Muntenegru, agonie și extaz

Peisaje frumoase de care mâna omului a știu să-și bată joc, aruncând gunoaie la marginea drumului, ca să aibă ce admira turiștii care le tranzitează.

tara-pod2

Pentru podul de peste canionul râului Tara ne-am abătut din drumul spre casă cu aproape o sută de km, dar asta a mai salvat câte ceva din impresia generală tristă pe care mi-a făcut-o Muntenegru în rest.  I se spune Durdevița și a fost construit între 1938 și 1940 (așa zice pe plăcuța de pe el, nu credeți tot ce zice wiki), la vremea respectivă fiind, se pare, cel mai mare pod de beton din Europa. În timpul războiului, partizanii locali ascunși prin munți i-au aruncat în aer unul dintre piloni, ca să zădărnicească înaintarea italiană, așa că podul a trebuit refăcut după război. Apoi a fost subiectul unui roman și a unui film făcut prin 1969, poate chiar o fi fost model și inspirație pentru nenumăratele alte poduri construite în fosta Iugoslavie. Azi e principala atracție a turiștilor care ajung prin canionul Tarei, deși nu pare că se investește ceva în întreținerea lui.

Valea rîului Tara

Pitorească este întreaga vale, râul Tara a săpat prin stâncile înalte un canion adânc care are peste 40 de km lungime de la Mijkovac, în centrul Muntenegrului, până la pod, mai la nord vest, și chiar mai departe. Valea e presărată cu mici sate răzlețe, aruncate pe munți, cu gospodării specifice de munte, cu pajiști și fânețe, cu animale crescute pe lângă casă, ca la noi. Drumul are o singură bandă pe sens, dar este bunicel, însă cam îngust, așa încât stai tot timpul cu frică să nu-ți radă oglinda mașinile care vin din sens invers.

drum drum2

Pe drum sunt câteva locuri de cazare civilizate, se mănâncă binișor și nu foarte scump (se plătește și cu cardul) și se poate face rafting pe râu, în anumite locuri semnalizate. Nu am încercat asta, pentru noi era doar o abatere din drum. Dar când podul ne-a deschis dintr-o dată valea cu râul verzui șerpuind ca o panglică îngustă la două sute de metri sub noi, arcele de beton care legau cele două maluri, și chiotele turiștilor care traversau valea legați de sârmele unor tiroliene, am știut că de acolo se vede cel mai bine totul. Contra zece euro de căciulă am savurat o porție bunicică de adrenalină.

tara-pod3

La plecare ne-am intersectat pe pod cu un grup mare de români, coborâți dintr-un autocar cu număr de Dâmbovița. O femeie îi spunea îngrijorată soțului că, să vezi, dragă, partea periculoasă a drumului abia urmează, și evident se referea la celebrul accident în care autocarul ăla românesc a căzut într-o râpă acum doi ani.

tara2 tara  tara4

Probabil nu ai cum să eviți drumul ăla unde a avut loc accidentul, dacă traversezi Muntenegru. După cum e aproape o chestiune de șansă să scapi nevătămat de pe drumurile lor, la modul în care se circulă pe acolo. Deși drumurile nu sunt diferite față de cele croate, în Croația nu am avut nicio clipă senzația de pericol sau de … mulți proști în trafic. Dar felul cum șofează muntenegrenii și se adaptează ceilalți șoferi aflați în tranzit este doar o parte din impresia neplăcută pe care ți-o lasă locurile alea. Într-adevăr, se circulă aiurea pentru că se pare că nu au niciun respect pentru reguli – în Podgorica am văzut autoturisme lăsate pe avarii în diagonală, pe unica bandă de pe sens a drumului, în rest, o coloană de mașini se poate opri brusc doar pentru că șoferul din capăt decide pe moment să-i dea prioritate unuia care vine de pe contrasens și vrea să facă stânga. Conduci tot timpul cu piciorul pe frână, și nu apuci să bagi într-a cincea pentru că limitările de viteză sunt dese și cam absurde. Oricum, relieful nu permite viteze prea mari așa că te conformezi.

peisaj

Muntenegru nu întârzie să te „impresioneze” de îndată ce ieși din Croația. Chiar dacă au aceleași înzestrări naturale (un pic de litoral, e drept, dar munți frumoși), e probabil un studiu de caz pe care antropologii ar putea să-l facă – de ce muntenegrenii nu au știut să urmeze măcar rețeta de succes în turism a croaților. Și nu cred că face diferența numai statutul de membru în UE. Altfel, oamenii cu care am venit în contact au fost amabili, prețurile la cazare și masă au fost acceptabile, dar impresia generală pe care ți-o lasă locurile e de … urât: construcții anoste, lipsă de interes pentru finisaj și pentru tradiție, lipsă de armonie generală pe care ți-o oferă partea croată.

