Despre popoare și nesăbuiții lor conducători

Când Dom Joăo al V-lea al Portugaliei a poftit și el o basilică Sfântu Petru întocmai ca aia de la Roma, la curtea sa, i-a chemat la el pe arhitectul german Ludovice și pe vistiernic, ca să le spună ce dor are. Amândoi au încercat să-l aducă la realitate pe rege. Arhitectul i-a zis că nu se poate baza de poporul portughez – caracterizat prin înverșunare multă și perseverență puțină – că-i va împlini voința în timpul vieții sale sau a urmașilor, urmașilor săi. Vistiernicul i-a atras atenția că se cam vede fundul sacului, chiar dacă, așa cum îi plăcea regelui să spună, „fundul sacilor noştri se află departe, unul e în Brazilia, altul în India, când or să se golească o vom afla cu atât de mare întârziere încât vom putea spune, de fapt eram săraci şi nu ştiam”.

Vistiernicul i-a zis că, dimpotrivă, suntem săraci și o știm, majestate!, dar ca să închidă gura rațiunii, regele i-a dat o mărire de salariu și a mers mai departe. A înțeles că nu e nemuritor, și nici nu poate clona câțiva d-alde Michelangelo pentru pofta lui, așa că a decis să-și grăbească poporul: a triplat dimensiunile mănăstirii Mafra și i-a urgentat termenul de inaugurare, ca să-i taie și el o panglică, fie și una intermediară. Așa s-a făcut că peste doi ani, de ziua regelui, s-a înjghebat o butaforie de mănăstire pentru bucuria coroanei și chiar a norodului, care nu avea pe vremea aia noțiuni despre nivelul de trai, calitatea vieții, bla, bla.

Trecuseră deja vreo zece ani de când supușii lui se luptau să scoată la lumină fundațiile viitoarei mănăstiri de la Mafra, în care se înglodaseră din 1717. Ctitoria fusese dorită de călugării franciscani care l-au convins pe rege că Dumnezeu îi va da moștenitori, dacă și el îi va da ceva lui Dumnezeu – adică o biserică. Minune dumnezeiască, regina a rămas grea exact în seara în care regele le-a promis călugărilor o mănăstire. Regele s-a ținut de cuvânt, că doar nu-l durea gura, și nici punga, după cum știm.

Mănăstirea din Mafra nu a fost văzută niciodată de fiica regelui, cea în numele căreia a fost promisă și ridicată construcția, iar palatul care o înconjoară l-a găzduit o singură dată pe rege. În schimb megaconstrucția a marcat multe destine din epocă, și nu în bine. Mii de oameni au fost luați cu arcanul de pe la casele lor, din toată Portugalia, ca să muncească la casa Domnului. Unii acolo și-au lăsat oasele, alții au rămas schilodiți, un soi de zidire a Anei lui Manole la temelie, dar la scară națională. Scene sisifice și absurde sunt descrise de Jose Saramago în „Memorialul mânăstirii” în jurul acestei megalomanice construcții. Cartea m-a făcut să-mi reevaluez admirația cu care m-am uitat la catedralele portugheze atunci când le-am vizitat. Și mai mult ca oricând, cartea lui Sarmago îmi reconfirmă părerea că indiferent de cât de maiestuoase, monumentale, opere de artă ar fi catedralele astea occidentale asaltate de turiști în secolele din urmă, niciuna nu a meritat sacrificiile umane zidite în ele cu de-a sila.

Și dacă ar fi fost numai construcția. Dar pe lângă toată încrâncenarea asta a regelui și a bisericii pentru ctitorii nepieritoare cu orice preț, există în carte și o perseverență dureroasă a unor oameni, puțini ce-i drept, spre progres și inovație. Baltasar, Blimunda și părintele Bartolomeu plătesc, firește, cu viața pentru asta. Are grijă Inchiziția de soarta lor.

