E ram vineri într-un hotel de cinci stele din București când a început să sune alarma de incendiu. O voce calmă s-a auzit în difuzoare, invitându-ne să părăsim incinta în liniște, folosind scările și nu lifturile. Știam dinainte că va urma acest exercițiu așa că nimeni n-a dat doi bani pe el. Nici noi, musafirii, nu ne-am grăbit să luăm calea scărilor ca să ne punem la adăpost de focul simulat, nici măcar personalul hotelului nu a schițat vreun gest în sensul ăsta. L-am întrebat pe unul dintre oamenii hotelului care mai e logica exercițiului, dacă nu-l ia nimeni în serios? Mi-a răspuns că așa se face mai nou, nu mai e ca pe vremuri când, știa și el, exercițiile înseamnau și simulare, ca să se vadă în mod real dacă oamenii știu ce trebuie să facă în caz de nenorocire. Acum se mimează mult.
Mi-am amintit cu ocazia asta de exercițiile de cutremur făcute în adolescență prin școli sau chiar mai târziu, în „câmpul muncii” – s-a renunțat ulterior la ele ca să nu ne mai sperie autoritățile de fiecare dacă dacă ne spun că nu avem suficiente spitale în caz că… Apoi de o întâmplare de râsu-plânsu petrecută la un proiect în care am fost implicată acum câțiva ani, în care ni se tot cerea la dosar avizul pompierilor. Timp de multe săptămâni proiectul nu reușea deloc să intrunească condițiile legale, mă înțelegi? Până când s-au găsit, în mod miraculos, o pilotă și o lenjerie de pat, făcute cadou tipului de la ISU care ne-a zis în final că de fapt în cazul acelui proiect nici nu e nevoie de avizul popmierilor și a acceptat să ne dea o foaie cu antet și ștampilă pe care să scrie asta…
Nu știu cum ar fi fost în caz de incendiu pe bune în hotelul de 5 stele, dar a doua zi am văzut la știri cum a fost în clubul Colectiv, un spațiu care nu merita nici o stea găurită, dar frecventat cu bună credință sau poate inconștiență de sute de oameni. Tragedia pare să fi fost tot rezultatul unei mimări îndelungate. Mimarea amenajării, mimarea autorizării, mimarea controlului.
M-am gândit la strângerile de inimă pe care le aveam în fiecare marți când mă duceam să dansez într-un spațiu similar de periculos în Centrul vechi, și la cum îmi alungam voit aceste îngrijorări de îndată ce intram acolo și auzeam muzica. Las că poate n-o fi taman în seara asta cutremurul!
E surprinzător și pentru mine cum de eram așa de superficială, când în viața de zi cu zi, mă străduiesc cât pot să respect regulile, conștientă fiind că de asta depinde buna funcționare a oricărei societăți și în ultimă instanță chiar viața. A mea sau a altora. Îmi place punctualitatea, nu traversez pe roșu, conduc prudent – atât cât îmi stă în pricepere – și niciodată sub influența alcoolului, nu dau șpagă (doar bacșiș), iau în serios legile și prefer să trec legal prin toate procedurile de obținere a unor acte, indiferent cât de mâncătoare de timp și nervi sunt ele. Muncesc cu contract, deși asta nu mi-a folosit la nimic când am dat peste un patron țepar, care m-a păgubit de niște salarii, deși l-am reclamat și chiar dat în judecată, iar legea era de partea mea. Am mers întotdeauna la vot, mi-am plătit impozitele și taxele conștientă fiind că statul suntem noi, chiar dacă e condus de niște oameni pe care eu nu i-am votat uneori (lasă că și ăia pe care i-am votat…). Mai mint câteodată, prin omisiune, dar mă străduiesc să fiu corectă pentru că îmi place să fiu tratată cu aceeași monedă. Cred în acțiunile planificate și constante, în educație și prevenție, nu în heirup-uri și cârpeli. Era să uit, colectez și gunoiul selectiv 😀
