Pur și simplu Norvegia

de adobrero

Acest articol este dedicat Monicăi Samuelsen

 

Pentru cineva obişnuit, așa ca mine, cu vacanţele în partea de sud a Europei, Grecia, Sicilia, Spania, Portugalia, în căutare de mare şi de soare, călătoria în Norvegia a fost ca un duş rece. Şi asta nu din cauza frigului, pentru că în cele două săptămâni petrecute acolo, temperaturile au fost constant mai bune decât în România. Duşul rece a avut de-a face cu trezirea la o nouă realitate. Norvegia este mult diferită de tot ce am văzut sau experimentat până acum. Pe de altă parte, în ciuda diferențelor, sau tocmai de aceea, nu m-am putut abține să nu fac și niște comparații cu realitatea din locurile de baștină. Demers inutil, știu bine, pentru că România nu va fi niciodată Norvegia, dar, cum am zis, nu m-am putut împiedica.

Primul şoc cultural l-am avut în avion. La aterizarea pe aeroportul din Amsterdam, acolo unde am avut escală, nici nu atinsesem bine pista şi toţi călătorii, conaționali, s-au ridicat brusc în picioare, într-o îmbulzeală de bagaje, voci și apeluri telefonice. Cine a mers cu mijloace de transport în comun recunoaște, cred, scena. La aterizarea pe aeroportul din Stavanger, linişte deplină. S-a aşteptat stingerea semnalelor legate de centura de siguranţă. S-a aşteptat ca avionul să ruleze pe pistă până la finalul cursei. S-au scos bagajele cu calm şi la fel s-a coborât din navă. Inutil să spun că noi eram singurii români din avion.

Al doilea şoc a fost calitatea aerului respirabil. Evidentă chiar şi în zona, să-i zicem industrială, a aeroportului, nu mai vorbesc de zonele rezidenţiale. Aerul este curat şi tare. Ştiam bineînţeles că Norvegia se află în topul ţărilor „verzi”, dar când o simţi în propriul plămân e cu totul altceva. Cine a citit Talismanul lui Stephen King, un roman în care acţiunea se petrece în două lumi paralele, una reală – America industrială şi una imaginară – Teritoriile, în care nu s-a inventat încă poluarea, ştie despre ce vorbesc. Nu ştiu dacă King a vizitat Norvegia, dar descrie mult mai bine decât mine sentimentul de plăcere curată pe care îl ai când tragi oxigen şi nu smog în piept.

Într-un cuvânt, dacă ar fi să caracterizez Norvegia în vreun fel, aş spune că „it’s all about nature” (asta şi ca un omagiu adus tuturor norvegienilor, care vorbesc engleză impecabil). Totul este integrat excepţional de bine în natură. Localităţile, fermele, spaţiile de recreere, casele de vacanţă. Nu există nicăieri betoane, dar nici noroaie. Cele mai multe case sunt din lemn, pentru amenajările exterioare se foloseşte piatră şi în rest mult spaţiu verde. Câteodată verdele se regăseşte chiar şi pe acoperiş. Toate casele au suprafețe vitrate de la mari spre imense, pentru a beneficia cât mai mult de lumina naturală. Industria gardurilor şi a bordurilor nu a fost încă inventată. Doar în zonele rurale se poate vedea câte un gard natural, bolovanii care au rezultat în urma desţelenirii terenurilor pentru a le da destinaţie agricolă fiind folosiţi deseori pentru a delimita proprietăţile.

 

 

În excursia asta am vizitat o mică parte din sud-vestul Norvegiei. Am stat undeva în apropiere de Stavanger, al treilea oraş ca mărime al ţării, ne-am învârtit prin localităţile satelit, Sandnes, Naerbø, Bryne, Madla, Rennesøy şi am avansat în sud până la Kristiansand. Sunt oraşe relativ mici, de exemplu toată zona metropolitană Stavanger abia numără 240.000 de locuitori. Asta înseamnă că nu există aglomeraţie, agitaţie, trepidaţie şi alte –aţii generatoare de stres. Asta înseamnă că oamenii trăiesc liniștiți ca la țară, dar cu toate beneficiile civilizației de la oraș. În plus, nu există niciun fel de poluare vizuală sau auditivă; nu eşti agresat la tot pasul de reclame luminoase, de chioşcuri şi coşmelii improvizate, de tarabe şi vânzători ambulanţi, ia gogoaşa neamule, de muzica de la terase, de motoare ambalate la maxim (jumătate din maşinile din trafic sunt electrice, aşa la o apreciere cu ochiul liber). Şi ceea ce mi s-a părut excepțional, din orice punct al oraşului, într-o perioadă rezonabilă de cca. 15 minute, poţi accesa o zonă de recreere în natură: o plajă, un lac, o pistă de biciclete, un traseu de trekking. Iar norvegienii profită din plin; toată lumea merge, aleargă, se dă cu bicicleta, cu schiurile cu roţi, face călărie, se plimbă cu un fel de şarete, face surfing, kitesurfing, bird watching sau pur şi simplu plimbă căţelul. La Bucureşti ori alergi pe bandă (în sală), ori te calci în picioare în Herăstrău ori stai în trafic patru ore pe puțin până la Sinaia. Iar căţelul face poopoo pe asfalt, de preferință pe trotuar.

