Dacă tastați pe google „Rătăcirile fetei nesăbuite” vi se înșiră ditamai lista de titluri de cronici care nu prididesc să sublinieze că este „cea mai frumoasă poveste de dragoste”.
Ce să zic, în dragoste, ca și în artă sau culinărie, gusturile nu se discută. Eu una am citit povești de dragoste mai frumoase, ba poate oi fi și trăit vreuna 😉 Asta scrisă de Mario Vargas Llosa la bătrânețe nu m-a dat pe spate. E o poveste scrisă bine, hollywoodian, deci previzibil, deși nu cred că l-aș jigni pe autor dacă aș spune că e cam telenovelă.
Băiatul bun are parte de o fată rea, ca toți băieții buni, fir-ar ele ale dracu de parșive, se îndrăgostește de ea de la zece ani și nu-i mai trece 40 de ani, până nu moare curva, vorba unui personaj dintr-o altă poveste de dragoste, apropos – „Fiul risipitor” al lui Radu Tudoran. Fata nesăbuită a lui Llosa e cam ca fiul risipitor al lui Tudoran, apare și dispare când nu te aștepți, și-l ține legat pe amărât, prin fire nevăzute, într-o relație aproape bolnavă, cum sunt considerate adesea iubirile astea obsesive.
Bolnave, bolnave, dar ce ne-ar place multora să fim iubiți așa, peste timp, spațiu și în pofida oricăror mizerii pe care le facem. Noroc că viața bate filmul și cărțile, iar în realitate dragostea își vede de treaba ei și trece liniștită, în termenul clasic stabilit de producător. Ba uneori chiar mai devreme. Au grijă de asta traiul în comun și frecușurile cotidiene, iar mai nou, după cum „afirmă specialiștii”, mai pune umărul și Internetul la uciderea romantismului.
De altfel ăsta a fost și norocul fetei nesăbuite, de a fost iubită 40 de ani de bietul băiat bun, că dispărea des, stătea puțin în viața lui, și nu se inventase Tinder pe vremea aia 😉 Păi cum ar fi stat lucrurile dacă ei ar fi trăit zilnic într-o căsnicie în care unul dintre ei avea alt ritm decât celălalt, lăsa lucrurile împrăștiate prin casă, avea toane, nu-și schimba lenjeria suficient de des, bea prea mult sau stătea numai cu ochii în telefon, când celălalt voia să facă conversație?
În fine, dincolo de glumă, sunt gata să admit că la nivel teoretic multora ne place ideea de iubire din asta nebună, fie și numai câteva luni într-o viață, decât o plictiseală casnică de decenii în doi. În realitate, însă, tot după stabilitate, predictibilitate și călduț alergăm, că ne e frică de singurătate, durere și alte chestii asociate cu suferința din dragoste.
Pentru mine asta a fost prima întâlnire cu scriitura lui Llosa, deduc din cronicile altora că povestea asta ar fi un pic necaracteristică pentru stilul lui, așa că nu exclud c-o să-l mai citesc și cu altă ocazie. „Rătăcirile fetei nesăbuite”, însă, nu va figura în clasamentul meu de povești de iubire.
Dacă veniți mâine, sâmbătă, 15 august, la clubul de carte o să vă spun și care sunt alea. Am rezervat o masă pe numele meu la J’ai Bistrot, de la ora 19.00, la terasă, ca să stingem focul dragostei cu niscai șpriț de vară și ce s-o mai găsi prin meniul locului.
P.S. Știu că vorbisem să mergem la altă terasă, dar am sunat de câteva ori la numărul afișat și nimic.
sunt de acord cu cronica, în mare cam asta e și părerea mea. totuși cartea mi-a plăcut, așa mai moderat. au fost și niște episoade care mi s-au părut cam trase de păr, și asta nu prea merge la un scriitor de talia lui Vargas Llosa.
pe mâine 🙂
Unele dintre noi se intalnesc cu asa ceva si nu sunt in stare sa recunoasca decat atunci cand e poate prea tarziu. O senzatie de ireal si de fantasma inconjoara intalnirile acestea. Nu, nu poate sa fie adevarat, e o iluzie, o pacaleala, abureala…. fugi de aici, uita.
Ca o consolare, el nici nu a apucat sa o cunoasca probabil, in cei 40 de ani a alergat mai mult dupa fantasma ei, fara sa o cunoasca cu adevarat.
Dar nu am citit cartea, vorbesc din viata.
Referitor la faptul ca n-a apucat sa o cunoasca: stiti cum se spune, pe dinafara e vopsit gardul si inauntru e leopardul. Eu de la parinti o stiu pe asta. Daca mergeam noi pe principiul cunoasterii, nu existau religia si institutia casatoriei si probabil altele care au aparut din alte motive (politice, administrative) si impun risc si necunoastere dar totusi ne atrag. Cred ca asa poate exista si dragostea.
Mie mi-a placut. Ori la bal, ori la spital. Si doar se stie ca baietii buni n-are noroc, deh.
Institutia casatoriei a aparut din motive antropologice: in specia noastra copilaria este cea mai prelunga comparativ cu alte specii, iar copilul cel mai neajutorat, asa ca casatoria a aparut ca o modalitate de a asigura cresterea copiilor intr-o relativa siguranta. Religia a venit ulterior, doar ca sa cimenteze principiul.
De asemenea, in triburile primitive cunoasterea era mult mai apropiata si mai amanuntita, fie si datorita faptului ca pieile pentru cort nu sting sunetele dinauntru cine stie ce. Asa ca toata lumea stia tot ce fac toti vecinii.
Hmmm, citii ceva interesant. Cică sunt doua feluri de persoane care ți se uita lung in ochi. Cele îndrăgostite/atrase fizic de tine (apropo îndrăgostitul e una, dragostea e alta) si mincinoșii patologici care prin asta încearcă sa ascundă faptul ca te mint. Dereglarea asta psihologică (mintitul patologic) cică e provocată de o trauma psihică din trecut. Problema e ca creierul uman presupune întotdeauna ca persoana care ți se uita lung in ochi, e îndrăgostita de tine. Cand e asa, e bine, cand nu, e rău, daca te îndrăgostești la rândul tău de persoana respectiva. Cică o persoana îndrăgostită ignora realitatea, asa ca va ignora minciunile persoanei cu problema mințitului patologic. Persoana respectiva ți se pare misterioasa, deci extrem de atragatoare. Si uite asa apar relațiile ca cele descrise in carte. Vesti proaste, o persoana care suferă de dereglarea psihologică respectiva, nu are nici un sentiment pentru „victima” ei, nu pot avea empatie.
eu as recomanda romanele lui cu iz istoric, precum visul celtului, paradisul de dupa colt