Și totuși, uite că îmi pun viața în pericol intrând în vreun local din ăsta capcană, m-am urcat (nu o dată) într-o mașină condusă de cineva care băuse sau într-un microbuz în care numărul călătorilor era mai mare decât cel legal și l-am implorat pe șofer să închidă ochii, că ne grăbim, am pus o vorbă bună sau am intermediat intrarea cuiva la cineva care a rezolvat ceva… adică am făcut la viața mea niscai trafic de influență, însă m-am consolat cu gândul că am făcut-o de bună credință, pentru o cauză dreaptă nu pentru obținerea de foloase materiale. Cred că mulți dintre noi suntem așa, nu sunt eu mai brează, doar că în cazul fiecăruia abaterea se duce în altă direcție și uite așa, pic cu pic, se face ditamai punga de puroi. Unii dau șpagă ca să-și bage copilul la o grădiniță/școală mai bună – părinții au aceste obiceiuri absurde de a-și „aranja” copiii cu orice risc – alții ca să-și angajeze o rudă la stat, alții închid ochii și muncesc la negru pentru că la alb n-au găsit. Unii dau șpagă ca să obțină o autorizație, pentru că legea e așa de tâmpită, iar procedura înadins birocratică, să te facă să dai, dacă vrei să faci ceva în România. Încercați să luați o autorizație de construcție pentru un simplu branșament de apă în București și veți constata că practic fără intervenții nu se poate.
Totuși, cred că nu încalcă nimeni regulile cu intenția să omoare oameni, nici de partea celor care dau șpagă, nici a celor care iau. Oricât de blamați ar fi ei, patronii nu sunt însetați de sânge, ci de bani, deziderat care ne conduce pe mulți, oricât de altruiști ne place să ne credem. E un apanaj al lumii, nu doar al nostru. În alte țări, alea civilizate, regulile sunt respectate pentru că oamenii sunt forțați s-o facă iar asta este produsul unei educații aproape seculare. Nu li se oferă premisele de a încălca legile, așa că după secole de civilizație oamenilor aproape că li s-a atrofiat instinctul ăsta descurcăreț cu care ne mândrim noi, românii. Instinctul reapare imediat în mediul propice, de aia vedem mulți străini care aici fac fărădelegi, pe când la ei în țară nu ar îndrăzni.
Legile noastre sunt stufoase și proaste, morala ne e pervertită de sute de ani de descurcăreală, așa că nu e greu de înțeles de ce în secolul 21 românii ajung să priceapă valoarea regulilor abia când (le) moare cineva, își caută drepturile abia atunci când le pierd, se revoltă abia când le ajunge cuțitul la os și atunci îi ține puțin, uită și merg mai departe. Suntem ca niște fluturi de lampă cu memoria scurtă, ne pârlim aripile, unii mor, dar tot nu ne învățăm minte că lumina aia puternică arde. E ușor să dai sfaturi, să arăți cu degetul și să aștepți mai ales de la alții să facă ceva – autoritățile, că de aia le plătim! E nevoie, însă, de foarte mult efort, constant, susținut timp îndelungat ca să educi oamenii și din păcate la noi nu are nimeni răbdare nici să educe, nici să se lase educat. De asta au succes de like-uri instant și acțiunile pompieristice, hei-rup-urile: donăm acum, facem să fie bine și dăm cu niscai majuscule de RESPECT…
E bine, e frumos, înălțător, tot ce s-a petrecut în București de vineri noaptea încoace. Am asistat ca de obicei în online și prin media la un festival al umanismului, laudelor, rugilor, indignărilor, promisiunilor, pumnilor ridicați în aer în semn de așa nu se mai poate, vom face totul ca să fie bine de acum încolo, moarte ciocoilor, patronilor, autorităților corupte… ce bine ne șade postura de victime nevinovate, de nedreptățiți ai sorții care se ridică pe cadavre și-și fac dreptate!