   

 

Aşa că nu ne-am înghesuit nici noi pe la muzee, în schimb am făcut ceea ce făceau şi localnicii. Trasee în natură. Cel mai la îndemână ne-au fost falezele și plajele de la Marea Nordului. Nisipoase sau bolovănoase, le-am bătut de la un cap la altul. Odată pornită pe drumul comparaţiilor cu România, nu am putut să nu observ dunele albe de nisip care mărginesc plajele, fixate de nişte tufişuri (beach grass sau ammophila arenaria pentru cunoscători, fiindcă nu am găsit echivalentul în română, deși iarba crește sau creștea sigur și la noi). Dune pe care eu le cunosc foarte bine de la Sulina, unde mi-am petrecut vacanţele în copilărie, şi unde babele din oraş se îngropau în nisipul fierbinte pentru a se trata de reumatism, dune care acum au dispărut cu desăvârșire, ca urmare a folosirii ilegale a nisipului de pe plajă în construcţii. Odată cu nisipul a dispărut şi iarba care împiedica dunele să se erodeze şi adio ecosistem la Sulina. În Norvegia am întrebat şi mi s-a răspuns că există programe speciale de protecţie a dunelor şi a vegetaţiei aferente.

   

 

Şi dacă tot am fost la plajă, într-una din zilele mai frumoase eu am făcut şi o baie, aşa ca să iau botezul Mării Nordului în octombrie. Pare un act de eroism gratuit, dar să știți că am mai văzut doamne făcând baie și păreau mult mai relaxate decât mine. Apa rece, să fi avut vreo 10-12 grade, pentru că odată ieşită afară din apă, mi s-a părut deodată că e cald ca vara. Oricum, senzaţia de revigorare de după, cu adrenalina pompând prin corp, merită toată nebunia.

Ca să rămânem în registrul acvatic, după plaje am abordat fiordurile. Cel mai cunoscut şi unul din cele mai spectaculoase este Lysefjorden. Pe care l-am văzut din toate părţile, de jos, într-o plimbare cu vaporaşul, de sus, după ce am urcat un munte şi de la coadă (Lysebotn), după ce am coborât cu maşina pe un fel de Transalpina locală (Lysevegen). Priveliştea cea mai spectaculoasă asupra fiordului este de pe Preikestolen, o stâncă pătrată care excede din munte, la vreo 600 de metri deasupra apei, ca un amvon în biserică, de unde i se trage şi numele. Pozele pe Preikestolen sunt obligatorii, cu cât ești mai aproape de margine, cu atât ești mai tare. Pe mine curajul m-a ajutat doar cât să mă apropii de margine târâș pe burtă. Şi pentru că este o destinaţie turistică de top, iar traseul montan era în trecut destul de dificil din cauza aglomerărilor de bolovani, norvegienii au apelat, pentru a rezolva problema, la nişte şerpaşi din Tibet care au remodelat traseul, aşa că acum se urcă fără probleme pe nişte scări din piatră masivă.

   

 

Cel de-al doilea fiord vizitat a fost Jøssingfjorden, al cărui nume este legat de un incident naval care a dus la ocuparea Norvegiei în cel de-al doilea război mondial. Sunt convinsă că micuții norvegieni nu ratează episodul la ora de istorie. Oricum, urmele războiului sunt bine conservate în zonă. Câte un colț de buncăr se ivește mai peste tot pe coastă, iar undeva se păstrează chiar un șir de bolovani uriași, numiți dinții lui Hitler, ciopliți special ca să formeze un dispozitiv de apărare ridicat de norvegieni pentru a împiedica avansarea tancurilor nemțești.

 

Revenind la fiorduri, accesul la ele prin munți se face pe niște trasee absolut spectaculoase; roci desprinse parcă din peisaje selenare și lacuri, multe lacuri, chiar și la altitudini mari. Dat fiind că era octombrie și turiștii de răriseră, de multe ori mi-am închipui că sunt pe Lună și ce să vezi, acolo s-a descoperit și apă. Probabil că e o senzație comună, pentru că pe culme oamenii construiesc mici turnulețe din rocă, numite varde, pentru a-și marca prezența. Mult mai bine decât a-ți lăsa amprenta prin gunoaie, ca pe la noi. Inutil să spun că în ape nu am văzut nici măcar un singur pet, spre deosebire de lacul de la Bicaz sau cel de la Vidraru care nici nu se mai văd sub pelicula de plastic care le acoperă.

