Spre deosebire de alte „comunități izolate”, în care am mai fost, la ei se ajunge ușor. De pe DN71, cu 40 de km înainte de Târgoviște, faci dreapta spre Bălteni și dai direct în ulița lor. Case cu etaj, neterminate, ca într-un sat în care căpșunarii trimit bani cu țârâita, se aliniază de-a stânga și de-a dreapta străzii asfaltate, până la cotul pe care-l face la stânga și de unde cam începe „satul de români”.
Corturile din fiecare curte și mulțimea pestriță de pe stradă trădează specificul locului. Nu e un sat de căpșunari, ci de căldărari. Dacă nu e nimeni pe drum – ceea ce se întâmplă rar – poți să vezi și plăcuța cu numele străzii: Căldărari. De fapt acolo trăiesc trei comunități, fiecare cu bulibașa lui. În total peste o mie de suflete, 15% din populația localității, conform Wiki. Aceeași sursă zice că primii romi s-au instalat pe meleagurile dâmbovițene pe la 1800 și n-au mai plecat de acolo, trecând dimpreună cu oamenii locului prin războaie, arșițe și confiscări de mahmudele. Vremurile moderne i-au pricopsit cu câte o mașină în poartă, pe lângă căruța cu cal din fundul ogrăzii, și au mai astupat vreun găvan de casă cu termopane. Chiar dacă la unii mai vezi vreun BMW dezmembrat la poartă sau care abia se ține pe șosea, statusul social adevărat stă în Dacia papuc, cu care se poate căra „marfa”, și în numărul de puradei agățați de fusta nevestei. Restul e deșertăciune.
Când am ajuns acolo doctorul psihiatru Cristian Andrei mergea din casă în casă și îi întreba de sănătate. Proiectul lui se cheamă EduCaravana, face parte dintr-unul mai ambițios – Educați azi, valoroși mâine – și țintește dislocarea unei fărâme din monolitul ăsta care se cheamă tradiție, domnește de secole peste tagma țigănească și-i ține pe copii departe de școală.
Liceul nu te ajută să faci bani
Din comunitatea asta de romi care străjuiește intrarea satului Bălteni numai doi tineri au ajuns vreodată la liceu. Erau, evident, băieți, iar unul dintre ei a abandonat după doi ani. Ambițiile celorlalți se opresc la câteva clase, cât să știe să dezlege misterele chestionarelor auto, care să le deschidă apoi calea spre permisul de conducere a Daciei papuc. Deocamdată nu s-a dovedit că ar mai fi necesar și la altceva ca să știi carte.
Dar nu știința de carte și importanța ei era subiectul „consultațiilor”. Cât era ulița aia de lungă, sub soarele tomnatic, lumea fremăta de neliniște la gândul că doctorul Andrei – care-l tratează live la TV pe Leo de la Strehaia pentru patima silicoanelor în care a căzut de și-a lăsat nevasta – e acum în poarta lor. O femeie trecută de 50 de ani se agățase de brațul doctorului și cerea cu insistență numărul lui Leo sau măcar al doctorului care „a operat-o pe Anca”.
Doctorul a reușit să scape cumva și femeia m-a luat pe mine la întrebări. Cum să nu știu cine e doctorul care a operat-o pe Anca? Imposibil! Eu nu știam nici măcar cine e Anca. A rămas că o să mă reclame la București, la postul de televiziune de la care mă știe ea pe mine.
De unde credeam că apariția mea cu aparatul foto la gât va stârni oarecare reținere, a fost suficient să-i întreb pe niște bărbați cu care vorbea doctorul dacă sunt de acord să le fac o poză. S-a dezlănțuit instantaneu festivalul fotografiilor de grup și individuale, pe familii, cumetrii și prietenii. Am epuizat câțiva giga de memorie în doar câteva ore pentru că trebuie să admit că unele chipuri m-au cucerit și pe mine, mai ceva ca silicoanele pe Leo de la Strehaia. În timpul ăsta, doctorul lua tensiuni, asculta plângeri despre dureri de șale, de gâlci, de ovare, dădea sfaturi de dragoste, de fertilitate și împotriva căderii părului, vedea picioare umflate și prescria vitamine gratis pentru copiii fără poftă de mâncare. Doctor Quinn nu s-ar fi descurcat mai bine.
Am încercat la un moment dat să-i fac un pic de dreptate specialității doctorului, în discuția cu un tip care m-a întrebat ce caut eu acolo.