Cei mai vechi cred că-și amintesc de zilele de după decembrie 89, când tot așa mustea pe străzi solidaritatea, facerea de bine, iubirea de oameni și, evident, ura față de comuniști, patima și setea de răzbunare. Nu vă vom uita niciodată, vom face totul, ne-am luat soarta în mâini, țara înapoi și al dracu Brucan cu previziunile lui, ce știe el?! Nu mai departe de săptămâna trecută, după 25 de ani de tergiversări, dosarul Revoluției s-a închis, fără să fie cineva pedepsit și fără să știm vinovații. Dar asta e deja istorie, acum ne arde incendiul din club, de data asta va fi altfel, acum au murit tineri nevinovați pentru profitul unora, nu pentru democrație și alte abureli.
Vom vedea cât de rapid se vor stinge și inflamările astea de Facebook din ultimele zile, se va încheia doliul național și cântarea spitalelor, vor dispărea cozile de donatori de sânge, că în viața de zi cu zi nu se duc decât amărâții să doneze (pentru tichetele de masă) sau rudele unora internați în spitale – pentru că-i trimit medicii – vor reapărea lipsurile de prin spitale, că acuma prea curge lapte, miere și medicamente pe acolo, doctorii se vor întoarce la plic și la greve pentru salarii decente, iar nu vom avea bani pentru sănătate, se vor umple la loc cluburile și terasele din Centrul vechi, viața va merge mai departe. Peste șase luni, la vară când va fi cald și bine unii vor pleca în week-end la mare în ziua votului, alții se vor pișa pe el de vot, iar cei rămași îl vor realege pe popularul Piedone, poate nu cu 80% ca la al doilea mandat, dar măcar cu 70, poate chiar la Capitală, că sectorul 4 nu-l mai încape, că e băiat de gașcă, haiduc, ține cu poporul și bagă spaima în speculanți.
Pentru cei care n-au fost în România în ultimii ani, nu au memorie și nici google, aș face o recapitulare:
– Șase copii au ars de vii în Maternitatea Giulești în vara lui 2010, cu doi ani înainte de realegerea în funcție a lui Oprescu – și oricum el nici nu era prin țară la momentul incendiului, iar spitalele abia fuseseră trecute în administrarea primăriei, de vreun an…;
– Ionuț a fost mâncat de câini în parcul din sectorul 2 în vara lui 2013, cu un an înainte ca Onțanu să fie reales pentru al cincilea mandat – și oricum câinii nu țineau de primăria sectorului 2…;
– Trei dansatoare tinere au ars de vii în restaurantul Beirut din Constanța în primăvara lui 2014, chiar în an electoral – dar oricum asta se petrecea la Constanța, nu suficient de aproape de moartea unui polițist în coloana oficială a vicepremierului și de sentimentul de vină de la vârful guvernului, cât să genereze măcar o zi de doliu național, ca măsură de domolire a indignării publice.
– Cu o săptămână înainte de incendiul din Colectiv, un polițist a murit în coloana oficială ilegală a lui Gabriel Oprea. El tace, poliția îl acoperă, deși e vorba de unul de-al lor. De ce am crede acum că vom afla vinovații în cazul Colectiv, când în el sunt implicați: Piedone, primarul UNPR care a autorizat clubul, ISU, structură a Ministerului de Interne și chiar poliția și SMURD-ul, sistem aflat tot în subordinea lui Oprea.
În cazul copiilor arși de la Giulești a fost condamnat acarul Păun, în cazul copilului mâncat de câini plătim toți despăgubirile către familie, iar în cazul incendiului de la Constanța deocamdată nu a fost nimeni condamnat, în schimb a fost prins un polițist în timp ce lua mită de la patronul restaurantului, care era dornic să scape de acuzații. În cazul Colectiv încă nu avem vinovați, dar sunt pedepsiți preventiv alți patroni de cluburi care înțeleg că deja sunt amendați chiar în aceste zile, pentru că nu au stingătoare sau bască. După ce a produs hârtii, sistemul se acoperă și cu controale tematice. Mâine poimâine o să-l vedem pe încruntatul Oprea cum va raporta depășirea planului la amenzi pe ramură, iar noi, clasa muncitoare, ne vom simți răzbunați că statul i-a ars exemplar pe mișeii de burgeji.