 

 

Un orășel drăguț în care ne-am oprit a fost Sogndalstrand, situat la vărsarea în mare a unuia dintre râurile celebre pentru pescuit somon. Orașul păstrează câteva case din secolul trecut, bine conservate, care au intrat în patrimoniu, au fost frumos promovate și astfel zona a fost revigorată prin includerea în circuitul turistic. Simplu. Și pentru că în Norvegia totul se face cu cap, orașul a fost inclus în mișcarea Cittaslow, care-și propune menținerea unei calități ridicate a vieții locuitorilor, prin încetinirea ritmului prea alert al vieții moderne. Prin comparație, în România fenomenul este invers. Orașe care erau Cittaslow chiar înainte de a se inventa conceptul, și vorbesc aici din nou de Sulina, unde în copilăria mea nu circula nicio mașină și toată lumea mergea sau pedala fără probleme 3 km până la plajă, pentru a se bucura de dunele pomenite anterior, s-au grăbit să importe mașini ca să poată trepida în rând cu restul lumii. Iar casele din secolul trecut, alea puține care mai există, sunt o ruină.

 

 

Pentru că religia și biserica reprezintă un subiect de actualitate la noi, subiect abordat de mai multe ori și de Dollo, nu pot nici eu să-l ocolesc. Am vizitat mănăstirea Utstein Kloster, transformată azi în muzeu, și am aflat că este singura mănăstire care a supraviețuit în Norvegia și asta pentru că la un moment dat a fost transformată în reședință particulară de o familie mai înstărită care a cumpărat terenul cu tot cu clădire. Odată cu Reforma, se pare că norvegienii au lăsat rasa monahală și s-au pus pe muncă pentru a-și dobândi mântuirea. Iar cu biserica mai ușor, duminica la slujbă (fără să dea năvală), la nunți (opțional) și la botez. Copii sunt botezați la naștere, dar undeva la intrarea în adolescență au parte de o confirmare și au dreptul de a alege atunci dacă rămân sau nu în sânul bisericii. Din impozitul pe venit, o anumită cotă revine bisericii ca instituție; însă cu cât o anumită eparhie pierde din enoriași, cu atât primește mai puțini bani de la stat, ca urmare trebuie să se lupte pentru a-și convinge enoriașii să nu plece. Poate de aceea biserica modernă, cel puțin aia în care am intrat eu, arăta impecabil. Curat, cald, lumină multă, scaune comode, videoproiector pentru psalmi, sală de mese dacă vrei să stai după la o mică bârfă despre cum a predicat părintele și un altar albastru – futurist de toată frumusețea, care m-a făcut să regret că nu am avut un aparat foto mai performant.

Și dacă tot am vorbit de țară, să-i nu-i uităm și pe locuitorii ei. Prin intermediul unor prieteni cu care am făcut această vacanță, am cunoscut mai multe cupluri de norvegieni. Prieteni de-ai prietenilor cum s-ar zice. Niște oameni minunați. Deschiși, inteligenți și cu simțul umorului. Știu că sună a clișeu, dar nu este. Și cu asta s-a spulberat pentru mine mitul nordicilor reci. Noi i-am tratat cu sarmale și palincă iar ei ne-au invitat la masă de nenumărate ori, ocazie cu care am gustat și ceva produse tradițional – locale. Vă rețin atenția cu o porție de kumla, mâncarea tradițională norvegiană, niște găluști de cartofi dați prin răzătoare și amestecați cu făină; se pot umple cu carne sau se pot servi alături, așa cum a fost în cazul nostru, când au venit însoțite de miel și de un fel de cârnat. La un alt nivel, mai rafinat, am degustat creveții de Norvegia, un fel foarte popular, ni s-a spus, mai ales pentru mesele de week-end în familie. Creveții sunt pescuiți în apele locale și sunt procesați direct pe vapor, mai precis sunt fierți în apă sărată, așa că de la piață cumperi produsul gata preparat, dar proaspăt. Delicioși, serviți cu un sos alb cu condimente.

 

 

Tot la capitolul culinar, am mai încercat, la restaurant de data asta, niște chiftele de genul celor care au făcut să explodeze încasările de la Ikea, køttkaker pe numele lor, precum și niște specialități din carne de vită și căprioară cărora nu m-am mai obosit să le rețin numele. Preparatele sunt simple, nu te dau pe spate, dar se simte carnea de calitate.

Aceeași calitate am remarcat-o și la produsele de supermarket, proaspete sau ambalate. Majoritatea produselor sunt locale, pentru că din ce am observat, Norvegia practică o agricultură inteligentă. Și pentru că la local vine și nota de plată, o să fac câteva atingeri și la prețuri. Mâncatul în oraș e scump, fiecare din felurile de mai sus a costat cam 120 de lei. O pizza e cam 70 de lei și o bere la pahar e 20 de lei. Apa e gratis însă și te servești la liber. Și în supermarket produsele sunt mai scumpe ca în România, să zicem aproximativ la nivelul produselor premium / bio de la noi. Dar calitatea face diferența. Iar din punctul meu de vedere merită fiecare bănuț. Iar Norvegia merită o vizită cu siguranță.

 

 

Etichete: adobrero, fiorduri, Marea Nordului, Norvegia, succesuri, vacanta