Tu te-ai băga în politică?

A seară m-am nimerit în coloana de oameni care mergea de la Universitate către Casa poporului. Plecasem de acasă pe jos către protest și la Unirea m-am pomenit că lumea venea să dea jos Parlamentul. Părea natural să protestezi în fața Parlamentului, de vreme ce la Guvern se rezolvaseră revendicările de cu o zi înainte. Drumul fiind aproape suspect de deschis, de numeroasele echipaje de poliție care deja blocaseră circulația auto, am ajuns rapid de la Unirea în Piața Constituției. Cu vuvuzele, strigături de galerie, cearceafuri cu revendicări, părea totul ok.

Situația s-a schimbat în piață, unde după ce ne-am strâns – câteva mii de oameni – ne-am pomenit în fața unor indivizi dubioși, cățărați pe gardul Casei poporului, care strigau din portavoci lucruri trăsnite. Un nene s-a apucat să ne spună că el vine din partea diasporei, care ne transmite că e alături de noi, și că nu suntem singuri. Mulțimea l-a huiduit timid, s-au auzit niște strigături cu „lăsați diaspora, am venit pentru Colectiv”. Tipul a trecut la alte aberații. Că să ne strângem mai spre gard, că din spate vin mult mai mulți, că știe el că suntem peste o sută de mii de oameni. Schimbam zâmbete jenate între noi, cine e tipul ăsta care bate câmpii pe gardul Parlamentului? Doi puști încadrând o sticlă de băutură mascată într-o pungă de hârtie s-au hlizit cu voce tare: „îți dai seama ce beat e ăla dacă vede o sută de mii de oameni!?”.

După alte platitudini strigate cu patos de la portavoce, tipul a propus zece minute de reculegere, în memoria victimelor de la Colectiv. Piața i-a răspuns cu râsete, huiduieli și fluierături. A început să negocieze, a ajuns la un minut apoi s-a lăsat păgubaș. Domnea o jenă generală, strigături răzlețe nu reușeau să mobilizeze și să încălzească mulțimea. Toți așteptam ceva, nu știam ce, dar sigur nu ce făceau tipii ăia de pe gard. Între timp niște mașini mari de jandarmi încadrau piața pe margini, iar jandarmii de pe peluza Casei poporului le pândeau mișcările ăstora de pe gard. Tipul cu protavocea a decretat în final că „mergem spre Cotroceni”. Nu l-a urmat nimeni. Pe gard au rămas niște puști mult prea veseli, care păreau minori, și care încercau să impună niște strigături absurde. Apatie e starea care definea mulțimea.

După vreo juma de oră de bâlbâieli, dinspre Unirea a apărut un alt tip cu o portavoce și ne-a certat: de ce stați aici, când protestul adevărat e la Universitate?, de ce vă lăsați manipulați de o gașcă de derbedei din galeriile de fotbal?, treceți înapoi în Piața Universității! OK, dacă-i ordin, cu plăcere. Ne-am încolonat iar și am plecat din piață. Galeria de fotbal ne-a depășit cumva și a reușit să ajungă iar în fruntea coloanei.

Am înțeles ulterior că toată mișcarea asta ar fi fost o manipulare. Când am ajuns la Universitate, însă, nici acolo nu mi s-a părut că ar fi existat o coerență mai mare. Spre deosebire de seara anterioară de protest, azi păream toți debusolați. OK, i-am dat jos pe ăștia, acum ce? Unii vor, alții nu vor alegeri anticipate, unii vor spitale, nu catedrale, unii vor să se schimbe toată clasa politică, dar cei mai mulți sunt siguri că nu vor să se implice ei în politică. Și aici ajungem de fapt la marea problemă.

 

Întâmplarea de aseară mi s-a părut o ilustrare exactă a situației politico-sociale în care ne aflăm de 25 de ani. Ne lăsăm ușor manipulați pentru că nu avem clar în minte ce vrem, ca popor, și nici liderii nu se descurcă mai bine. De fapt ce am văzut eu în serile astea de protest este exact asta: că nu avem lideri. Degeaba tot batem toba că vrem altă clasă politică, alți lideri, alte partide, când realitatea e că nu se (mai) bagă nimeni în față la așa ceva. Mai ales după istoria ultimelor decenii. Sau hai să nuanțez, cred că oamenii ăia de bună credință, care chiar ar putea să facă ceva, se tem să se bage, de aceea le iau fața tot felul de impostori, așa cum avem acum în politică și cum s-a întâmplat și aseară cu grupul care a deturnat o parte din mulțime spre Casa poporului. Iar noi, ca popor, deși vedem bine că suntem conduși de niște proști, suntem în continuare apatici (culmea, chiar și la protest), așteptăm, să se bage alții, să vină liderul providențial să ne arate calea.