– Am venit cu doctorul, știți că el e psiholog…
– Da, da, cu nervii, cu capul, știm noi, că doar nu suntem proști, am mai auzit la televizor…
Primul care a vrut o fotografie a fost Daniel, 18 ani, în fața casei lui Puia. După ce a pozat rezemat neglijent de un copac, în stil James Dean, m-a pus să notez că i se spune și Viceroi.
– Cum? întreb nelămurită, de la ce?
– Ee, mai fumam și eu Viceroi… și de aia.
Imediat a venit prima Biancă – satul are nenumărate – cu cei doi copii atârnați de gât. 19 ani, blondă, cu niște ochi verzi adânci și un zâmbet dezarmant.
Între timp doctorul fusese acaparat, pe o bancă la o poartă, de un bărbat care suferea de amantă. Știa tot satul, inclusiv nevasta, care suferea și ea. De gelozie. Doctorul tocmai îi spunea îndrăgostitului că nevasta ar trebui să fie tratată mai cu menajamente, dar era tot timpul întrerupt de un tip cu chef de vorbă, de la prea multă degustare de zeamă de cazan. Oare v-am zis că eram în satul căldărarilor?
Doctorul îl trimite împăciuitor să-și clătească gura cu un pahar cu apă, ca să se poată vedea amândoi mai târziu. Tipul dă din mână a leamite și pleacă zicând:
Ce, vrei să-i scoți iubirea din ăla? N-ai cu ce, că i-a intrat și în măduvă!
La rând la poză vine Luci, 12 ani, clasa a 4-a. Vrea să se facă polițist, pentru că îi place de polițistul din sat. Mă pune să-l pozez cu un copil în brațe, verișoru cică, pentru că înainte de a fi polițist, ca oricare de acolo vrea să fie tată. Copilul cu tichie înnodată sub bărbie și înfășurat într-o geacă de jeans e trecut apoi din mână în mână. Toți vor să se pozeze cu el de parcă ar fi urs.
În cele din urmă îl ia în brațe și o Biancă de zece ani, blondă cu codițe subțirele și zvăpăiată ca o căpriță. Probabil i s-a părut că ăla micu e pașaportul spre obiectivul camerei.
I se spune Bianca Drăgușanu și e ca argintul viu. Mi se bagă în cadru din orice poziție și vrea să fie pozată alături de toți: mama, tata, bunicul, bunica, verișori, prietene, pe bicicletă sau în căruța plină cu știuleți din fundul curții, în gura cortului din curtea bunicilor.
Mă trezesc pe negândite într-o curte unde surprind o femeie care tocmai își terminase de împletit părul, după ce-l spălase. Deși e bunică deja, părul negru îi lucește în codițe, mai tare ca mahmudelele înșirate la gât pe o sfoară neagră. Nu știe cine sunt și ce vreau, dar îmi arată fără rețineri niște dinți albi și mici, toți minus ăla lipsă din dreapta sus.
Dă să iasă din cort și să-și pună basmaua înainte de poză, dar o rog să mai zăbovească un pic cu părul lucind în soare. Bianca profită de răgaz și adună imediat o gașcă de femei și puradei pe care-i înghesuie în gura cortului ca să-i țină de urât bunicii. Inutil să mai întreb care e legătura dintre ei, toți sunt cumva o familie.
La poarta lor doctorul Andrei consultă piciorul umflat al unui bărbat pe care-l descalță în fața tuturor muierea, pentru că burta prea mare nu-i permite omului să se aplece. Sau poate că așa o fi datina la ei. De pe o ladă de bere răsturnată, bunicul Biancăi privește totul ca Moromete. Nu se decide dacă să urmărească sarabanda pozelor din jurul meu sau sfaturile doctorului de alături. Bianca îmi imploră click-ul și din spatele bunicului.
O casă mai încolo, peste drum, o femeie îl așteaptă pe doctor cu îngrijorare. Are niște simptome neclare în pântec de mai bine de un an, dar recunoaște că nu s-a dus la doctor pentru atâta lucru. Și ea are codițe, blonde, și niște ochi albaștri antracit, obosiți. În curtea ei se adună cât ai face click două-trei femei tinere, fiecare cu câte un copil mic. Sunt nurorile. Două își proptesc mândre puradeii pe piciorușele nesigure ca să stea frumos la poză. A treia profită de ocazie să scoată apă din fântână și pozează, și ea, ca o cadră.
Argentina are 17 ani și un buflei de copil de un an jumate. Zice că n-a făcut decât trei clase înainte să se mărite, dar și pe alea așa, în ritm de trei zile absență la o zi prezență.
Numai la începutu școlii ne duceam, când venea de la primărie să ne oblige, pentru alocație”, recunoaște mândra mamă.