Deci nu numai că n-a plătit nimeni greșelile cu funcția, averea sau libertatea, din contră, despăgubirile sunt suportate în solidar de poporul român, de la buget, iar cauza nenorocirilor – corupția, sfânta șpagă – continuă să se petreacă, pentru că nimeni nu învață niciodată din nenorocirile altora. Pentru că în toate exemplele de mai sus nu s-a întâmplat să moară soțul, copilul sau părintele vreunuia dintre ăștia care au dat autorizații contra șpagă. Pentru că noi ne consolăm cu fatalitatea că „nu avem cultura demisiei de onoare” ca alții. Și, pe bune acuma, vrem pedepse exemplare, când e vorba de alții, dar dacă suntem prinși la volan în neregulă mai degrabă am pleda pentru clemență, pentru că n-am omorât încă pe nimeni.
E bine să ne propunem deziderate înalte, să stârpim corupția, să ne implicăm, chiar de mâine, să nu mai tolerăm, să fim atenți, e bine să fim solidari, umani, darnici – toate astea pot fi cotidiene, nu doar la ananghie – dar și mai bine ar fi să lăsăm tonul ăsta patetic și să cerem cu luciditate anchete serioase, pedepse exemplare, nu cu suspendare, măsuri de prevenție, legislație logică și previzibilă, simplă și clară (apropos, știți câți oameni se implică în dezbaterea și modificarea legilor pe bune?), educație, educație, educație. Știu că toți vrem o țară ca afară instant, dar nici noi înșine n-am suporta o astfel de schimbare peste noapte, dacă printr-o minune ea ar fi posibilă. Țara ca afară, democrația, respectul adevărat, nu ăla de Facebook, se contruiesc, zi de zi, regulă respectată cu regulă respectată, de fiecare nu numai de ăia din vârf. E greu, plictisitor, nu ne ajunge viața, vrem acum sau mâine cel târziu, vrem o minune. Dar uităm că Bucureștiul nu e România, după cum Facebook e doar online, că nivelul de trai din Capitală și bulele afișate pe Fb nu au nicio legătură cu viața reală din fiecare sat sau oraș de provincie, că votul, în majoritatea lui covârșitoare se dă acolo, chiar dacă ne place să ne amăgim că la București se dă ora exactă, că România nu va progresa decât ca țară, nu ca enclavă online, că autoritățile nu sunt venite de pe planeta Corupția, ci sunt alese de noi dintre noi.
Și după cum se vede nici dacă le importăm din Germania nu ne iese. Am votat o Românie a lucrului bine făcut pentru că suna atât de nemțește și de mișto piaristic astă toamnă, dar constatăm că al dracu Iohannis nu ne face România cum ne-a promis. Nici ăsta nu ne merită, fir-ar să fie!
Puteți prelua maximum 500 de caractere din acest articol dacă precizați sursa și dacă inserați link către articol. Pentru mai mult vă rog să accesați butonul de like-uri în euro, amplasat imediat pe coloana din dreapta. Vă mulțumesc.
cel mai tare ma deranjeaza indecenta …apare udrea sa ne explice ca e rau, ca a fost si ea, ziaristii dau din cap ca prostii…
„Nu știu cum ar fi fost în caz de incendiu pe bune în hotelul de 5 stele, dar a doua zi am văzut la știri cum a fost în clubul Colectiv, un spațiu care nu merita nici o stea găurită, dar frecventat cu bună credință sau poate inconștiență de sute de oameni.”
