dați familiei, care i-ar risipi pe prostii, ci ar trebui făcut astfel încât fata să primească abonamentul de transport până la liceu. Am fost de acord cu asta, doar că doamna m-a amânat atâta până când nu mi-a mai răspuns deloc la telefon. Niciun alt demers de-al meu pe temă nu a mai avut succes, deși mai primisem o solicitare de la un alt cititor care voia să ajute o familie.
Am fost dezamăgită. Nici până în ziua de azi nu știu dacă asistenta socială a vrut să mă cruțe sau a fost pur și simplu neserioasă, interacțiunea cu mine fiind doar o mostră de lucru obișnuit.
Având experiența asta, dar și altele din anii de presă, mă tot codesc de câteva zile să scriu despre recenta campanie ProTV – Fără carte, fără viitor – pe care cine se uită la știri o poate vedea zilnic sub formă de pastile de câteva minute. E vorba despre minireportaje din țară (cred că până acum s-au concentrat mai mult pe Moldova) în care sunt prezentați copii care au abandonat școala, pentru că famiile în care trăiesc sunt de regulă bazate pe rețeta facem mulți copii ca să trăim din alocație și mai vedem după. Cazuri triste, revoltătoare, mai ales când copiii ajung adolescenți și realizează că au fost folosiți de părinți ca sclavi, și acum e prea târziu. E un puști care spune că regretă că s-a născut în familia aia.
Apoi a mai fost o profesoară de engleză și română, care nu știa nici să citească alfabetul în engleză, genul tinerică cu facultate privată, despre care inspectoarea județeană zice că e un caz fericit, că are diplomă și a dat concurs pe post, că e plin sistemul de posturi neocupate, că nu vine nimeni la țară și la banii ăia …
În fine, e un tablou pe care dacă nu-l știați ar fi bine să-l vedeți, ca să nu vă entuziasmați prea mult în legătură cu viitorul țărișoarei.
Chestiunea care a stârnit indignarea unei părți din opinia publică a fost, însă, tonul în care sunt prezentate cazurile, maniera manipulativ-lacrimogenă în care copiii sunt filmați insistent în acele ipostaze jenante, pe care reporterul insistă ca să-și atingă scopul campaniei. Copiii fie nu știu să citească sau să socotească – filmări în buclă cu poticneala silabisirii – fie dacă totuși merg la școală, împotriva sorții, se hrănesc doar cu cornul și laptele primit în clasă – deci se insistă pe înfometare, chipuri triste, dar drăgălașe de copilași cu ochi mari în care telespectatorul poate ghici abisul sărăciei.
Ipostazele sunt, fără îndoială, umilitoare pentru protagoniști, cel puțin după standardele noastre de fotoliu din fața unui ecran plat, din buricul Capitalei. E posibil să fie chiar ușor ilegale, dacă ne gândim că minorul n-ar trebui prezentat în media într-o manieră care să-i dăuneze imaginii. Decât dacă reporterul are acceptul părinților, și probabil că-l are, dat fiind contextul. Părinții apar și ei în reportaje, dar spun partea lor de poveste – sunt săraci, nu au de lucru, bolnavi, nimeni nu-i ajută, au făcut mulți copii, soarta nenorocită.
Am văzut zilnic campania asta la știri, m-a impresionat și pe mine, m-a și deranjat un pic modul în care reporterul ProTV profită de copiii ăia ca să-și atingă ratingul, am citit și părerile indignate ale celor din fotoliile Internetului. Sunt de acord, însă, cu ambele părți. Paradoxal.
Am fost reporter și sunt blogger. Povestitor în esență. Orice poveste are nevoie de un cârlig care să atragă cititorul. Cu cât mai multă miere pe cârligul ăla, cu atât mai de succes povestea. În lumea de azi, succesul se monetizează. Fie de partea autorilor – rating, publicitate – fie de partea subiecților – donații, chiar dacă punctuale. Este până la urmă mâna întinsă care nu primește nimic dacă nu spune o poveste.
