E ram în toaleta unei săli în care se dansează tango când am auzit, dincolo de ușă, vocile a doi (el și ea):
Ea: te-ai spălat pe mâini?
El: … ddaa..
Ea: … te-ai șters? (probabil nu l-a crezut că se spălase, știa ea ce ceva…)
El… mmm neinteligibil.
Ea: Și cum vrei să dansezi așa?
Până am ieșit eu, au plecat. N-am auzit să se fi întors din ușă ca să se spele. În seara aia am dansat cu ruleta asta rusească în cap: oare care dintre cei care mă invită e ăla care nu (prea) s-a spălat pe mâini?
Exagerez un pic, oricum în timpul dansului schimbi ceva mai multe cu partenerul, decât o duzină de microbi de pe mâna lui stângă. Îți atingi tâmpla sau fruntea de obrazul lui, îi simți respirația, te îmbibi pe ici pe colo cu transpirația lui, dacă e genul ăla de lider care dă totul pe ring. Tango-ul este un dans destul de intim, deși i se zice social – adică nu te duci să dansezi doar cu cine ai venit de acasă – așa că ai zice că ar trebui să ai și ce discuta cu tipii cu care dansezi, în afară de banalul salut.
Și totuși, atât în tango, cât și în viața de zi cu zi, atunci când te întâlnești cu oameni pe care oarecum îi cunoști, apare o situație ciudată: dai mâna (sau îi îmbrățișezi), deci devii părtaș la ultima lor vizită la budă, să zicem, ba cu unii te mai și pupi ca mafioții pe ambii obraji, însă nu reușești să schimbi mai mult de un „bună, ce faci?” cu ei. Iar asta mie mi se pare tot un semn de lipsă de igienă. Socială.
1. Salutul
Am această angoasă de fiecare dată când mă aflu la o adunare, iar cineva vine să mă salute și mă întreabă automat ce fac. Gen:
– Bună! Ce faci?
– Bunăăă, …. ăăăă, uite am venit și eu pe aici ca să…
sau
– Bună, ăăă… locul ăsta mi se pare cel mai frumos pentru tango…
– … da, așa e … vine răspunsul din mers, în timp ce persoana respectivă se îndepărtează, semn că nu aștepta de fapt niciun răspuns la întrebare.
Știu, pare o traducere proastă de replici la un film american de mâna a treia. Așa se simte și în realitate. Dau exemplul ăsta pentru că mi s-a întâmplat recent la o milonga, cu un tip cu care dansam de obicei. Deși știu că acel „ce faci?” de după „bună!” este de complezență, tot nu reușesc să trec peste el și să răspund sec „ bine, tu?”, la care celălalt să arunce tot un „bine” din mers și așa să bifăm toți datoria de a ne fi salutat. Ba mai consum timp și după aia să-mi procesez răspunsul, care invariabil iese cel mai neinspirat dintre toate probabilitățile, deci îmi pare rău că l-am dat, mai bine mă rezumam la bine, tu? și mă încadram și eu, ca toată lumea, în corul universal al saluturilor banale.
Dar mi se pare de prost gust să închid conversația în maniera asta, de vreme ce mă decid să salut un om, pentru că e precum pasajele alea de trecere în care Negoiță (de la sectorul 3) a îngropat banii, apoi a interzis accesul pe ele – vezi foto. Dacă tot îl salut, vreau să știu și ce mai face pe bune. Și eu mă încăpățânez de fiecare dată să-mi strofoc mintea după niște răspunsuri cât de cât interesante și neblazate, care să fie niște puncte de plecare pentru un potențial dialog real.
Am mai dezbătut acum câțiva ani, tot fără succes, problema lui bună, ce faci la telefon.
2. Socializarea
Cealaltă angoasă privește socializarea efectivă. Recunosc, nu am fost niciodată vreo expertă în socializat live. Pentru că scrisul mi-a fost mereu mai la îndemână, pentru că în general sunt o timidă, pentru că locurile în care lumea socializează în ziua de azi sunt de regulă cu sonorul dat la maxim și trebuie să știi să citești pe buze plus limbajul semnelor ca să te înțelegi cu interlocutorul, pentru toate motivele astea am avut întotdeauna o problemă cu socializarea efectivă la o petrecere.
Am fost deunăzi la o astfel de adunare, care a băgat în aceeași sală diverși oameni din media și publicitate. Cu unii mă cunoșteam, pe alții doar îi știam din scris. Am fost surprinsă să văd că abia am avut două vorbe să leg cu oameni cu care altfel sunt „prietenă” pe Facebook și chiar „combatem” fructuos, ne conversăm în like-uri și pare că suntem de regulă pe aceeași lungime de undă. Mă așteptam să avem mai multe de share-uit și live. Când colo…
Socializatul ăsta online ne-a transformat în dătători de like-uri și share-uri, dar când ne pui față în față suntem complet goliți de conținut. Și nu e pentru că știam deja tot ce face sau a făcut celălalt. Dar plutea între noi o răceală, o înstrăinare de parcă abia atunci ne-am fi cunoscut și nu știam de unde să ne apucăm fiecare. Ba, unii săteau cu nasul în propriile smartfoane, de unde și l-au ridicat doar ca să-și facă un selfie, pe care apoi l-au share-uit, evident, pe Facebook, ca să vadă restul prietenilor ce bine s-au distrat ei cu „prietenii” la petrecerea aia. Am văzut a doua zi pozele pe Facebook și m-am dat seama câtă înșelătorie conțin.