Dollo – nu esti corecta. Ca si tine, daca ma duc intr-un club, nu-i cer inainte patronului sa-mi arate toate autorizatiile la zi ca sa pot vedea linistit un concert si sa beau o bere. Ma duc in acel club doarece trupa nu a putut inchiria / primi Turbohalle sau Sala Palatului sau Polivalenta sau ne le vor umple in toata viata lor de muzicieni.
Sa ma faci inconstient pentru asta…
Iti dai seama ca si (de exemplu) Hard Rock Cafe are tot O SINGURA iesire, la fel Fire, Fabrica, Club A, fostul LMC, fostul Why Not, fostul Suburbia si alte zeci de cluburi din Bucuresti si din tara.
Patronii NU VOR investi NICIODATA intr-o instalatie de stingere deoarece si-ar pierde clientii fumatori in prima seara cind aerul conditionat nu mai face fata, modificarea unei cladiri pentru a crea mai mult de 2 iesiri de urgenta nu este rentabila din cauza avizelor si costurilor implicate.
Ce facem in aceasta situatie, scoatem Romania de pe harta (si asa saraca ) a concertelor de club? Sau ne asumam riscurile pentru ceea ce ne face placere?
Si eu am pierdut 3 prieteni iar vreo 7 sunt in spital (inclusiv nasii fetitei mele) iar joi sper sa reusesc sa fac cei 800de km sa ajung la Sofia la un concert si sa ma si intorc in aceeasi seara.
Apoi draga domnule, cred ca nu ati priceput nimic din ce a spus Dollo. Ideea e ca intr-o societate functionala si cu respect pentru vietile cetatenilo ei, nu ar trebui sa fiu pusa in situatia de a-mi asuma riscul de a fi prajit de viu in cazul in care vreau sa merg la un concert.
Fara sa va dati seama, cred, sinteti purtatorul de stindard al gindirii „merge si asa”.
Daca nici faptul ca v-ati pierdut 3 prieteni si 7 sint in spital nu va face sa empatizati cu ideea ca ceva nu e in regula, si preferati sa ii treceti pe toti la ‘alte pierderi’, intrucit dumneavoastra nu va puteti lipsi de „ceea ce va place placere”, desi primiti „ceea ce va face placere” in conditii de risc servite cu inconstienta, apoi, poate ca Dollo nu va face, dar eu va fac inconstient. Mai ales ca aveti si un copil din cite pricep, si nu vi se pare nimic anormal in modul de functionare al societatii romanesti. Concerte sa fie, ca ne descurcam noi cumva cu accidentele, prabusirile, cutremurele. Stiu eu pe cineva care poate pune o vorba buna pentru mine la Cel de Sus, sa nu imi pice tocmai mie caramida in cap.
Ok sunt inconstient din punctul dvs. de vedere.
btw.. in cite cluburi / sali de concerte in care ati fost, usile de acces se deschideau in afara?
Ca de miine toate cluburile vor fi dotate cum spune legea pentru prevenirea si stingerea incendiilor cu personal macar instruit (nu si calificat) + stingatorae + sprinklere. Ca la o capacitate de 300 de persoane vor fi 4 iesiri de urgenta semnalizate si FUNCTIONALE…
Ca vor fi izolate cu material ignifug de calitate si nu cu burete ordinar, ca toaletele nu vor fi capcane mortale in cazuri extreme, etc
Sunteti un idealist.
In rest va doresc (fara absolut nici o ironie) sa aveti parte doar de evenimente in spatii adecvate acestora si taria de a refuza show doar pentru ca se desfasoara intr-o locatie.. sa zicem neconforma.
Seara placuta!
Ba da, patronii trebuie sa investeasca in asa ceva…
Si deci si in instalatii de evacuare a aerului viciat.
Dar patronii nu mai trebuie sa bata la atitea usi pentru autorizari, sa dea atitea spagi pentru autorizari si cind vin controalele.