Acuma, gata, a scăpat. Cine s-o mai oblige să meargă la școală când are deja un copil?
Doctorul e zorit de Viorel, care se face mesagerul lui tac-su, de peste drum. Are 15 ani și e deja însurat cu Scumpa, care are numai 14. Teoretic zice că ar cam fi în clasa a 4-a, dar recunoaște și el că ba s-a dus, ba nu s-a dus. Mai mult nu decât da.
– Păi și, nu vrei să termini școala? îl întreb studiindu-i freza spilcuită.
– Vreau să-mi iau permisul și gata.
– Și ce faci cu permisul?
– Conduc papucu lu tata, cărăm marfă.
Mai târziu se lasă pozat cu papucul, parcat de suferindul tată în fața porții familiei.
Doctorul intră în casă unde consultațiile încep, firesc, cu stăpânul Daciei papuc. Are niscai probleme cu arsurile la stomac, pentru că îi place mâncarea picantă. Apoi vine la rând mama mare, care are dureri mari în partea stângă, nu întotdeauna, doar la câteva luni. Doctorul o întreabă câți ani are:
– Nu știu, dom doctor, că nu am buletin, zice femeia descumpănită că din atâta lucru nu va putea afla de ce boală suferă.
– Păi cât să ai, cam vreo 60 de ani, așa? încearcă doctorul.
– Eee, 40 dom doctor, sare unul dintre nepoții femeii, cu ochiul mai indulgent.
– Dom doctor, eu zic … cam 50 așa, tranșează femeia disputa, ca să nu mai pună la încercare simțul părtinitor al familiei.
Semnele mariajului în cosițe
În curte, în așteptarea deznodământului, stau împreună cu o gașcă de fete ce par abia intrate în adolescență. O puștoaică nu cu mult mai mare decât Bianca Drăgușanu stă în ușa deschisă a unui frigider vechi și se face că-și spală părul. Îți udă mâinile cu apă dintr-o cutie de plastic și și le trece prin pletele blonde. După asta se lasă pieptănată de o alta, despre care aflu că e deja femeie măritată.
Poți să ne deosebești după codițe, îmi zice una. Femeile măritate au două cozi împletite, pornind dintr-o răsucire a șuvițelor de pe frunte. Niciuna nu se abate de la modelul de femeie măritată: cozile împletite, cărarea pe mijloc, basmaua legată la spate pe creștetul capului.
Altă Biancă e îmbrăcată „de ocazie” și are niște tocuri de 11 pe care le chinuie printre pietrele din curte. Are părul prins în coadă de cal la spate și spre deosebire de majoritatea femeilor din comunitate e fardată. O întreb de ce ea nu are codițe. Se jenează să-mi răspundă și din asta îmi dau seama că am atins călcâiul lui Ahile. Răspund pentru ea cele măritate, în cor, ca niște gâște mândre. Asta mă face să înțeleg de ce nemăritata s-a simțit prost când am descoperit că deși părea că are vârsta, nu „intrase încă în rândul lumii”.
Vorbește pentru ea un băiat, care-i pare frate mai mare, împăciuitor: „o să-i vină și ei rândul, fiecare la timpul ei, n-aveți grijă”.
Revenim pe ulița înțesată de „pacienți”. Fiecare vrea o poză în așteptarea sfatului de la doctor. Marian, un puști de zece ani, îmi pozează ostentativ într-un costum negru și lucios de ginerică, descusut pe alocuri, dar pe care băiatul îl poartă ca un model parizian. Nu zice nimic, doar mă privește cu mâna în șold. Nu-i rezist, așa că-i fac poză. Imediat apar părinții, așa că tabloul de familie se întregește.
– Ce vrei să te faci când o să fii mare? îl întreb, așteptând deja cu resemnare răspunsul unui alt viitor șofer de papuc.
– Profesor! vine răspunsul neașteptat.
– De ce vrei să te faci profesor?
– Ca să citesc și să scriu, că-mi place!
Marian e întrerupt abrupt de maică-sa, care mă informează că nu prea știe el ce vorbește, că e mic. Încerc s-o fac mândră că băiatul vrea mai mult decât să-și ia carnetul de șofer.
– E, nu știe el, doamnă. La noi nu e așa ca prin alte părți.
– Da, dar învățământul e obligatoriu pentru toți, nu vă obligă primăria să-l dați la școală ca să primiți alocația?
– Cum să ne oblige? mă întreabă de parcă atunci află prima dată.
– Păi legal nu aveți voie să primiți alocație și ajutor social dacă nu lăsați copilul la școală.