În cazul fetițelor din Vaslui care nu mâncau decât cornul cu lapte, monetizarea a fost de ambele părți. ProTV s-a lăudat cu succesul cazului prezentat la știri (chiar și la Măruță), arătând a doua zi că mii de oameni s-au mobilizat, impresionați de cazul copilelor, și au trimis alimente și bani. S-a mai făcut un follow-up în care familia fericită e arătată mâncând un pepene, iar mama iese de la bancă și anunță uimită suma primită – 3.100 de lei. N-o să-i ajungă până la lemnele de la iarnă, așa cum promite cu naivitate, dar e o gură de aer și o bucurie pe care altfel cei 5-6 copii nu ar fi avut-o poate niciodată. Cu prețul umilinței de a apărea pe micile ecrane, făcând foamea, familia aia a trăit probabil cea mai frumoasă experiență de până acum.
Să ridice primul piatra ăla care ar da cu piciorul unei ocazii ca asta și ar prefera înfometarea demnă. Da, știu, declarativ toți suntem zmei.
Ce se va întâmpla mai departe? Foarte sigur nimic. Oamenii vor uita – sunt atâtea cazuri similare care au nevoie de ajutor, zilnic, la știri – copilele se vor întoarce la corn și la lapte. Pentru că situația lor și a milioanelor de familii care trăiesc în sărăcie la țară, este cauzată de prea multe probleme sistemice, prea multe instituții publice care nu-și fac treaba, prea mulți factori locali, generali și personali care contribuie la sărăcia endemică.
Nu faptul că sunt prezentați în ipostaze umilitoare la TV este grav, ci faptul că trăiesc zi de zi în situația aia. Și uneori nu vor sau nu sunt ajutați să se schimbe. Rolul presei este exact ăsta. Să atragă atenția asupra problemelor pe care oamenii ăștia le au. În mod ideal opinia publică ar trebui să ia atitudine și să sancționeze responsabilii. Părinții care nu-și trimit copiii la școală și-i folosesc la câmp ca pe sclavi ar trebui pedepsiți, oamenii care fac copii cu nemiluita, fără să se gândească la ce șanse vor avea copiii ăia la o viață decentă, părinții care beau alocația copiilor ar trebui pedepsiți, autoritățile care se fac că nu văd tot ce se întâmplă sub nasul lor și continuă să plătească ajutoare sociale pentru familii a căror rațiune de existență este tocmai ajutorul social, politicieni care de 25 de ani se rotesc la putere, cu sprijinul și complicitatea alegătorilor din categoria găleata și kilul de ulei, biserica, instituția aia caritabilă și de importanță socială, cum îi place să spună când primește bani de la stat, care nu numai că nu-i ajută cu nimic pe oamenii ăia, dar îi menține și în starea asta de animale neinformate și dependente de ajutorul divin, politic sau televizat, numai să pice din senin dacă se poate.
Suntem, cu alte cuvinte, cam toți de vină pentru orice situație care e prezentată în presă, mai mult sau mai puțin deontologic. Desigur că lipsa de deontologie profesională a breslei ziariștilor este și ea o consecință a faptului că, la fel ca și sistemul de învățământ, de sănătate sau de asistență socială, presa a fost parazitată de 25 de ani de diverse interese, care au condus la o deprofesionalizare a breslei.
De ani de zile văd cum de pe margine, din diverse posturi călduțe în care s-au retras foști ziariști care n-au mai rezistat în mocirla media, critică cu superioritate și dispreț modul în care-și fac meseria foștii colegi. Și eu am făcut asta. Da, sunt foarte multe de criticat în presa de azi. După cum nici aia pe care o făceam noi ieri nu era mult mai brează. Dar asta e ce pot face niște oameni care fie nu se pricep, fie sunt condiționați și ei de diverse interese personale: au rate la bancă, au familii, au copii pe care trebuie să-i trimită la școală. Așa cum unii ne-am retras din presă ca să nu mai fim nevoiți să ne prostituăm, dar o facem în alt fel, în altă breaslă acum, alții nu au avut luxul ăsta, și continuă să câștige un salariu.