mare

 

catedrala-kotorCetatea Kotor este pe malul mării, tot pe Jadranska magistrala, încă un orășel înghesuit între niște ziduri istorice, cu catedralele aferente, casele din piatră și străduțele înguste de care eram deja cam sătui după câte văzusem la vecini. În plus a plouat așa că i-am făcut un tur ceva mai simplificat. Cu o seară înainte înoptasem la un soi de hotel construit într-un sat lângă graniță, unde ne-am intersectat cu alt grup de români. Veneau din România și se văitau că drumul fusese dezastruos, periculos și lung. Avertizați că ne așteptă drum greu în față, n-am zăbovit prea mult la Kotor, ca să ajungem la Podgorica, în noaptea următoare. Am fi vrut să mai vizităm niște lacuri tot pe malul mării, ceva mai la sud, dar pentru că ne-am împotmolit în traficul blocat de la intrarea din Budva și am pierdut acolo câteva ore prețioase, am renunțat la lacuri.

budvabudva2Budva am „văzut-o” pe pe drum. O stațiune transformată în oraș, construcții înalte, haotice, urâte, aglomerație de oameni și mașini, nimic care să amintească de fostele sate alb-roșii de la malul croat al Adriaticii. Deja mă simțeam ca acasă, la Mamaia sau în traficul blocat de pe Valea Prahovei.

De sus, însă, de pe munte, impresia se estompează.

budva3 budva4

Când am părăsit Podgorica, a doua zi, am început să le văd. La fiecare refugiu de pe marginea drumului, la care ai fi putut să oprești ca să admiri peisajul – și aveai ce să admiri, e un râu care iese din capitală și sapă un canion aproape la fel de frumos ca al Tarei, dar ceva mai mic – erau gunoaie aruncate. Într-un loc a fost imposibil să rămânem pentru că duhnea a hoit. Erau resturile unei vaci aruncate la marginea șoselei. Ceva mai încolo, chiar la ieșirea dintr-un tunel, la capătul unui pod, malul se transformase în munte de gunoi și cineva tocmai îi dăduse foc. Toate erau aruncate din mașini, cu siguranță, probabil moda e să vii, să descarci „în râpă” ca să nu se vadă din drum, iar dacă nu se vede e ca și când nu există, nu? Doar că se strânseseră atât de multe, încât acum se vedeau din depărtare.

 

gunoi3 gunoi2

Știu, o să spuneți că se întâmplă și la noi, și așa e, dar cred că nu sunt subiectivă când spun că nu la o astfel de scară.

gunoi gunoi4

 

În fine, neavând de ce să ne mai oprim ca să admirăm peisajul am reușit să ieșim în cele din urmă din Muntengru și am intrat în Serbia, unde am nimerit în zonele musulmane din sud est. Alte tristeți, alte gunoaie, alte aglomerări urbane fără cap. Drumul spre casă din Croația ne-a demosntrat că omul sfințește locul, dar îl și smintește, dacă e cazul. Din trei națiuni care au fost cândva una, poate în mod artificial, dar așezate pe niște meleaguri comparabil de frumoase și cu potențial, numai una a știut în 20 de ani să-și facă din natură un mijloc de câștig și un aliat. Celelalte două popoare se răzbună pe locurile în care trăiesc, de parcă ar fi acolo vremelnic, și nu vor să le lase nimic bun celor care vor veni după.

Sfatul meu, pentru cei care vor să viziteze Croația, așa cum am făcut noi, este să aleagă drumul de dus prin Serbia și Muntenegru și să înceapă cu sudul, ca să le rămână la finalul concediului gustul plăcut din nordul croat 🙂

 

Puteți prelua maximum 500 de caractere din acest articol dacă precizați sursa și dacă inserați link către articol. Pentru mai mult vă rog să accesați butonul de like-uri în euro, amplasat imediat pe coloana din dreapta. Vă mulțumesc.

CE AM SCRIS DIN CROAȚIA:

Raiul există și e în patrimoniul UNESCO

One fine week

Muzeul relațiilor eșuate și neîngropate

Depre ziduri

Ce au croații cu limba română

Croația văzută din „apartman”

Jadranska magistrala

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

4 comentarii la “Muntenegru, agonie și extaz” Subscribe

  1. g 17/08/2015 at 09:06 #

    Presupun ca nu ai avut timpul si nici conditiile de a intra in contact si cu oamenii locurilor. Pe indelete, in tihna, nu doar un salut si un banal „cit costa?”. Concluziile ar fi fost ceva mai nuantate. Dezavantajul de a merge in plin sezon, diferenta (importanta) intre turism si… hoinareala, limitele impuse de… asfalt, vremurile. Multimile nu permit cunoasterea, comunicarea sufera. La fel ca pe Facebook 🙂
    Spatiul in care a existat fosta Iugoslavie este un foarte bun exemplu despre cit de justificate pot fi niste granite administrative desenate cu pixul pe o harta. Se pare ca Slovenia ti-a scapat, paleta nu este completa. Un pas inapoi si extinderea cadrului la intreaga peninsula Balcanica imbogateste tabloul. O lume cu o complexitate „olfactiva” deosebita, o lume pe cale sa dispara acoperita de parfumul detergentului aseptic. O fi bine? O fi rau?

