Cutia neagră a lui Oz – toți au fost de vină

Se face că scriu această pseudo cronică a cărții lui Amos Oz – Cutia neagră – exact în ziua în care la București s-a dat publicității raportul privind accidentul avionului căzut în Apuseni acum doi ani, în care au murit pilotul Adrian Iovan și studenta Aurelia Ion. Din raport înțeleg că au fost multe chestii care n-ar fi trebuit să se întâmple cu avionul ăla, dar s-au întâmplat în clasic stil românesc, „las că merge!”.

Avionul nu putea să zboare în condițiile alea meteo, pilotul a ignorat avertismentele turnului de control și a mers mai departe de Sibiu, în loc să se întoarcă din drum; avionul era supraîncărcat; pasagerii nu purtau centuri de siguranță (doar unul și-a pus-o în ultimul moment și poate și asta a făcut diferența între rănile lui, superficiale, și ale studentei care a murit și care stătuse chiar lângă el); aparatul nu avea cutie neagră, în final anchetatorii au analizat datele stocate pe un GPS pus artizanal pe manșa avionului, GPS după care s-ar fi ghidat și piloții, în loc să folosească aparatura mai veche de la bord; atât pilotul cât și copilotul aveau prea puține ore de zbor la activ pe tipul ăla de aeronavă.

Pare că avionul ăla era ca o Dacie supraîncărcată cu oameni și pepeni, condusă cu trufie de un șofer de autobuz, ignorând prea multe reguli, de parcă pleca la târg la oraș, nu urma să treacă munții pe timp de iarnă. Luate fiecare în parte, greșelile au părut minore, dar cumulate au avut efectul știut.  Bomboana de pe colivă a fost incompetența celor rămași la sol care i-au găsit târziu, așa că dacă victimele nu au murit la impactul cu solul, rezultat din neglijențele personale, le-a ucis frigul și așteptarea. Puțin probabil să învețe cineva ceva din asta.

*

Revenind, nu vreau să amestec lucrurile, dar cam tot despre o culpă colectivă este vorba și în cartea lui Amos Oz, pe care am citit-o luna asta la clubul de carte. „Cutia neagră” e o cărticică pe care o parcurgi aproape pe nerăsuflate, închegată destul de interesant din scrisori între protagoniști. E ca și cum ai avea acces după ani de zile la conversațiile din avionul care s-a prăbușit.

„Pasagerii” lui Oz sunt legați între ei prin legături de dragoste, ură și dor și sfârșesc prin a fi mistuiți de ele. Poate pentru că fiecare stă prea legat cu centura lui de siguranță, incapabil să iasă din „scaun” și să renunțe la propriile obsesii. Fiecare are propria parte de vină pentru prăbușirea avionului. Provin din medii atât de diferite și poartă în bagaj atâtea diferențe încât e de mirare că au format, chiar și pentru câțiva ani, niște familii.

Ilana, o femeie frumoasă de origine poloneză, crescută într-un chibuț în Israel după ce rămâne orfană, se mărită cu Alexander, fiul unui rus colonist în Palestina, pe care-l înșeală pe toate cărările, ca să sfârșească zece ani mai târziu repudiată de soț, cu un copil de opt ani și fără o lețcaie. Relația celor doi pare mai degrabă sado-masochistă decât de dragoste, dar toți știm că uneori iubirea poate fi și așa. Alexander fuge de ea și de supărare în America, unde cunoaște succesul cu o carte în care analizează resorturile religiozității și fanatismului în lumea iudeo-arabă. Ilana se recăsătorește cu Michel, un evreu din Algeria, crescut spălând podele prin Paris, ajuns la Ierusalim un modest profesoraș (fără studii) de franceză. Cu el face o fată și se chinuie să-l strunească pe rebelul de băiat al lui Alexander, Boaz.

Corespondența dintre cei patru – Ilana, Alexander, Michel și Boaz – începe după șapte ani de tăcere intensă între foștii soți. Furat de firul narativ construit de scrisori și telegrame, cititorul ar putea crede că e martorul unei dramatice povești de dragoste, dar sfârșește în fața unui tablou interesant al societății israeliene din anii 70.

Avem pe de-o parte pe ateul Alexander, deștept, frumos și cu bani, renumit profesor universitar , dar tarat emoțional de o copilărie dominată de un tată nebun; de cealaltă pe Michel, evreul sefard, mic de statură, caraghios, cu o cultură deficitară, dar care compensează cu religiozitate și fanatism. Michel o are pe Ilana, dar nu o stăpânește – se poartă cu ea ca un lăutar recunoscător că a fost lăsat să atingă o vioară Stradivarius – în timp ce Alexander își consumă în America dorul de fosta nevastă, nestins de distanță sau timp, și filosofează cinic despre fericire: „în general, fericirea e o invenţie banală a creştinismului. Fericirea e un kitsch. În ceea ce priveşte iudaismul, noţiunea de fericire e complet inexistentă, în Biblie nu există nici măcar un cuvânt echivalent. Cu excepţia, poate, a conceptului „Fericiţi cei ce merg pe drumul cel drept”. Iudaismul nu cunoaşte decât noţiunea de bucurie. Ce a rămas din toată bucuria noastră, a ta şi a mea, Ilana? Poate doar o bucurie răutăcioasă. Nişte tăciuni în care suflăm, fiecare de la alt capăt al pământului cu speranţa că vom aprinde pentru câteva clipe o flacără albăstruie de răutate. Ce mai risipă prostească, Ilana”.

