După primul capitol am împrumutat cartea de la bibliotecă și i-am dus-o și mamei. Ca să vadă că nu e fii-sa cea mai rea de pe lume 😉 După al doilea capitol am început să mă jenez că mama avea să citească despre partidele sexuale demente ale unuia dintre fii, sub efectul drogurilor. După al treilea capitol am început s-o chestionez cam pe unde a ajuns, că eu aveam sentimente amestecate. Însăși mama familiei ajunsese să se drogheze un pic ca să scape de sentimentele de vinovăție 😉 A mea era încă la primul capitol și zicea că îi place. Apoi am uitat șirul și am trecut prin simpatie, empatie, dispreț, ură și milă. Pentru fiecare personaj în parte și pentru toți la un loc. Mama abia a ajuns acum la jumate, eu am terminat-o și mă tot îndemn de vreo două săptămâni să scriu despre asta.
Jonathan Franzen a avut priceperea să descrie în „Corecții” o familie normal de avariată în care cred că oricui îi e ușor să se regăsească într-o măsură oarecare, chiar și în societatea românească. Desigur, după ce lasă ipocrizia la o parte.
Enid și Alfred, părinții care și-au consumat visul american sub formă de draperii de catifea, mobilă mai scumpă decât își permiteau, casă mare și trei copii regulamentari, toate aspirații mic burgheze ale lui Enid, întreținute cu parcimonie din salariul cinstit al mult prea corectului Alfred de la căile ferate. La pensie s-ar fi bucurat mai mult de meritatele croaziere destinate clasei medii dacă Alfred n-ar fi fost cotropit de Parkinson și Alzheimer.
Gary, fiul cel mare, singurul realizat, după standardele sociale, soție frumoasă și bogată, trei copii, casă mare în cartier burghez de pe costa de est. Început de depresie caracteristică statusului social, plictisul omului care are totul și nimic care să-l mulțumească. „Îi plăcea la nebunie, la nebunie, la nebunie (să facă mix grill în curte), până când, într-o zi, încetă să-i mai placă. Termenul clinic de ANHEDONIE i se prezentă într-una dintre cărţile de pe noptiera lui Caroline (nevastă-sa), intitulată Să ne simţim BINE!”. Plus povara de a se crede unicul fiu de nădejde pentru părinții deveniți niște copii neputincioși și neascultători.
Chip, mijlociul, ratatul familiei, inteligent și antisistem, doctorat, aproape profesor universitar, ratează tot după o aventură cu o studentă, de disperare ajunge prin Lituania într-o schemă de înșelătorii care-l umple de bani pentru scurt timp și-l redă familiei la fel de sărac cum plecase, dar gata să ia viața de la capăt. Chip trăiește ce predă la școală și încearcă să le inspire asta și altora, chiar dacă iubita lui e sătulă de discursul care ascunde de fapt perpetua lui criză financiară: „Lipsa dorinţei de a cheltui bani devine simptom de boală şi necesită medicaţie. Care medicaţie distruge apoi libidoul, cu alte cuvinte, distruge apetitul pentru singura plăcere gratuită în viaţă, ceea ce înseamnă că omul trebuie să cheltuiască încă şi mai mult pe plăcerile compensatorii. Definiţia însăşi a „sănătăţii” mentale este dată de capacitatea de a participa la economia de consum. O dată cu terapia, cumperi şi ideea de a cumpăra.”
Denise, mezina, bucătăreasă talentată și renumită, tarată sentimental încă de la primul contact sexual, cu unul dintre colegii tatălui, într-o vară în care se plictisea. Ajunge la maturitate convinsă că „Viaţa avea un luciu ca de catifea. Te priveai dintr-un anume unghi şi nu vedeai decât ciudăţenii. Dar, dacă mişcai puţin capul, totul părea aproape normal.” Divorțată, încurcată nu numai cu bărbați însurați – cum se temea maică-sa – ci și cu femei măritate, Denise are parte de cea mai bogată viață sexuală dintre personajele cărții 😉
Povestea se țese în jurul dorinței mamei de a-și aduna familia pentru un ultim Crăciun în casa părintească, după ce ani de zile nucleul tradiției de sărbători fusese mutat în caza realizatului Gary. Momentul e cum nu se poate mai prost, bolile lui Alfred se manifestă tot mai evident, Chip șomer, falit și fără iubită încearcă să-și adune viața de pe jos și nu dă doi bani pe Crăciunul în familie, Denise are (din nou) probleme sentimentale, dar pare singura care simte o culpă filială și e gata să facă un compromis, Gary e șantajat emoțional și sexual de nevasta care-i montează împotriva lui și pe doi din cei trei copii, ca să nu meargă la crăciunul dorit de soacră-sa. Pentru că gătește prea gras și are fixuri absurde.