Situația de mijloc există dar nu e o fericire. Mă uitam deunăzi la câștigătorii unor burse de jurnalism. Cu tot respectul pentru ei, trebuie să spun că sunt cam aceiași faliți care de câțiva ani din asta trăiesc. Din câteva sute sau în cel mai fericit caz mii de euro de care trag câteva luni de zile, documentând riguros niște articole, pe care apoi se bucură că li le publică, gratis, niște site-uri, și pe care nu prea le citește multă lume, pentru că sunt lungi, pun probleme existențiale sau sistemice, și de fapt cine are nevoie de asta, ce vreți voi să spuneți cu asta? Și eu am făcut-o câțiva ani, după ce am plecat din presă. Am crezut chiar că pot trăi cu burse sporadice, cu iluzia independenței editoriale sau cu speranța că se poate trăi cumva din scris. Dar am constatat că nu se poate. Sau oricum nu pe termen lung și până la pensie.
Ce vreau să zic, până la urmă cu ditamai expozeul ăsta. Că niciunii dintre cei implicați în tabloul ăsta nu suntem ceea ce clamăm, dar funcționăm într-o simbioză perfectă. Niciunii nu ne facem de fapt treaba pe felia noastră (din diverse cauze obiective sau nu), deși avem pretenții de la alții, așa că suntem obligați să trăim în țara guvernată cu proteveul, în care sărăcia, lipsa de educație, sănătatea precară nu se tratează cu politici sociale și strategii coerente de dezvoltare (că n-are de cine), ci se cârpesc de azi pe mâine cu donații generate din milă și lacrimi vărsate la ore de maximă audiență.
Cum scria pe o schelă în Italia, trăim drama unui provizorat permanent. Nu blamați omenii care aleg să fructifice cumva diversele oportunități întâlnite pe drumul mântuirii.
Da ,Dollo,chiar asa sta treaba.Fiecare detaliu e adevarat,fiecare parte are dreptatea ei-mai mult sau mai putin…Dar cred ca lipsa oricarei sperante de ameliorare-de sistem sau altfel-a contribuit la indiferenta cu care am ajuns sa privim dramele astea.
Cui ii place sa duca o batalie pierduta de la inceput?
Si pentru cine-pentru parintii aia care traiesc din alocatii??
Nu,o sa-mi spui,pentru copiii aia nevinovati,viitoare victime sigure.Dar cit timp vor ramine in familiile alea,nimic nu se va schimba iar institutionalizarea nu-i nici ea o solutie.
Asa ca ridicam din umeri si dam pagina.Avem altceva de facut?…Ai vreun plan B ? Eu n-am.
Precedentul istoric este copleșitor și lămuritor (citiți dacă vă puteți desprinde de facebook):
„…Noi, moldovenii, crescuţi mai mult sau mai puţin cu idei şi cu deprinderi aristocratice în ţara noastră, nu aveam o adevărată idee de naţiunea şi poporul român; afectam popularitatea ca o idee a secolului, ca o fantazie, ca o idee abstractă căpătată din cărţile străine. Cu toate că totdeauna (poate) am fost în relaţiuni cu poporul nostru, dar poporul a fost (pe atunci ca şi astăzi) departe de noi; abrutizat de împilare, într-o condiţiune pururea ticăloasă şi inferioară, necultivat, neînvăţat, fără cunoştinţa drepturilor şi demnităţei sale, poporul nostru (din Moldova) îl consideram compus cu totul din alte elemente; el în noi vedea totdeauna nişte fiinţe superioare, nişte oameni predestinaţi a fi stăpînii sau tiranii săi. Iar noi, oricât de umani, oricât de filosofi, oricât de patrioţi, oricât de naţionalişti sau liberali eram, nu puteam vedea în acel popor decât nişte fiinţe ce ne insufla mila şi de care nu ne puteam apropia, cu toată bună-voinţa ce am fi avut.”
G. Sion Suvenire contimporane Editura Polirom 2014 (prima ediție 1888)
Și, last bot not least, iată încă o ilustrare a prăpastiei dintre cele două Românii:
„Pompiliu Caraioan Ioan Creangă Editura Tineretului 1955 Colectia „Oameni de seama” Pag.228-229
…Încă de la 16 Mai 1877, poetul scrie din Mirceşti bunului său amic din Franţa, Edmond Grenier: …Ei bine, în loc de a fi în mod pasiv şi prosteşte striviţi între ciocan şi nicovală, să ne ridicăm în vîrful picioarelor şi să ne facem puţin mai mari şi ca să ajungem la înălţimea unei bune săbii. După ce vom fi făcut acestea, să ne întindem braţele înţepenite de veacuri şi să dăm dovadă de vitalitate celor ce ne tratează drept copii ! Să strigăm tare… „Trăiască independenţa Romîniei !” şi să intrăm cu bărbăţie în vîltoare, vom ieşi zdrobiţi poate, dar cel puţin oţeliţi prin foc. Destule umiliri, destule mizerii !