Controlul trebuie sa fie intai preventiv si de ajutor, abia apoi cind se constata reavointa se trece la amenzi si inchidere…
Nu stiu cum de in alte tari fumatorii (chiar si cei din Romania) se pot abtina sa nu fumeze in localuri, numai in Romania „mor” daca nu fumeaza!
in New York nici in parcuri nu se mai fumeaza, e interzis. Scandalul mare nu l-au facut fumatorii ci firmele de distributie tigari. Astazi statistica zice: 25% fumatori in america, 13% in New York si nu, nu au scazut incasarile la buget dar au bonus o scadere a numarului de infarcturi, de afectiuni pulmonare, de crize ale astmaticilor ce a trebuit internare etc.
Gind la gind cu bucurie.
Dar se pare ca nu toti gindesc asa. Lumea bate din palme (as folosi un termen mai dur ) in delir la bucuria controalelor, altii cer si mai multe hirtii, cind e mai normal sa lasam initiativa si responsabilitate si oamenilor.
Am auzit si timpenii cu autorizari de la ISU pentru astfel de actiuni!!! Adica Atheneul, salile de tatru, cinematografele trebuie sa anunte mereu ISU la fiecare spectacol.
Eu as fi bucuroasa si multumita sa stiu ca in cei 12 ani de scoala obligatorie, pe linga ore de religie se mai face si instructaj de comportament in caz de incendiu, cutremur, alarma aeriana, prim ajutor. Stiu ca in alte tari mai civilizate ca a noastra (Germania) chestiile astea se fac cu copiii la scoala, si inca de la virste mici. Tare ma indoiesc ca in Romania ar mai fi loc pentru ore de-astea, ca doar ora de religie ne invata ca in caz de incendiu, cutremur, ratacire in padure, tot ce trebuie sa facem e sa ne rugam.
La mine la job (Ungaria) se fac simulari de alarme de incendiu anuntate cel putin de 2 ori pe an, si neanuntate cel putin o data, precum si o verificare anuala a sirenei din institutie, a detectoarelor de fum si a sprinklerelor. Iesim toti ca oile cit de repede putem, sint controlate si grupurile sanitare, sa nu cumva sa ne ascundem pe acolo, sintem cronometrati, si dupa fiecare exercitiu de-asta primim email cu invataminte, cine unde nu a procedat corect, pentru cazul in care chiar ar fi un incendiu pe undeva. Poate ca noi nu ne bucuram de exercitiile astea, dar imi da o stare de siguranta sa vad ca fiecare stie ce are de facut, si o face fara sa cricneasca.
Daca merg in birturi, la film, la concert, hotel, etc, instinctiv ma uit unde sint marcajele cu iesirile de urgenta. Poate ca e de ris, dar chiar si in avion ma uit la cea mai apropiata iesire de urgenta. E posibil ca eu sint paranoica si imi asum asta. Insa evenimentele de la colectiv tocmai ce ne-au invatat ca oamenii intii fac poza cu flacarile pe tavan, eventual o si posteaza pe facebook, abia apoi se mai si gindesc sa iasa din club. Din pozele de la colectiv se vede clar cum focul cuprinsese tavanul si oamenii inca stau si se uita hahaind la scena.
Ca voiam eu sa spun, de fapt?
1. Sa nu ne ascundem dupa deget, vinovatii se numara printre patroni, si aia care au dat autorizatii, aia cu „spectacolul pirotehnic”. Dar, cu parere de rau o spun, cred ca o vina au avut si cei din colectiv, prin lipsa induiosatoare de instinct de conservare. Si poate nu-s neaparat ei de vina, ci lipsa totala a unei educatii despre cum sa se comporte in caz de catastrofa. Nu vreau sa generalizez aiurea, dar intre cei care au murit pe loc, au fost foarte multi foarte tineri, minori chiar, iar primii care au iesit si au dat primele interviuri au fost niste rockeri mai trecuti ca virsta, care sigur or fi prins citeva PTAPuri, instructaje contra incendiilor, eventual si armata obligatorie.