    • Dollo 17/08/2015 at 11:49 #

      Slovenia mi-a scăpat, e drept, însă în ultimii ani m-am tot plimbat prin balcanii ăștia de care zici. Am savurat părți din Serbia, Macedonia, și am cunoscut oameni din fosta Iugoslavie, mai mult decât a le da binețe, lucrând cu ei într-un proiect. Eu m-am străduit să fiu cât mai cinstită în relatarea de mai sus, e vorba strict de ce am văzut, simțit, gustat, mirosit în acest concediu. Evident că rădăcina lucrurilor rămâne în altă parte.

  2. VASILIU MIRCEA PAUL 17/08/2015 at 11:39 #

    Dragă Dollo,

    Ai trecut ”frontiera unde se ciocnesc civilizațiile” dragă lui Samuel Huntington (nu recomand cartea, este o ”mortăciune” tipic anglo-saxonă).

    Și totuși această frontieră există.

    Mult mai accentuată în fosta Jugoslavie decît la noi, fiindcă acolo turcii au fost prezenți în carne și oase, iar Europa Centrală (+ biserica romană) la fel. Nicăieri nu se observă mai bine prăpastia dintre Orient și Occident ca pe frontiera sudică a Croației. Trist este că la rădăcinile Muntenegrului a stat Republica Ragusa, o chestie tipică acelor reppubliche marinare italiene care au civilizat negustorește-militărește ȘI litoralul Dalmației. Din păcate ”haiducii” din Țrna-Gora (MUNTE-NEGRU) au preluat prea puțin din organizarea legalistă ragusană (dreptul roman !) și prea multe obiceiuri banditești tipice Peninsulei Balcanice (vezi și Miorița noastră, un soi de balcanism leșinat – deh, la Nord de Dunăre deja sîntem cam departe de munții ăia bulgărești).

    Oricum mi-ai întărit dorința de a vizita zona. Acum vreo juma de secol tatăl meu (originar din Mărășești) spunea cam așa: ”Pentru bănățeni Adriatica este mult mai aproape decît Marea Neagră. Dacă situația ar fi normală ACOLO ne-am duce la mare”.

    Numai că situația NU ERA NORMALĂ.

    Astăzi a devenit ”aproape” normală, așa că voi profita (+ sfaturile tale).

  3. Andreea B 01/09/2015 at 20:01 #

    In Muntenegru am ajuns doar la munte, in Durmitor, care arata intr-un mare fel si e bine intretinut. Am stat la un camping pentru care se putea face mai multe la cati bani dadeai dar per total impresia a fost buna.

    In schimb am avut o experienta neplacuta la vama, unde am dat nepretuita spaga 🙂 – de ma simteam ca in Romania.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Primăria Capitalei cumpără lumina soarelui la suprapreț

panouri

Aministrația parcurilor București a cârpit sistemul de iluminat din Parcul Tineretului cu niște panouri fotovoltaice pe care le-a cumpărat cu de patru ori prețul pieței, de la o firmă care a făcut în viața ei o singură afacere: asta.

Turism nemţesc în Transilvania: “Adevărata Românie poate fi descoperită numai la sat”

Casutele de vacanta ale lui Jonas din Valea Verde

„Pupă-mă-n fund şi rămâi sănătos!”, salutul medieval inedit al sighisorenilor, a provocat, in epoca, indignarea Vienei, iar azi le smulge zambetele turistilor straini

De ce nu s-a surpat Bucureștiul când „ne-a făcut Ceaușescu” metroul

metrou5

Pentru că pe vremea aia s-au folosit mulți mineri cu târnăcoape, care au săpat cu grijă tuneluri, pentru că specialiștii de atunci și-au făcut doctoratele pe bune la metrou, nu plagiindu-i pe alții, și chiar și atunci au existat tasări de teren.

Ziua 2: Dragă, eu unde dorm? că mă întreabă recenzorul….

Ospitalitate, dar nu degeaba

Dacă vă calcă recenzorul oferiți-i, vă rog eu, un pahar cu apă. Nici nu știți ce nevoie are!

Cum se aproba un film pe vremea lui Ceaușescu

gabriela petre

Povestește Mihai Constantinescu, regizor care și-a început cariera cu niște pușcărie pentru delict de opinie, a stat pe bară zece ani după asta, fiindu-i interzis să lucreze în branșă, apoi a făcut un balet ideologic ca să nu-i fie rușine azi cu filmele semnate în vremea aia

Nu s-a furat, așa s-a votat. Și numărat

voturi2

Cum am fost observator la numărătoarea voturilor într-o secție de votare din București și mi-am revenit din iluziile cetățenești pe care le aveam.