Michel încearcă să facă bine, ca să nu fie rău, să trăiască după cărțile sfinte și o vreme se amăgesc și el și Ilana că sunt fericiți. Până când apar banii trimiși de Alexander. Chiar și atunci, pentru o vreme Michel se minte pe el însuși, când explică de ce acceptă banii: „Am acceptat să iau bani de la el în loc să-l omor. Asta e mândria mea, Boaz: mi-am înfrânat sentimentul de umilire. Cum e scris la noi: „Oricine îşi calcă demnitatea, îşi păstrează demnitatea”.

Ilana joacă în ambele căsnicii un rol care nu o prinde, are ambiții mai mari decât sora ei – gospodină aparent fericită în chibuț, îngrijind de soț, copii și comunitate – dar nu le fructifică din motive care ne scapă nouă, cititorilor. În afară de frumusețea la care pare că râvnesc mulți – „Dacă ai avea în cap măcar zece la sută din ce ai în sutien, Einstein în persoană s-ar înscrie la cursurile tale serale” , o persifla Alexander în tinerețe – Ilana pare să aibă înzestrări livrești, judecând după metaforele risipite în scrisori, și un permanent foc existențial pe care nu e nimeni capabil să-l stingă.

Între binele impus cu forța de tatăl vitreg și angoasele părinților naturali, viziunea despre fericire a lui Boaz, puștiul de 17 ani, face din el cel mai echilibrat personaj din carte. Decide să trăiască liber, după propriile reguli, așa că-și face un soi de chibuț din fosta casă a copilăriei lui taică-su, unde o arde hippie cu alți tineri debusolați, cooperativă agricolă care îi reunește în final și pe părinții lui eșuați din viață.

Nu am citit altceva scris de Oz până acum, dar stilul ăsta epistolar pare că-i reușește. Diferențiază atât de bine personajele prin scriitură încât poți să ghicești ce semnătură va avea la final fiecare scrisoare. Totuși are și niște lipsuri, de exemplu eu tot n-am înțeles dacă Ilana chiar îl înșelase pe Alexander „cu fiecare al cincilea bărbat din Ierusalim” cum se exprimase avocatul lui, sau adulterul fusese încă una din neînțelegerile dintre ei. Și dacă-l înșelase, de ce o făcuse, de vreme ce-l iubea ca nebuna? Oz nu mă lămurește în chestiunea asta, în schimb reușește să descrie foarte bine, cu un umor subtil, anumite tipologii evreiești pentru care neamul ăsta a fost atât de urât de-a lungul timpului.

Dacă vreți să veniți la club mai aveți timp s-o citiți. Eu zic că merită, chiar dacă nu are happy end cum vor unii. Este exact ca viața: scurtă, uneori veselă, aparent fericită, apoi gata. „Să spui în rugăciunile tale, Michel, că singurătatea, dorinţa şi dorul depăşesc puterile noastre. Însă fără ele ne stingem. Mai spune că am vrut să primim şi să oferim dragoste, dar iată că am greşit”, Ilana.

**

Dacă nu v-am convins, vă ofer o mostră de umor ozian, descrierea lui Michel Sommo, într-una dintre scrisorile trimise de avocatul lui Alexander, Zakheim:

„Apropo de Sommo ăsta, ai fi crezut că nevastă-ta cea irezistibilă, după ce a verificat personal fiecare al cincilea bărbat din Ierusalim, şi-o fi ales vreun Gregory Peck, însă iată că domnul Sommo începe (ca noi toţi) de la podea, dar se opreşte brusc după vreun metru şaizeci. Adică, mai scund decât ea cu cel puţin un cap. L-o fi cumpărat cu reducere, la metru.
Iar acest Napoleon Bonaparte african îşi face apariţia în biroul meu în pantaloni de gabardină, cu un sacou în carouri puţin cam mare pentru el, proaspăt tuns şi bărbierit, puţind a aftershave radioactiv, purtând nişte ochelari fini cu ramă de aur, un ceas cu brăţară din aur, şi o cravată roşu cu verde, prinsă cu un ac tot din aur, iar pe cap – ca să evite orice neînţelegere posibilă – o kippa micuţă.
Acest gentleman e departe de a fi un tâmpit, în special când vine vorba de bani sau de a trezi remuşcări şi a face aluzii capabile să străpungă până şi o platoşă de oţel, în legătură cu tot felul de rude plasate în poziţii strategice la primărie, la poliţie, în partidul lui, chiar şi la fisc. Pot să te asigur, dragă Alex, că într-o bună zi ai să-l vezi pe Sommo ăsta în Kneset, bombardându-ne de acolo cu rafale mortale de patriotism, vizându-i pe cei cu suflet nobil, ca noi. N-ar fi mai bine deci să te fereşti de el, în loc să-l finanţezi?”.

Ne vedem vineri, 23 octombrie, la Lente Armenească (strada Arcului nr.8, în spatele Bisericii armene) cu oricine a citit cartea şi vrea s-o comenteze. De la orele 19.00.

Etichete: Amos Oz, avion, club de carte, cronică de carte, Cutia neagră, evrei, Israel, religie