Când am trecut granița din Bulgaria în România, pe la Calafat, m-a frapat deșertul care ni s-a deschis în față. Câmpurile bulgarilor – la care ne place să ne uităm mereu cu superioritate în orice tabel comparativ cu repetenții UE – erau altfel decât ale noastre. Porumbul mai înalt ca omul, verde și frumos (la început de august), floarea soarelui încă întoarsă după soare. Deh, neam de agricultori cu ceafa lată, ce știu ei! La noi, deșert. Pe parcelele care nu erau pârloagă se ițeau niște ciocani de porumb arși de soare, rari și gălbejiți ca dinții babei. Floarea soarelui la fel. Singurul lucru bun la noi era drumul, proaspăt refăcut, ba pe alocuri asfaltul abia turnat nici nu era încă marcat. La bulgari, aceleași drumuri naționale semigăurite, pentru aceeași țeapă de 5 euro/vigneta/săptămână. Chiar și pentru câteva ore de tranzit, tot a trebuit să plătim cei 5 euro.
Îmi făcusem socoteala că pe drumul spre casă o să opresc undeva ca să cumpăr de-ale gurii – legume, un pepene, că doar treceam prin patria lubenițelor – să duc ceva în frigiderul care stătuse trei săptămâni singur cuc. N-a fost să fie, nu numai că nu era nici țipenie de țăran cu rodul muncii lui la poartă (OK, era o caniculă de nu-ți venea să ieși din casă…), dar cum spuneam, câmpurile pârjolite nu păreau să fi dat vreun rod în vara asta, mare lucru dacă nu erau și fântânile otrăvite. Cât despre femeile violate…
Elementul surpriză, însă, a fost gardul. Galben, proaspăt instalat (sau doar vopsit?), se vedea de departe, înfipt gospodărește în niște borduri înalte, noi și ele. Pe alocuri gardurile au lăsat spre șosea și câte o fâșie de „spațiu verde” (ca să bucure ochiul vizitatorului, desigur, și să vază cât de gospodar e localnicul), care și el era pârjolit de caniculă. Toate satele doljene, de la intrarea în țară până hăt, la Craiova, se întind acum de-o parte și de alta a unui culoar format din garduri galbene. De protecție.
Nu poți ști împotriva cui e protecția asta: e pentru săteni, ca să fie apărați de mașinile care le tranzitează localitățile, sau pentru șoferi, ca să nu le sară în față localnicii? Cert e că rezultatul are și părți bune – circuli cu o viteză constantă prin localități, fără grija că dai peste o mașină lăsată în drum sau peste bețivani care se clatină noaptea pe întuneric, îmbrăcați în cele mai închise haine pe care le au în șifonier.
Dar, dincolo de aspectul util al gardului, nu poți să nu te întrebi cine a încasat niște sume consistente din lucrarea asta publică? Drumul nou, bordurile multe și înalte, podețele din dreptul fiecărei ulițe laterale și gardurile. Și cine le-o fi gîndit, o fi avut în vedere și estetica sau doar practica? Pentru că, apropos de practică, în satele de dincolo de Craiova, spre Piteși, altele au fost rațiunile îmbunătățirilor edilitare. Pe podețele de beton din sate trebuia scris numele conducătorului și al partidului iubit. Pe gardurile astea nu prea poți să scrii ceva, dar îi poți alinia pe oameni de-a lungul lor, cu stegulețe și flori, ce-i drept…
În fine, mărturisesc că m-am întrebat de ce naiba au dat bani pe gardurile astea, în loc să fi îmbinat niște țevi pe câmpurile alea pârjolite, ca să injghebeze un sistem, măcar rudimentar, de irigații, pentru că „În Dolj, din peste 100.000 de hectare care pot fi irigate, doar 8.000 beneficiază de apă în sistem centralizat.” Ar fi fost inifinit mai util. Apoi am ajuns acasă și am aflat și de ce. Pentru că „Sistemul de irigaţii din sudul Olteniei a fost reabilitat cu 28 de milioane de dolari de la Banca Mondială, însă a fost folosit doar la 5% din capacitate. Asta pentru că au fost puţini interesaţi să cumpere apă pentru irigaţii. În plus, nu a fost asigurată paza, aşa că hoţii de fier vechi au furat tot ce au găsit la îndemână. Acum, din 140 de staţii de pompare mai există 25” (sursa).
Așadar, am montat garduri de protecție, pentru că nu suntem în stare să-i civilizăm pe oameni, să circule pe trotuare, să parcheze în curți, să respecte regulile de circulație și bun simț. Îi închidem între niște garduri, ca pe animale. Dar ca să nu se fure și astea, precum sistemele de irigații, ce mai facem, le electrificăm?
cnadr o fi avizat idiotenia asta?!
Ordonanţa nr. 43/1997 privind regimul drumurilor
Art. 2. –
(3) Fac parte integrantă din drum: ampriza şi zonele de siguranţă, podurile, podeţele, viaductele, pasajele denivelate, zonele de sub pasajele rutiere, tunelurile, construcţiile de apărare şi consolidare, trotuarele, pistele pentru ciclişti, locurile de parcare, oprire şi staţionare, bretelele de acces, indicatoarele de semnalizare rutieră şi alte dotări pentru siguranţa circulaţiei, spaţiile de serviciu sau control, spaţiile cuprinse în triunghiul de vizibilitate din intersecţii, spaţiile cuprinse între autostradă şi/sau drum şi bretelele de acces, terenurile şi plantaţiile din zona drumului, mai puţin zonele de protecţie.
Art. 15. – Ampriza drumului este suprafaţa de teren ocupată de elementele constructive ale drumului: parte carosabilă, trotuare, piste pentru ciclişti, acostamente, şanţuri, rigole, taluzuri, şanţuri de gardă, ziduri de sprijin şi alte lucrări de artă.
… nu vezi nimic despre garduri!! …
intră la lucrări de artă 😉
Eu unul nu văd ce e rău cu gardurile alea. Nu deranjează circulația si ii protejează pe pietoni de posibile accidente. Cat despre irigații, lucrurile trebuie făcute cu cap. Daca taranul local n-are bani sa plătească pentru ele, înseamnă ca nu sunt rentabile. Investiția aia a fost o mare prostie, chiar si comparata cu gardurile de pe marginea drumului.
Dacă țăranul local nu are bani să plătească pentru apa de la irigații, e bine că are statul să-i plătească acum despăgubiri pentru că seceta i-a distrus culturile… Capul lipsește cumva din toată ecuația, nu ți se pare?
Cât despre garduri, nu știu, ai mai văzut pe undeva?
Nu le electrificati ca dupa aia fura si curent