Mi se pare trist că la 25 de ani de la cealaltă revoluție suntem în continuare la fel de slabi la cultura civică. Zicea o puștoaică aseară în piață că nu știe ce să ceară pentru că ea la școală cu a făcut cultură civică, dar știe că nu mai vrea ce e acum. Da, e adevărat că nu s-a făcut mai nimic pentru educarea oamenilor în privința asta, deși acum nu mai avem scuza traiului într-un spațiu dictatorial închis, avem la dispoziție atâtea surse de informare și autoeducare, încât e de porc să mai dai vina pe alții care nu te-au educat.

Ne mințim singuri tot reciclând vechi clișee cum că vrem alții noi, să vină tineri care să conducă, să se implice (tocmai l-am demis pe cel mai tânăr premier pe care l-am avut), ba chiar pretindem, ca la 89, să nu mai aibă dreptul ăștia de acum să candideze deloc. Pe bune? Păi cum rămâne cu drepturile omului, ca ce chestie le interzici unora necondamnați de ceva să mai candideze? Afară de blamul moral că au fost în politica de care nouă ne e scârbă acum, dar asta nu ține loc de condamnare penală.

Pe fondul acestor realități, anunțul președintelui de azi, de a chema la consultări la Cotroceni, pe lângă partide și reprezentanți ai străzii (protestatarilor) și ai societății civile, nu este decât o retorică demagogică. Nu va face decât să demonstreze lipsa de coeziune, atât din rândul societății civile – aia formată din ONG-uri – cât și imposibilitatea de a alege câțiva oameni reprezentativi pentru ce se întâmplă acum pe stradă.

Societatea civilă este deja segregată de ani de zile, există grupuri de organizații care colaborează foarte bine, dar care nu se înțeleg cu alte organizații. Se învinuiesc unele pe altele ba de pactizare cu serviciile, ba de finanțare de la Soros. O încercare de a pune la un loc părerile și dorințele lor va fi la fel de sortită eșecului cum este și încercarea de a stabili cine anume reprezintă societatea civilă. Nu e nefiresc, suntem 20 de milioane, nu suntem la fel, nu putem avea aceiași reprezentanți. Dar particularitatea românească, cred eu, e aceea că nici nu vrem să acceptăm că alții ar putea să vrea altceva decât noi, și în loc de negocieri, colaborări și discuții constructive avem doar mișto-uri, dat la gioale, dispreț. Din dezbinarea asta câștigă tot ăia care știu să se bage în față. Adică fix ce ni se întâmplă de 25 de ani și, poate, dintotdeauna.

În plus, Iohannis a mai chemat la consultări la Cotroceni, de câteva ori de când e președinte, reprezentanți ai societății civile, ca să se consulte pe marginea unor legi. La una dintre ele, din pachetul Big Brother, s-au dus de bună credință mai multe organizații care au adus argumente concrete de modificare a legii și i-au cerut președintelui să n-o promulge fără asta. Ce a făcut Iohannis? A promulgat-o pe șest, așa cum a vrut SRI. La fel de surd la părerile societății civile a fost și când și l-a luat pe Mihalache cel adormit pe post de consilier. Acum va mima, probabil, la fel interesul pentru părerea societății civile, iar viitorul premier, oricare va fi el, va purta pe frunte și ștampila „acceptat de societatea civilă”.

Personal nu văd o soluție de ieșire din situația asta. Oricum nu e una magică. Rămân la părerea că probabil singura soluție e propria evoluție, așa cum scria și aseară pe o pancartă. M-am întrebat pe mine întâi dacă aș accepta să candidez pentru o funcție publică, și răspunsul a fost NU. Categoric nu. Vă spun câteva din motivele mele, dar vă invit să-mi spuneți dacă voi ați face-o, de ce da, de ce nu?

– pentru că nu am stofă de lider

– pentru că nu-mi place să fiu în lumina reflectoarelor

– pentru că nu am atâta sânge rece să suport toate mizeriile care mi se vor vărsa în cap – pe mine mă consumă și niște înjurături gratuite p-aci pe blog, darmite ce ai putea să înduri într-o funcție publică

– pentru că nu cred că un om ca mine ar rezista într-un sistem ca ăsta care conduce România

– pentru că atunci când nu cred în ce fac nu-mi iese, iar într-un partid trebuie să faci de multe ori ce cred alții, nu ce vrei tu

– pentru că, de ce să nu recunosc, e mai ușor să critici decât să faci, și noi suntem campioni mondiali la asta.

Sunt curioasă, însă, care ar fi procentul de oameni care ar fi dispuși să se bage în politică, așa că vă provoc la un vot. Sunt trei variante de răspuns doar așa, că suntem români și imparțiali, dar în realitate doar două răspunsuri ar fi valabile. Deci:

 

 

Etichete: Casa poporului, Klaus Iohannis, parlament, Piața Universității, politică, proteste, slider