O visez în fiecare noapte, de când m-am întors, de parcă aș fi prinsă într-o noapte a cârtiței în care tot colind malul Adriaticii în căutarea unui golf cu apă cristalină și turiști puțini. Așa mi se întâmplă după fiecare revenire din concediu, sunt nopți întregi în care în continuare mă văd pe acolo. În cazul magistralei adriatice cred că e vorba și de o atracție pentru că într-adevăr drumul ăsta este unul dintre cele mai frumoase pe care am fost. Și da, chiar dacă sună a clișeu, trebuie să recunosc că în orice vacanță pentru mine contează mai mult drumul decât destinația.
Circuitul de anul ăsta
Despre drumul București – Belgrad v-am mai povestit, pentru că-l mai făcusem de câteva ori. De la Belgrad până la Zagreb am mers pe o autostradă destul de bună, contra unei taxe de vreo 12 euro. Se poate plăti cash sau cu card. Nu sunt cozi la punctele de taxare. Puteți alege drumurile naționale (viteze mai mici), pe care nu se plătesc taxe. Croații nu au vignete, ca noi și ca bulgarii. Zagreb-ul s-a dovedit un oraș foarte ieftin, și la cazare și la mâncare, chiar la terasele din centrul istoric. Ieftin prin comparație cu ce avea să vină spre sudul Croației 😉
De la Zagreb până în peninsula Istria (partea de nord vest a Croației), unde am avut următoarea cazare, drumurile au fost la fel de bune, mare parte pe autostradă. Câteva zile ne-am învârtit între Pula-Porec-Rovinj-Premantura (un parc natural în vârful peninsulei, unde zic localnicii că sunt cele mai frumoase plaje), pe drumurile naționale, ca să vedem locurile. Nu ne mai grăbeam. De pe autostradă nu vezi câmpurile de măslini, lanurile secerate și strânse în baloți gălbui, micile orășele cu case din piatră și străzi înghesuite.
Apoi am plecat spre Plitvice, tot pe un drum național foarte bun, care traversează o zonă pitorească. Pe drumul ăsta spre Plitvice am întâlnit cele mai multe mașini de poliție din toată plimbarea prin Croația, au fost radare și limitări de viteză. Asta deși nu era vreo afluență prea mare de turiști. Milan, gazda noastră de la Plitvice, ne-a spus că așa e tot timpul prin zonă. I-o ști poliția pe ei mai vitezomani 😉
Ca să ajungem din nou la mare, de la Plitvice, a trebuit să traversăm munții. Cea mai spectaculoasă priveliște ni s-a întins în fața ochilor când am ajuns în vârf, și am putut să vedem marea, malul abrupt și insulele din apropiere.
Ieșirea la mare
De aici începe Jadranska magistrala, zisă și Adriatic highway, deși nu e o autostradă propriu-zisă, pentru că în general are o bandă pe sens, și însoțește malul mării Adriatice de la nord, din Zadar, până în sudul croat, la Dubrovnik, și chiar în Muntenegru, la Kotor și Budva.
Multe drumuri din zonă datează din epoca Tito, ba chiar unele poduri îi poartă numele. Pe alocuri numele marelui conducător a rămas scris pe dealuri, cu pietre. Și dacă tot am amintit de poduri (o slăbiciune de-a mea) nu pot să trec peste faptul că în concediul ăsta am traversat câteva piese dintre cele mai spectaculoase.
Unul dintre podurile de pe drumul dintre Plitvice și Zadar
De pe podul roșu se făcea bungee jumping, nu-mi amintesc exact prețul, dar aveau ceva clienți. O să vă povestesc zilele astea despre un pod ceva mai vechi, din Muntenegru, de pe râul Tara, unde m-am dat cu tiroliana.
Podurile și drumul ăsta suspendat adesea între muntele abrupt de piatră și marea albastră ar trebui, după mine, incluse și ele în patrimoniul UNESCO. Iar după ce am reușit să ne desprindem degetele de pe declanșatoarele aparatelor foto, că nu mai știam unde să îndreptăm obiectivele mai întâi, următoarea noastră preocupare a fost să găsim golfulețe la maginea drumului, în care să ne oprim și să facem baie. Și am găsit câteva memorabile. O să vă povestesc despre asta la capitolul despre plaje.