3. Împrieteneala
Și așa ajungem și la lista de „prieteni” de Facebook, această atât de discutabilă oglindă a statusului social. M-a întrebat cineva recent, tot la o petrecere, despre o anumită persoană cu care tocmai se împrietenise. Mi-a cerut referințe, cum se zicea pe vremuri:
– Am observat că avem doi prieteni comuni, tu și o altă persoană. Cealaltă persoană e prietenă cu toată lumea, deci nu e de încredere, dar tu știu că ești mai strictă, deci, ce părere ai despre x…?
Puțin absurd, mai ales după ce deja te-ai împrietenit cu cineva, dar nu e complet lipsit de logică.
Cred că am mai spus pe aici, iar dacă nu, o spun acum, eu m-am abținut de la împrietenelă pe Fb cu prea multă lume. Vorbesc de profilul personal, nu despre pagina blogului, unde poate oricine să dea like, fără opreliști. Apropos, ați dat like? 😛
La profilul personal m-am limitat la oameni cu care am ceva în comun (idei, preocupări, păreri, rufe murdare) sau pe care-i cunosc și pe persoană fizică, nu doar din auzite. Există foarte puține excepții de la regula cunoașterii, îi număr pe degetele de la o mână, și nu stau să le explic. Oricum, lucrez la decimarea acestei liste, adică încerc să ajung să-i cunosc cumva pe oamenii ăia și în realitate 🙂
Revenind, am puțin peste 300 de prieteni în listă, majoritatea colegi de breaslă sau cunoscuți în diverse ocazii. Mai multe sute de oameni mi-au „cerut prietenia” și nu le-am acordat-o pentru că nu se încadrează în categoriile menționate mai sus. Nu sunt snoabă, doar vreau să-mi protejez accesul spre lume, alegând să văd pe peretele meu acele informații de care am nevoie, pe care le valorizez. Chiar și așa încă mai scapă … lucruri 😉
Facebook pentru mine e mai degrabă un fel de revista presei, pentru că urmăresc acolo publicațiile care mă înteresază (românești și străine), la fel cum procedez cu oamenii. În condițiile în care mi-am limitat timpul petrecut la TV, pentru job și pentru propriile interese Facebook este o unealtă excelentă de informare. Așa că am făcut din profilul personal un soi de cerc de prieteni cu care vreau să stau în legătură. Pentru oamenii pe care nu-i cunosc personal, dar pe care-i apreciez, există butonul de follow, ceea ce fac și ei cu mine. Mi se par niște minime reguli de bună guvernare a timpului personal.
Se mai întâmplă să urmăresc persoane pe care nu le cunosc, și care să abuzeze cu like-urile către persoane pe care nu le apreciez. Atunci îmi apar pe wall tot felul de postări ale persoanelor de care nu sunt interesată. E o decizie pe care trebuie s-o iei: dacă persoanei pe care crezi tu că o apreciezi îi plac prostiile alea înseamnă că te-ai înșelat. Ori asupra persoanei, ori asupra prostiilor.
Apoi există și butonul de unfriend, pe care-l folosesc din timp în timp, mai ales pentru profilurile cu care nu interacționez deloc lungi perioade de timp, semn că de fapt nu suntem reciproc interesați, deci putem supraviețui și dacă nu suntem unii în lista celorlalți. Iar atunci când, din întâmplare ne întâlnim, e suficient un „bună, ce faci?” de complezență.
Așa că revin și închei. Cred că suntem mai mult decât un like, un share, un bună, ce faci? De aia eu rămân la obiceiul aparent angoasant de a răspunde la salut cu o replică măcar memorabil de stupidă decât banal de complezentă. Pentru că dacă ne cunoaștem, ne îmbrățișăm, ne pupăm, dansăm sau doar dăm mâna, pe care poate nu ne-am spălat după ce am fost la toaletă, atunci sigur putem găsi și ceva în plus să împărtășim, prin vorbe, atunci când ne întâlnim.
Hm, nu credeți?
Nici prea curat nu-i bine ??????!!!
Ati auzit cumva si voi vorba asta?
Pentru ca, dupa cum vedeti, traim intr-o lume nebuna, uite, a venit vremea sa le dam dreptate celor care au inventat-o, oameni buni.
Am auzit-o, cred, pentru prima data cand eram in armata si mi-am amintit-o brusc de curand, privind o emisiune gen Discovery.