Cartea asta e ca un insectar cu vietăți prinse în ac, dar care se zbat să evadeze. Par moarte pe dinafară, dar trăiesc tumultos pe dinăuntru. Inclusiv bolnavul Alfred, care abia scoate câteva cuvinte în toată cartea și vrea tot timpul să fie lăsat în pace în atelierul lui din subsol, are parte de introspecții neașteptate, între rare momente de luciditate și căderi în abisul uitării de sine, în care fantasmele iau forme grotești de căcat aruncat pe pereți – un mod interesant al lui Franzen de a descrie boala care închide creiere semiconștiente în trupuri disfuncționale. Fiecare capitol pare o goană personală după o ieșire, fiecare pare blocat în labirintul propriei vieți, la care mai construiește și Enid câte un perete cu pretenții/corecții.
Pentru că Enid este de fapt motorul. E genul ăla de femeie inteligentă, care știe exact ce vrea și cum să obțină, doar că dintr-un conformism tâmpit sfârșește prinsă într-o căsnicie în care nu-i plăcea decât trupul soțului, chinuindu-se toată viața să-i schimbe mintea și caracterul. La fel va proceda cu ceilalți. La început Enid pare frustrata și martira familiei, după ce s-a sacrificat pe altarul maternității și le-a vrut tuturor numai binele, acum e condamnată să-l îngrijească pe Alfred ca pe un al patrulea copil. Evident, niciunul nu apreciază ajutatul ăsta cu de-a sila, copiii o evită, soțul pare că a fost mereu într-o stare de recul față de dorințele ei. Chiar și față de alea sexuale: „întinsă în pat alături de iluzia inertă a ospăţului. Doar un deget pus oriunde ar fi fost suficient. Ca să nu mai vorbim de buzele acelea ca pruna coaptă. Al îi era însă inutil. Un teanc de bancnote vârâte într-o saltea, putrezind şi depreciindu-se, asta era.” – își amintește Enid tinerețea ei erotică.
Pe măsură ce avansezi și intri în mintea fiecărui personaj vezi că de fapt Enid nu e atât o victimă, cât un torționar, vezi cum copiii fug cât mai departe în încercarea de a nu repeta greșelile pe care le-au făcut părinții, dar sfârșesc prin a le asimila. Ești martor la prezentul celor din carte, îngrozit de propriul viitor : „Cum se făcea că părinţii deveniseră copii care se duceau devreme la culcare şi strigau după ajutor din capul scărilor? Când se întâmplase asta?” – se întreabă Chip, ratatul familiei, alergând să-și ajute tatăl să se schimbe de pantalonii în care se scăpase pe el.
„Suntem educaţi să ne considerăm copiii mai importanţi decât noi înşine şi ne trăim viaţa la mâna a doua, prin ei.”, zice Franzen prin gura unei mame care și-a pierdut fiica. Așa este, și totuși înainte de a ne considera potențialii viitori copii mai importanți, începem prin a ne desconsidera părinții, pentru că sunt rămași în urmă, incapabili să se adapteze vremurilor pe care le luăm noi în piept. Din fericire viața e ciclică. Și ei ajung să se adapteze cumva, și noi să vedem că nu deținem dreptatea absolută.
Cartea asta se ramifică pe atâtea paliere încât și dacă aș putea ar fi inutil să le epuizez pe toate aici. De aia vă aștept, care ați citit-o, vineri la clubul de carte, ca să vedem poate există puncte de vedere diferite cu privire la ea. Am rezervat o masă la Restaurantul Pane e vino, vineri 25 septembrie, de la ora 19.00. Vă aștept să petrecem două ceasuri pline, nu ca alea „goale, ca un sinus în care se formează infecția” cum zice Franzen 🙂