…Creangă avea o mare stimă pentru bătrînul poet. Alecsandri începuse să cam ocolească Junimea, care era împotriva războiului de eliberare, şi Creangă ar fi făcut acelaşi lucru dacă n-ar fi avut nevoie de junimişti. La necazurile ştiute, se mai adăogase unul: el alergă într-un suflet la Negruzzi, la Carp şi la alţii, pe care-i cunoştea, rugîndu-i să-i demobilizeze fiul care, cuprins de un cald avînt patriotic, plecase voluntar pe front. Nu se potoli pînă ce Costache nu a fost trimis la vatră, din ordinul personal al lui Brătianu. E drept, pentru această faptă, Creangă se simţea ruşinat — şi avea de ce; însă, vorba lui, ÎNGROȘĂ OBRAZUL şi-şi văzu de treburi.
Precizare: Costache Creangă era OFIȚER DE CARIERĂ. Ulterior, prin 1911, ”Căpitanul” Constantin Ion Creangă a primit în concesiune patiseria Cazinoului din Constanța.
La tinerețe militar-cît-pe-ce-să-devină-erou, la bătrînețe militar-patisier !!! (prin grija EDUCATORULUI SĂU PĂRINTE, de meserie cadru didactic). Caragiale ? Lanțul slăbiciunilor ? Pff ! Literatură !
Încă una și mă duc:
„Pe drumul de la Vânătorii Neamț, la Humulești, ne-am pomenit deodată cu focuri destul de dese de automate trase de soldați ruși, care înaintau în formație de luptă dinspre pârâul Ozana spre șoseaua Vânătorii Neamț-Humulești. Am mărit viteza mașinii, dar în satul Humulești strada era ocupată de ruși care trăgeau în mașină. Subsemnatul am deschis geamul și din mers am strigat tare că este armistițiu și că noi suntem ofițeri români. Unii soldați ruși nu au mai tras, dar alții au continuat să tragă în mașină, precum și în alte două mașini care ne urmau (două Horch-uri). De înaintat în drum nu era posibil, așa că mărind și mai mult viteza am ajuns la încrucișarea de drumuri din Humulești, de lângă biserică (Târgu Neamț-Bălțătești cu Vânătorii Neamț-Humulești), punct care era ocupat de circa 20-30 de soldați ruși înarmați cu pistoale-mitralieră și care ne-au primit cu focuri intense, înconjurând mașina și silindu-ne să oprim. Într-o clipă, generalul Schwab, care probabil de mai înainte își scosese revolverul din toc și-l ținea în mâna dreaptă, fără să-l observ eu, și-a tras un glonte în tâmpla dreaptă, rămânând mort pe loc. În aceeași clipă, soldații ruși (toți mongoli) au sărit pe mașină, au deschis ușile iar noi, cei trei ofițeri, am coborât. În momentul când am fost prins mi s-a luat revolverul, centura și binoclul”.
Generalul Hugo Schwab, comandantul Corpului 7 armată. Născut în 1887, la Reghin, fusese ofițer al armatei austro-ungare, cu studii făcute la Sibiu, căzut prizonier la ruși, pe frontul din Galiția, în noiembrie 1914. Repatriat în 1918 în Transilvania, a fost integrat la cerere în ARMATA ROMÂNĂ în 1919.
Apă plată cu lămîie – urgent !
and your point is … ?
My point is că
Așadar nu crestele Carpaților (falia lui Huntigton – ”ciocnirea civilizațiilor”) sparg România în două. Nu: buba e ÎN noi și NUMAI în noi ! De vreo două sute de ani ne bîțîim filosofic pe marginea unui hogaş, rîpă, şanţ, prăpastie și orice alt soi de rift-canion-ududoi doriți. O națiune — două popoare vrăjmașe. Și totuși, la fiecare generație, multiple batalioane de români sar de pe un mal pe celălalt.
DE CE NU SE APROPIE BUZELE RĂNII ?
Repet: o națiune — două populații vrăjmașe. Adică NICI O NAȚIUNE.