– E, da, așa e, dar la noi e altfel. Mai avem și o fată. N-am mai lăsat-o la școală de la 12 ani de când e bună de măritat, că băieții e răi, știți cum e…
Când să zicem hop, că am pozat toată strada și doctorul le-a dat aproape la toți câte un sfat, mă trage de mânecă Luna, care-și băgase o pernă sub bluză ca să pară gravidă ca prietena ei. Să le pozez pe amândouă în fața cortului și alta nu. Le pozez, se mai bagă și altele în cadru, apoi îmi cere voie să facă o poză și cu un prieten care mă dusese acolo cu mașina și fusese martorul tuturor ședințelor foto. Îl bagă rapid între ele și înainte să apăs declanșatorul o aud pe Luna, care-i pusese deja omului o mână posesivă pe piept, că-l întreabă: nu ne pupăm și noi?
Mă bufnește râsul, Luna e toată un haz și o bună dispoziție molipsitoare. O mai pozez când își scoate perna de sub bluză și o întreb dacă asta e o dorință de-a ei, că …poate nu are copii și-și dorește.
Da, de unde, râde cu toți dinții, am trei copii, pe primul l-am făcut la 13 ani.
Acum are 22 și mă duce în fundul curții, ca să-mi arate și mândrețea de bărbat cu care i-a făcut.
Acolo sunt introdusă și celor doi porci din coteț, socrului și soacrei care șade cocoțată în vârful unei grămezi de porumb în căruță. În final se cere o poză de familie, Luna, cei trei copii și soțul iubitor care-i împlinește și dorința cu pupatul, în cadru.
Asta a fost prima oprire a EduCaravanei doctorului Cristian Andrei într-una din comunitățile cuprinse în cele șapte județe pe care le va străbate în următoarele luni. Pentru mine, pe teren a fost cu totul diferit de ceea ce se spune în comunicatele de presă. Pentru că realitatea în care trăiesc oamenii ăștia e cu totul alta decât ne place nouă să credem.
Sigur că lege, educație, sistem, dezvoltare, integrare, evoluție… În realitate oamenii ăștia trăiesc în 2015 după aceleași legi nescrise de la 1800. Plus-minus niscai electronice de ultimă generație. Și ei fac parte din România asta pe care vrem s-o mai schimbăm o dată, zilele astea. Nimeni nu a reușit să le demonstreze că educația este importantă, așa că până la proba contrarie ei își cresc porcii în fundul curții, copiii pe ulițe, culeg culturile altora, care-i mai angajează cu ziua, și își vând căldările cui are nevoie. De aia cea mai importantă realizare educativă pentru ei este carnetul auto pentru Dacia papuc – probabil cea mai bună mașină inventată vreodată pentru viața de căldărar.
După câteva ore petrecute acolo sunt vizibil dezamăgită de situație. În ciuda optimismului și veseliei unora dintre ei, nu poți trece peste sărăcia și lipsa de șanse cu care se nasc și cresc copiii ăia incredibil de frumoși. Doctorul Cristian Andrei încearcă să-mi demonteze pesimismul, afișat fără rezerve după turul de forță prin comunitate.
El nu pare dezamăgit că a fost mai degrabă moașă comunală decât psiholog în cele patru zile pe care le-a petrecut în comunitate. Le-a oferit mai mult ce au avut ei nevoie, decât ce scria la el în proiect. Pentru că asta e cu proiectele astea de pe hârtie, greu se pupă cu realitatea din teren.
Dar cum să le spui acestor oameni despre importanța educației, cum, când ei par atât de departe de modelul ăsta?
„Totuși, să știi că multe din problemele lor sunt cât se poate de moderne și comune: infidelitate, infertilitate, cum să faci bani, cum să scapi de sărăcie. Degeaba le spui de educație, mers la școală, dacă nu le arăți concret câștigul pe care-l pot avea din educație. Iar pentru asta am selectat câțiva băieți din comunitate cu care o să merg mai departe”, mă lămurește doctorul Andrei. „Uite, Filandru are 19 ani și este unul dintre cei doi care au ajuns la liceu, din comunitate, dar s-a lăsat după doi ani. S-a retras pentru că a descoperit că nu-ți ies bani dacă mergi la liceu. Acum cară fier vechi cu taică-su. Familia are și un magazin aici în sat, tinde să nu mai învețe, pentru că banii vin și fără bacalaureat.”