Alte drumuri întâlnite în Croația, și care mi-au rămas la inimă, au fost cele de pe insula Hvar, dar care se găsesc cu siguranță și pe continent, în satele neinvadate de turiști. Drumuri străjuite de mici ziduri de pietre, pe care ajungi la câmpuri de lavandă – din păcate era toată culeasă în iulie – dar mai găsești tufe de mure sau smochini.
Ca să ajungi pe insulă, evident ai nevoie de barcă. Sau de ferry, dacă ții morțiș să iei și mașina. Dacă drumul cu feribotul este o splendoare, îmi imaginez cum o fi să ai un catamaran sau măcar o barcă cu pânze. Nașpa, desigur, dacă ai rău de mare…
O cursă cu feribotul spre insula Hvar, de la Drvenik la Sucuraj – cea mai scurtă cale de a ajunge pe insulă, mai există una mai lungă de la Split, dar și mai scumpă – costă 140 de kuna (adică vreo 20 de euro) pentru un autoturism cu doi ocupanți, o tură, deci 280 de kune dus întors. Cursa durează jumătate de oră, dar e posibil să așteptați tot pe atât până vă vine rândul să urcați pe ferry, pentru că în general la coadă sunt mai mult de 30 de mașini, câte încap într-o cursă. Partea bună e că în sezon feriboturile sunt mai dese decât afișează programul oficial, iar dacă chiar se întâmplă să așteptați mai mult de jumătate de oră, aveți plaja la îndemână, și nu vă împiedică nimic să faceți o baie în așteptarea feribotului.
Undeva spre insula Hvar
Jadranska magistrala s-a înfipt la final într-o mare aglomerație de mașini (și bărci) după ieșirea din Croația, în Muntenegru, după celebra cetate Kotor, cu câțiva kilometri înainte de intrarea în Budva. E o stațiune mamut a muntenegrenilor, în care n-am poposit, doar am traversat-o cu ușurarea că în fine am reușit să trecem de dopul de mașini de câțiva kilometri, în care petrecusem aproape două ore. Apoi am urcat muntele și l-am traversat ca să ajungem la Podgorica, unde aveam cazare.
Nu a fost un final fericit de magistrală, dar nu le poți avea pe toate în viață. Nu știu de ce la muntenegreni era aglomerat, că sigur nu au mai mulți turiști decât croații, dar au un stil de condus cam ca românii, și poate și ăsta e un motiv. O să detaliez într-o postare viitoare.
Ce vreau să vă spun, în final, este că dacă aveți de gând să ajungeți prin Croația, sfatul meu e să nu vă lăsați furați (numai) de ofertele turistice de a vizita renumitele cetăți Dubrovnik sau Kotor, ci să vă rezervați măcar câteva zile să colindați coasta dalmată, pe Jadranska magistrala. O să vă placă mai mult. Părerea mea.
Va urma.
Puteți prelua maximum 500 de caractere din acest articol dacă precizați sursa și dacă inserați link către articol. Pentru mai mult vă rog să accesați butonul de like-uri în euro, amplasat imediat pe coloana din dreapta. Vă mulțumesc.
CE AM MAI SCRIS DIN CROAȚIA:
Raiul există și e în patrimoniul UNESCO
Muzeul relațiilor eșuate și neîngropate
Majoritatea turistilor prefera autostrada, din comoditate, însa n-au habar ce pierd daca nu o iau pe Jadranska Magistrala.
Drumul este mai greu, într-adevar, pe doua benzi, croatii, italienii si nemtii gonind pe aici ca bezmeticii, însa peisajele de coasta îti taie respiratia (la propriu), iar tu, ca sofer, abia daca te mai poti concentra la drum si la traficul infernal de pe anumite portiuni.
Avantaj copilot, cel (cea) care vede mult mai bine peisajele, „ca asa-i în tenis”, vorba lui Toma Caragiu, unul (soferul) trage din greu iar Dolo, copiloata, se rasfata cu Mama Natura Croata, strigând cât se poate de des: „Opreste aici!” sau „Mama, ce peisaj misto! Trage pe dreapta!”, spre usurarea soferului care are înca o sansa de a-si dezmorti piciorul drept.