Stiti cum se transmit viermii intestinali? Ati ghicit – datorita igienei precare. Stiti cum sunt, in cea mai mare parte, contaminate cu larve tot felul de lucruri cu care veniti in contact? Exact – datorita urmelor de materii fecale.
Dupa scarboseniile astea, ma astept sa nu ma credeti ca ar putea urma si o veste buna, de aceea va recomand sa puneti o intrebare cuvenita privind Helminthic therapy.
Veti vedea ca este destul de bine documentat faptul ca, astmul bronsic si tot felul de alte boli autoimune va vor ocoli daca sunteti ( veti deveni) gazda simpaticilor viermi helmintici. Mai mult decat atat, daca sunteti deja suferinzi de acest gen de boli si veti primi, vreti nu vreti, un mic cadouas odata cu invitatia la dans, veti avea de ce sa fiti mai mult decat multumiti.
Deci? :)))))
Eu am lucrat cu englezi, francezi, belgieni, olandzi, si am constatat pe pielea mea ca aceste natii mai avansate intr-ale etichetei si politeturilor nu se indeparteaza niciodata de la:
„Hello, how are you?” / „Bonjour, ca va?”
„I’m fine, thanks, and you?” /”Ca va, et toi”?
La fel ca tine, eu am fost un timp indelungat naiva, si obisnuiam sa detaliez cu „nu asa de bine, am o raceala, o durere de cap” sau „sint bine, ma pregatesc de vacanta”, bla bla bla.
Dupa mutrele lor deconcertate, am realizat ca nu e cazul. Nimeni nu e interesat de detaliile reale despre ce faci tu, erau chiar socati ca iesi din tiparul oarecum automatizat al acestui schimb de replici. Dialogul asta e o cutuma care s-a inradacinat de-a lungul secolelor de evolutie, si nu trebuie, sub nici o scuza, modificat. Unde vom ajunge daca fiecare individ o sa iasa din cochilia lui si isi va spune pe fata ofurile: ma doare capul, nu ma inteleg cu nevasta si copiii, seful meu e un dobitoc?
Nuuu, nimeni nu e pregatit si disponibil sa interactioneze si empatizeze cu Sinele tau real in societatile mai versate decit cea romaneasca intr-ale etichetei.. Pentru interactiuni mai sofisticate, exista prietenii (citi mai raman, de obicei facuti pina la 25-30 de ani, nu dupa) si, mai ales, psihologii si terapeutii.
Ca sa inchei, citez o conversatie absolut reala pe care am avut-o cindva, prin telefon, la serviciu, si care a marcat momentul in care am decis sa nu mai raspund niciodata nimic altceva decit „Fine, thank you, and you?”:
„Hello, D, how are you?”
„Not so well, my husband had an accident and he was hospitalized”
„Very good, very good…And what about xyz (job related stuff)?”
Ha, ha, nu pot să cred…!
Dar da, în privința relațiilor profesionale sunt de acord cu ce zici, pe de altă parte, parcă te aștepți la altceva de la relațiile formate în altă parte, gen petreceri, Fb etc. nu?
Pai cred ca pentru relatiile formate in alta parte decit jobul nu e oricum o idee buna sa le incepi cu „Buna, ce faci?” Sint carti intregi scrise pe tema asta, de cum sa spargi gheata, dar eu, din cite imi amintesc in vremurile cind mai relationam cu oameni noi, in contexte noi, incepeam natural cu „Buna, eu sint D”. Partenerul/a, logic, se prezinta si el/ea, si apoi the possibilities are endless: cum ai ajuns aici, pe cine cunosti la partyul asta, samd, samd.
„Buna, ce faci?” l-am aplicat doar cu oamenii pe care deja ii cunosteam dintr-o conversatie anterioara. Iar daca era cineva despre care, in urma conversatiei anterioare, am decis ca trebuie ocolit de departe, nu spuneam decit „Buna”, si eventual „scuza-ma, ma grabesc, am o treaba, bla bla bla”.
Bănățenii, ca de obicei, îs ”fruncea”:
– Servus ! Ce mai faci ?
– Păi ce să fac ? Sînt răcit/Mi-a murit mama/Am o unghie încarnată/etc.
– LAS´, CĂ-I BINE !
Pe un plan mai general marea majoritate a oamenilor (de oriunde) trăiesc exclusiv la suprafața lucrurilor. Nu sînt capabili să-și bată capul cu adevărat nici în legătură cu propriile probleme, darmite cu ale altora; sau, Doamne ferește, cu politica sau ce știu eu ce subiecte puțintel mai complicate.
Nu vă revoltați atunci cînd unii vorbesc la mobil în neștire fără să spună nimic: exact la fel procedează FĂRĂ telefon. Ciuliți urechile cînd doi indivizi se opresc în mijlocul drumului făcînd ”schimb de informații”: nu veți auzi altceva decît platitudini, eventual agrementate cu un soi de umor ”de baltă”.