Pe el și pe alții mai răsăriți, de aici și din alte comunități, doctorul vrea să-i facă ceea ce se cheamă în limbaj de proiecte de oengeuri „peer educator”, adică să meargă prin alte comunități și chiar prin școli și să le vorbească tinerilor de vârsta lor despre ce înseamnă să fii căldărar și … să abandonezi școala. Doctorul spune că băieții sunt interesați mai cu seamă că le plac fetele de români 😉 Ar putea fi o experiență transformatoare și pentru ei, și pentru audiența lor. Voi fi tare curioasă să-l aud pe Filandru vorbind unor liceeni din alt județ, să zicem din Cluj, despre ce înseamnă să fii țigan căldărar în Bălteni, județul Dâmbovița.
Dacă sunteți și voi curioși și mai ales dacă Filandru se va ține de cuvânt și va merge pe mâna doctorului Andrei, o să vă povestesc și vouă.
Blonzeala castanie a majorității personajelor dovedește (dacă mai era nevoie) că ”țigănia” nu are nimic de a face cu ”culoarea” ci este un anumit mod de viață. L-aș scula pe Hitler din mormînt să-i bag pozele sub nas și pe urmă să-l oblig să le înghita (fără apă) – vegetarianul dracului !
În altă ordine de idei, dar tot despre țigani, un auto-citat (pe marginea unui desen cu o șatră de la 1877):
Eliberîndu-i din robie, i-am lăsat în voia lor, adică de izbeliște. De mirare că și astăzi (unii) arată cam tot așa ? Păi nu procedarăm la fel cu proprii ”frați de neam” ? Le aruncarăm o ciozvîrtă de pămînt și – adieu (ș´un praz verde) Messieurs, descurcați-vă. Talpa țării se puse pe turnat copii (cam ca țiganii), și pe rîcîit pămîntul cu plugul de lemn, more maiorum (obiceiul strămoșilor). Iar ”maiorii” (boieri), fie ei ”os de Basarabi” sau ciocoi proaspeți (tot țărani – prima generație încălțată), ”studiau” intens filosofia la Paris sau ruleta la Monte Carlo. Nu agronomie, nu mașini moderne, nici măcar vreo făbricuță de conserve sau de saci din cînepă, unde să lucreze part-time veșnic borțoasele noastre ”țărăncuțe pitorești”. NU ! ȘI absența inițiativei antreprenoriale caracterizează înapoierea noastră ”preistorică”.
Dincolo de mizerie si saracie, Dollo, ai pozat o mare familie fericita: plina de zambete, de mandrii, obraji rumeni si veselie.
Ori ai stiut tu sa scoti ce e mai frumos, ori fericirea merge si acolo, fara nicio legatura cu banii.
În poza 22, tanti aia are așa o postură mândră și serioasă, ca o regină.
Mie imi plac mult fetele din pozele 11, 27 si 39.
Cu niste ani in urma, din DN71 mergind spre Tirgoviste, dupa ce treceai cu mare grija peste calea ferata privirea iti era captata de catârii care pasteau linistiti pe cimpurile necultivate de pe ambele parti ale drumului. Nu vezi catâri pe toate drumurile.
Pe dreapta mai erau niste case saracacioase in curtea carora se ridicau, da!, corturi. Nu din acelea din campinguri, ci unele asemanatoare cu cele ale indienilor din filmele western! Si, cu fata spre DN, un panou cu un text din care nu imi mai amintesc decit cuvintele „Uniunea Europeana”.
Cind au inceput lucrarile la podul peste calea ferata, DN71 a fost deviat din Racari (Ghergani) pe niste strazi ce pareau atunci asfaltate. Ultima portiune trecea prin satul cu… corturi. Case diferite, unele paraginite, altele inca in picioare, curti pline cu tot felul de obiecte si… nelipsitul cort. In unele locuri in fata portii trona cite un lucitor cazan-alambic din cupru in „asteptarea” unui „gospodar” potential cumparator.
S-a terminat podul, n-am mai trecut prin sat. Linga sosea a aparut un depozit mare de gaz lichefiat, cimpurile sint acum cultivate, nu stiu ce s-a intimplat cu catârii. Casele vizibile din sosea au etaj dar nu par a fi terminate. In curti… cortul. Despre panou nu-mi amintesc sa-l mai fi vazut, Presupun ca a fost revopsit si mutat intr-un alt loc potrivit pentru niscai alte proiecte „europene”.
Daca periplul s-a indreptat de la Tirgoviste spre Cimpulung atunci este imposibil sa nu fi observat si satul aflat la marginea de nord a localitatii Cetateni, intr-un peisaj spectaculos, in plin defileu al Dimbovitei, sub Muntii Leaota.
Un loc cu multe bogatii si cu la fel de multe contraste si… prejudecati.