C oncert Hindi Zahra aseară la Sala Radio. Lume multă, sală arhiplină, s-au vândut bilete și în picioare în ultimul moment. Media de vârstă ceva mai scăzută decât la concertele sălii radio de obicei, dar am văzut și o mamaie care se sculase în picioare la final și bătea din palme dansând ca pe vremea ei, dovadă că ritmurile tribale ne stârneesc la orice vârstă. În general publicul părea din categoria educat, 20-40 de ani, cu posibilități financiare dacă și-au permis un bilet de peste 100 de lei, în medie.
Unii s-ar aștepta de la un astfel de public să aibă respect pentru artistul pentru care au plătit și, de ce nu, ca o condiție minimală a statutului de om educat, față de ceilalți participanți la plăcutul eveniment. Iar o primă formă de respect este să nu întârzii. A doua ar fi că dacă totuși ai întârziat – se mai întâmplă – să nu mai intri în sală. A treia formă de respect e aia că dacă nu le-ai respectat pe 1 și 2, măcar să te furișez dracului, în întuneric și liniște, pe marginea sălii și să înțepenești acolo până când se termină concertul.
Concertul ar fi trebuit să înceapă la 20.00. Pe bilete scria că accesul în sală se face de la 19.30. La 20.00 încă intrau cohorte de oameni pe ușile din spate ale sălii, deși se stinsese lumina și artiștii așteptau în culise să se facă liniște ca să intre pe scenă. La un sfert de oră după, încă se întâmpla acest lucru. Un cuplu care cumpărase bilete în picioare și stătuse până atunci pe margine, pândind scaune libere, a venit pe rândul din spatele meu ca să întrebe dacă sunt libere două scaune. Erau. Au sculat câțiva oameni de la capătul rândului ca să intre la locurile respective. Concertul a început pe la și 20, iar pe la și jumate un el și o ea întârziați au venit pe același rând din spate ca să-și revendice cele două locuri.
O deranjează pe tipa din capătul rândului întrebând-o dacă ăla e rândul x, că eu și ei bilete acolo. Aia îi concediază scurt, cu ochii la artista care deja cânta pe scenă, spunându-le că pentru ea a început concertul. Tipii nu se lasă, vociferează pe interval, iar după ce se termină prima melodie cuplul care le ocupase scaunele se simte, se ridică, ridică și o parte din rând în picioare, ca să le dea locurile celor doi întârziați.
Eu nu cred că chestia asta are altă explicație decât pura nesimțire. Nu mai e vorba de accident, de o întârziere care i se poate întâmpla oricui, ci de sfânta nesimțire. Degeaba le spui ăstora că vina e a lor, că probabil ar da în judecată și o companie de transport pentru că trenul sau avionul nu i-a așteptat pe ei în gară ca să se trezească.
Cred că nesimțirea asta nu se vindecă, ci se biciuiește. De aia mi se pare că singurii care pot reglementa chestiunea ar fi organizatorii unui eveniment. Așa cum scrie la intrarea în sala de concerte, că nu lași copiii de 6 ani să intre – pentru că probabil nu sunt capabili să stea liniștiți în timpul unui concrert – n-ar trebui să-i lași să intre după ora începerii nici pe întârziați. Ce dacă au dat banii pe bilete? Și noi restul de o mie de oameni dădusem bani pe bilete. Măcar ca număr suntem mai mulți ăia care n-am întârziat, deci merităm să fim apărați de minoritatea nesimțită, chiar dacă plătitoare de bilete. Toate sălile au în dotare niște băieți solizi care veghează să nu cumva să-i sară vreun spectator de gât artistului de pe scenă. Cred că mai mare nevoie ar fi de forța lor la intrare, ca să ne salveze pe toți de asaltul ălora care întârzie.
Și ce mai voiam să zic, ăștia care faceți poze în timpul concertelor, cu telefonul, să știți că blițul nu vă ajută să vă iasă pozele mai bine, ci doar să-i enervați pe ceilalți spectatori și eventual chiar pe artistul de pe scenă.
În rest, fata asta Hindi a făcut de departe cel mai mișto concert la care am fost în ultima vreme.
Ehee, meteahna e veche. Vremurile sunt noi, oamenii sunt altii, naravul dainuieste nesmintit (sic!)