2. Oarecum off topic, dar totusi, eu vad legatura: unde au fost, domnule, preotii voluntari in zilele astea? Medici, taximetristi, studenti, psihologi, oameni de rind, toti au gasit un mod de a interveni si a ajuta, fie chiar la iesirea din club, fie in zilele urmatoare. Dar nu imi amintesc sa fi citit de vreun popa care a dat navala la spitale sa zica niste rugaciuni, sa dea ultima binecuvintare, sa ii sustina moral pe parinti si prieteni, sau, Doamne fereste!, sa fi donat singe. Eu una nu pot sa imi revin din consternare a propos de asta. Si tocmai am citit ca Arhiepiscopul romano-catolic a mers sa se roage la Colectiv. Tare mi-e insa ca pe Preafericit nu o sa il prea vedem pe acolo, ca doar nu o sa se spurce in casa diavolilor iubitori de heavy metal.
Cred ca sint norocosul beneficiar al unui instinct de conservare iesit din moda: nu-mi plac beciurile, coridoarele inguste, intunericul, halele dezafectate cu exterioare darapanate, duzina de insi pe metru patrat, galagia (vorba unui prieten, muzak, ca music nu pot sa-i spun), fumurile de tot felul.
Am fost si eu tinar in viata mea lunga, am umblat prin lume in locuri de la care asa-zisele cluburi din Romania ar avea ce invata, am cintat si am ascultat ce cintau altii, am incercat diverse alcooluri si fumuri, si am iesit de acolo fara zgirieturi, fara vinatai, fara arsuri, cu ameteli citeodata si mahmureli ulterioare, da’ nimic mai mult.
N-am intrat niciodata intr-un loc dubios pentru ca ma omoram dupa gasca sau dupa ce se dadea acolo. Daca nu m-am simtit in zona mea de comfort sa intru, n-am intrat. Am pierdut asa destule experiente, presupun, si oameni care m-au judecat cu ocaua unica „nu esti cool, nu esti de gasca”, da’ asta a fost.
Nu spun ca cine se aventureaza in locuri din astea si-o cauta cu buna stiinta, dar mi s-a parut in multe ocazii ca in ultimii ani oamenii parca uita sa priveasca lucrurile realist, se lasa dusi de un val sau de altul, inchid ochii la evidente, il iau pe „nu mi s-o intimpla tocmai mie, tocmai acum” in brate, si cu Dumnezeu inainte… Si fie din prostie proprie, sau din prostia, nesimtirea si nepasarea altora, se intimpla lucruri din astea.
Mi-e greu sa spun cit imi pare de rau ca lucrurile s-au intimplat asa. Imi pare ca in ultimii ani ne ducem voit, ignorind „semnele” (logica, bunul simt), mereu spre lucruri din astea ireparabile. De parca vremurile ar fi tot mai aproape.
Si ce faci daca lucrezi intr-o astfel de cladire? In Bucuresti functioneaza nenumarate firme in cladiri uzate fizic si moral, cu risc seismic sau cu alte riscuri. Si nu sunt doar baruri si cluburi, sunt si corporatii. Ce faci atunci? Nu e asa usor sa renunti la un loc de munca, asa cum renunti la o seara de distractie….
La mine la munca se fac simulari lunare de incendiu/alarma. Le respect si ies pe strada, ca lucrez la parter, dar cei de la etajul 8 coboara pe scari de fiecare data.
Despre ce s-a intamplat, important e nu e sa uit si sa merg inainte. Ideea e sa invat ceva din tragedia asta oribila si sa schimb ceva la tine. Sa nu mai dau spaga, sa nu mai tolerez spaga data, sa nu ma duc in locuri cu risc, sa nu mai depasesc viteza la masina, sa nu mai arunc chistoace aprinse dar nici sa nu mai tolerez asta la altii samd. Altfel, totul o sa fie degeaba si nu mai avem nicio sansa ca societate.