Cam asta a fost întotdeauna legătura dintre dorințele conducătorilor (și implicit ale lui Dumnezeu) și realitățile poporului. Și așa continuă să fie astăzi, mai ales la popoarele astea cu încrâncenări multe și perseverențe … după posibilități. Deși nu mi se pare cea mai bună carte a lui Saramago – așa cum o consideră unii – cred că „Memorialul mănăstirii” face bine la aducerea cu picioarele pe pământ a celor care o citesc în perioada asta. Pentru că deși se petrece acum 300 de ani, acțiunea e cumplit de actuală pentru lumea în care trăim.

În aceeași idee, a poveștilor mișto despre oameni care trăiesc înaintea vremurilor lor, vă mai recomand, dacă aveți posibilitate și disponibilitate, să vedeți filmul ăsta și să citiți articolul ăsta. Mie mi-au plăcut ambele, foarte mult.

Și niște citate din cartea lui Saramago, poate vă stârnesc apetitul 🙂

Să afle maiestatea voastră că de avut, avem din ce în ce mai puţin, iar de dat, datorăm din ce în ce mai mult, Asta mi-ai spus-o şi luna trecută, Şi luna dinainte de asemenea, şi anul trecut, în ritmul ăsta o să dăm de fundul sacului, maiestate, Se află departe de aici fundul sacilor noştri, unul e în Brazilia, altul în India, când or să se golească o vom afla cu atât de mare întârziere încât vom putea spune, de fapt eram săraci şi nu ştiam, Dacă maiestatea voastră îmi iartă îndrăzneala, aş cuteza să spun că suntem săraci şi o ştim, Dar, slavă Domnului, n-am dus lipsă de bani, E adevărat, dar experienţa mea contabilă îmi aminteşte în fiecare zi că nu-i sărac mai sărac ca acela care nu duce lipsă de bani, asta se petrece cu Portugalia, care e un sac fără fund, îi intră banii pe gură şi îi ies pe cur, cer iertare maiestăţii voastre, Ha, ha, ha, râse regele, ai haz, domnule, vrei să spui că rahatul e bani, Nu, maiestate, banii sunt rahat, şi eu sunt în cea mai bună poziţie ca să o ştiu, pe vine, aşa cum trebuie să şadă întotdeauna cel care ţine socoteala banilor altora. (…) drept care regele spuse, începând de astăzi, vei primi salariu dublu ca să nu te mai doară atât când te scremi, Sărut mâinile maiestăţii voastre, răspunse grămăticul.

***

… iar acest Ludovice ştie că pentru a reuşi în viaţă trebuie să laşi de la tine, mai ales dacă trăieşti între treptele altarului şi treptele tronului. Există totuşi nişte limite, regele ăsta nu ştie ce cere, e neghiob, e ignorant, dacă îşi închipuie că simpla lui dorinţă, fie ea chiar regească, face să se nască un Bramante, un Rafael, un Sangallo, un Buonarotti, un Fontana, un Della Porta, un Maderno, dacă îşi închipuie că este destul să vină să îmi zică mie, Ludwig, sau Ludovisi, sau Ludovice, dacă e vorba de urechi portugheze, îl vreau pe Sfântul Petru şi Sfântul Petru se iveşte gata făcut, când eu ştiu să fac numai Mafre, sunt artist, e adevărat, şi extrem de vanitos, ca toţi ceilalţi, dar îmi cunosc lungul nasului, şi de asemenea cunosc felul de a fi al oamenilor din această ţară unde trăiesc de douăzeci şi opt de ani, multă înverşunare, puţină perseverenţă, dar acum trebuie să dau răspunsul potrivit, acel nu care să măgulească mai mult decât ar linguşi un da, şi pe deasupra foarte anevoios, Doamne ajută, Voinţa maiestăţii voastre este demnă de marele rege care a poruncit edificarea Mafrei, însă vieţile sunt scurte, maiestate, iar Sfântul Petru, de când s-a binecuvântat prima piatră şi până s-a sfinţit biserica, a înghiţit o sută douăzeci de ani de trudă şi averi fără număr, din câte ştiu…

*Sursa foto

Etichete: Biserica catolica, catedrala, club de carte, finanțarea bisericii, Inchiziția, Jose Saramago, Mafra, mănăstire, megastructuri, Memorialul mănăstirii, Portugalia