Desi, matusalemul din mine isi mai aminteste si de usi de acces inchise in momentul in care se deschidea cortina. Intirziatii asteptau pina la prima pauza ca sa intre in sala. Si, culmea, usile erau pazite de niste biete „plasatoare”, Baietii aceia solizi si serviciile externalizate inca nu aparusera ca parte intrinseca a actului de cultura. Locul impunea regula.
Povestea cu cei 7 ani de acasa!
In rest democratia romaneasca.
Amintiti-va ca inca din 90 erau discutiile despre a face sau nu face ceva si raspunsul grobian: „Ce vrei ba, acum e democratie!”
În 1967 purtam ”mari” discuții prin clasă în legătură cu banchetul de absolvire (a liceului). Întreb: „Începem la 8 ?” Cor: „Aaa ! Atunci eu vin la 9”. ”Păi să-l punem la 9.” ”Aaa ! Atunci eu vin la 10”. ”Băi fraților, eu nu vă mai înțeleg !”
Cert este că în ”provincie” (vest) exista un adevărat obicei cu privire la sosirea la sindrofii SAU LA TEATRU: ora fixă nu era de ”bon ton”.
Am povestit toate astea pentru amuzament, fiindcă cele relatate de Dollo sînt doar pur grobianism care nu mai are nimic de a face cu ce știu eu ce reguli ”mic-burgheze” (posibil de sorginte austro-maghiară).
la sindrofii e aproape (aproape, nu complet) de înțeles, dacă vin prea mulți la aceeași oră se produce busculadă, gazda nu poate întâmpina pe toată lumea în același timp, sau sunt prea puțini, n-ai cu cine socializa, etc. nu că aș aproba și asta
dar la un spectacol, când intrarea se face cu o perioadă x înainte ora începerii spectacolului, să întârzii nu mai este regulă mic-burgheză sau mai știu eu ce, e nesimțire crasă.
cât despre banii de bilet, dacă întârzii la gară/aeroport/etc și pleacă trenul/avionul pierzi banii, de ce n-ar fi la fel și aici.
și apropos de sorginte, îmi povestea o prietenă de la Cluj că pe acolo nunțile chiar încep la ora x și lumea chiar se prezintă la ora x. povestea o întâmplare cu un amic de-ai ei din regat, venit la o nuntă la Cluj, cum a întârziat vreo două ore și se minuna teribil când a fost sunat că ”pe unde e”.
Bineînțeles că sindrofia nu e lansare de rachetă, dar nici adăugarea din start a 60 de minute nu mi se pare a avea vreo valoare ”practică”. Însă a extinde ”obiceiul” la spectacole tot mîrlănie se cheamă.
Pe de altă parte ceea ce am povestit e vechi de 50 de ani și nici nu știu dacă se practica pe tot teritoriul de dincolo de munți (sper că nu confundați Ardealul cu Banatul, așa cum se cam obișnuiește prin Regat).
Cei care fac poze cu telefonul mentionati in articol sunt din doua categorii:
1) Nu stiu la ce serveste blitzul;
2) Nu stiu sa dezactiveze blitzul;
3) Nu stiu ca au blitz la telefon (o combinatie a primelor doua categorii).
Adica, n-au nici in clin, nici in maneca cu fotografiile. Cu siguranta nu spera ca blitzul i-ar ajuta la imbunatatirea calitatii pozelor. Iar telefoanele, lasate de capul lor, fac si ele ce pot: „e intuneric, aprindem lumina!”
Eu as indrazni sa spun ca este de fapt o singura categorie. In care intra si cel care vine tarziu si cel care nu a invatat inca sa utilizeze telefonul in asa fel incat sa nu-l deranjeze pe cel de alaturi. Este cumva excesiv de „smart”?
hai sa fiu eu Gica contra… cind pe belet scrie ca spectacolul incepe la ora X iar „artistu'” intra pe scena la X+1 ora sau +2 e total aiurea..
La mult prea faimosul Egoist cu Radu Beligan. In timpul spectacolului, cineva 1 fosneste o punguta din care manca ciocolata, probabil sa-si indulceasca timpul. Cineva 2 ii ureaza pofta mare. Cineva 1 ii da replica: multumesc, vrei si tu? Timp in care Radu Beligan si sa fi vrut sa acopere toata fojgaiala si n-ar fi reusit. Deci da, lumea nu merge la spectacole pentru ca e educata, ci pentru ca e cool spectacolul respectiv si sa aiba cu ce se lauda a doua zi