Înainte de Nutline

O pălărie de floarea soarelui, grea de semințe, se găsea întotdeauna printre bunătățile aduse toamna de la țară de la mamaie. Pe vreme aia nu știam că e floarea mea preferată. Până pe la 14 ani m-am luptat cu stânjeneala care mă împiedica să-i spun mamei să nu-mi mai cumpere mereu de ziua mea gladiole. Mult mai târziu aveam să descopăr că-mi plac florile de câmp, sălbatice, dar mai ales floarea soarelui.

I-am gustat, așadar, înainte, semințele. Mama le scutura din pălăria florii, le punea la uscat, apoi le cocea lent pe aceeași tablă cu mâner – făcută artizanal la IOR, la ea la uzină – pe care întorcea toamna ardeii kapia. Tabla aia încă mai e la mama, dar n-a mai văzut semințe de când eram eu copil. Nu știu de ce ne-a murit obiceiul ăsta după 89, dar pur și simplu de la un moment dat încolo la noi în casă nu s-au mai spart semințe.

Era un fel de ritual, duminica – pe vremea aia singura zi liberă din săptămână – când mama cocea semințe pe tablă, întindeam ziarul  (cel mai probabil România liberă sau ceva pagini din Flacăra, rar Scânteia) pe cuvertura țesută la război tot de mamaie, cu care înveleam recamierul din sufragerie, și ne uitam la televizor. Fotbal, gimnastică, muzică populară, ceva scenete umoristice cu Stela și Arșinel (mama nu l-a suferit niciodată) Dem Rădulescu sau alți comici vestiți ai micului ecran. Dacă nu era nimic la televizor, citeam. Spărgeam semințe până ni se bășicau buzele, beam socată sau sirop de vișine cu sifon, mama bea un spriț sau foarte rar bere, și așa se mai ducea o duminică. Nu aveam mașină și de multe ori nici bani ca să ieșim din oraș, nu era ca acum goana asta după dat chechin din tot felul de locuri noi.

Semințele nu se găseau la alimentara, ca acum. În pungi de diverse mărimi, cu sau fără sare, săltărețe sau jucăușe. Alternativa comercială pe vremea aia erau doar țiganii care le vindeau gata prăjite, cu un leu păhărelul de plastic, de cele mai multe ori un fost flacon de medicamente. Adică așa, cam o mână de semințe, cât să ai cu ce să-ți omori timpul înainte de filmul de la cinema, pe stadion sau la grădină. Evident cojile se scuipau pe jos. Nu te punea nimeni să le mături, ca acuma, nici amendă nu-ți dădea miliția.

Dar erau atunci alte rețineri. Nu am văzut-o niciodată pe mama să cumpere semințe de la țigani. Nici să mănânce în public. Pentru ea ritualul ăsta era unul strict casnic. Nu-mi amintesc dacă mi-a interzis și mie să cumpăr, dar de fiecare dată când o vedeam pe țiganca de la poarta școlii cu punga, strigând „semințe bune, băieți, de bostan și floare, băieți”, îmi răsunau mai tare în cap vorbele mamei: cine știe unde le coace? Erau la fel ca acadelele. Când râvneam la ele mama îmi zicea că țiganca le-a făcut în oala de noapte și că o să-mi facă ea acasă unele mai bune. Nu mi-a făcut niciodată, pentru că oricum credea că sunt cele mai de jos dulciuri pe scara de valori cofetărească – niște zahăr ars – și uite așa a trecut copilăria.

Știu, acuma s-ar zice că mama discrimina din motive rasiale pe micul întreprinzător și comerciant de semințe și acadele. De fapt pe ea o interesa ca eu să nu dau banii pe prostii, și în general să respect un cod al bunelor maniere inventat de ea, să nu mănânc semințe în public. Și azi îl respect, mi se pare ceva firesc, chiar dacă îmi plac semințele.  Într-o țară de gogitori de semințe, îngroș și eu cifra de afaceri a nemților care dețin brandul Nutline, când aș putea să cumpăr de la vreun producător local de semințe, că doar e plin Facebook-ul de câmpuri de floarea soarelui vara.

Amintirile astea mi-au revenit în minte ieri când am dat peste câmpul ăsta, pe care rămăseseră câteva flori scăpate din indiferența agricultorului și le-am adus acasă. O să le duc la mama ca să mai încingem o dată tabla aia cu mâner sudat la IOR și poate om bea un must pe lângă ele. Asta înseamnă că oficial a cam venit toamna 🙂

Etichete: amintiri, amintiri din copilarie, floarea soarelui, mama, seminte, slider, tigani, viața în comunism