Fiindcă, zice Bolintineanu:
Sunt vorbe amare, dar trebuie a le spune; nu ştim să măgulim. Ranele descoperindu-le, se pot vindeca; ascunzîndu-le, se măresc, gangrenează şi moartea este aproape. Trebuie a se vindeca această rană, sau existenţa unei naţiuni române devine netrebuincioasă în planul aceluia ce a creat popoarele.
… Very ‘Eavy … Very ‘Umble, Miss !
hm … dadeam bani pe la colt de strada … imi dadeau lacrimile cand vedeam copii infasati in bratele unor „femei rrome” la semafor; si acum mi se face pielea de gaina, dar imi mut privirea si gandurile la copilul MEU …
atata vreme cat statul m-a fortat sa STAU acasa si mi-a dat o suma maxima pe care sa o cheltuiesc lunar (mult sub ce impozite supsese de la mine in 15 ani de activitate), concomitant cu interdictia de a mai produce bani pe PFA …
in momentul cand am citit legislatia, am jurat ca nu mai dau 5 bani nimanui !!!
atata vreme cat si eu si acea persoana primim 42 (acum 84) lei sa crestem fiecare cate un copil, eu nu voi mai da un ban pentru „charity” !!!
mi-a placut asta „politici sociale și strategii coerente de dezvoltare” … ce E astea, maica ?!
iti dau dreptate ca n-are cine sa le faca, pentru ca am activat o perioada in cadrul unui partid cchipurile „nou”… am sperat ca se poate face ceva pentru oameni, am crezut ca vor fi oameni noi … am crezut gresit 🙂
am vazut in acea perioada ce fel oameni „intra” in politica: cei vechi, reciclati prin alte partide, unde nu isi mai gasesc locul … genul de oameni care nu pot concura pe „piata libera’ , pentru ca nu ar face fata … cei care asteapta sa ii puna partidul intr-o functie … cei care pupa maini (si altele) pentru un loc pe o lista (orice lista e buna:)) …
GENUL ASTA de oameni exista in partide (cu minuscule exceptii) acestia sunt cei pusi prin diverse ministere sau primarii sa faca POLITICILE PUBLICE …
eu am fugit … si ce bine e acum … 🙂
Cam cara lest Romania, si nu cred ca e singura din lume. Cum naiba or fi rezolvat altii cu inapoierea? In teorie mi-e clar, cum clar mi-a fost si in tinerete, cind m-am inrolat intr-o asociatie cu scop de propovaduire a igienei si contraceptiei in scoli. Am muncit acolo vreo trei ani, in timpul liber, ca aveam si un full time job, si m-am oprit cind am obosit sa repet acelorasi baieti si fete, cu mereu aceleasi probleme, ce inseamna „curatenia” si „respectul”. Poate ca ar fi trebuit sa insist mai mult, dar n-am mai avut baterii. A fost prima data in viata mea cind am experimentat direct, pe mine, cit e de imensa zadarnicia. Asa ca in practica nu stiu ce se poate face ca acei oameni sa fie ajutati sa evolueze, daca nu fac si ei un efort. Nu stiu daca oamenii pot fi civilizati in ciuda lor.
Absolut corect ! Și totuși trebuie încercat pe principiul din sport „Ai cîștigat ? Continuă. N-ai cîștigat ? CONTINUĂ !”
Descărcarea bateriilor după trei ani e perfect normală – trebuie să vină alții, și alții, și alții. Există națiuni/etnii cu vocația civilizației și altele care refuză civilizația. La ultimele doar picătura chinezească poate da vreun rezultat dar ele se văd, în cel mai fericit caz, la generația următoare.
Asociatia a mai existat si dupa mine vreo doi ani, pina cind presedinta s-a gindit ca e mai buna o umbreluta de partid si a inrolat toata sandramaua in PD.
Eu mi-am ales alte activitati de timp liber, mai putin consumatoare, si am lasat-o mai moale cu salvarea lumii, mai ales ca lumea aia nu dadea deloc semne ca vrea sa fie salvata. Generatiile urmatoare fac exact la fel.
Nu consider ca mi-am pierdut timpul, nici cu asta, nici cu alte utopii de-ale mele. Doar m-am oprit, la un moment dat, si am ales sa fac altceva.