Robinetele de aur ale lui Ponta

„Stai să văd și eu cum sunt fotoliile astea, că poate-mi iau și eu acasă la fel. Aaaah, ce bine e!” se lasă lângă mine o doamnă de 40+, în perna groasă și moale de pe unul din fotoliile din anticamera sălii de ședințe a guvernului. Îi zâmbesc cu înțelegere, fundul și spatele meu se desfătau deja de câteva minute în minunea asta de fotoliu, sub privirile vigilente ale agentului de pază pe care tocmai îl rugase superiorul lui să „baleieze” și prin sala de alături.

 

Fiul doamnei vine lângă noi și-i atrage atenția asupra altor minuni din sala cu pricina, în maniera exaltat copilăroasă cu care de fapt asaltaserăm toți clădirea Guvernului, în ziua asta însorită a României:

– Mamă, mamă, uite….

– Da, mamă, știu, numai tata e de vină că n-a fost și el membru de partid, ce să facem! îi răspunde amuzată doamna din fotoliu.

În sala de alături erau ocupate aproape toate scaunele de miniști de la masa verde-pocker pe care o vedem toți la știri, când se mai anunță tăieri sau indexări de pensii și salarii. La scaunul primului ministru, coadă moderată și ordonată, ca la consultările de la Cotroceni. Reporterii televiziunilor, veniți să consemneze entuziasmul popular, așteaptă plictisiți apariția premierului, care a promis că imediat după parada militară vine la locul de muncă, deschis azi pentru cetățeni. Parada încă nu se terminase, era abia ora unu după prânz. Palatul Victoria nu mai văzuse de 25 de ani atâtea pulovere pe gât.

La harta mare din spatele scaunului premierului se zgâiesc unii, pe rând, căutându-și locurile de baștină, de parcă ar vrea să verifice că ele există și pe harta guvernului, nu doar în realitate.

O reporteriță îi explică unei SPP-iste importanța piaristică a manifestării, care, după părerea ei, ar trebui să se facă an de an. Că, uite, o doamnă care a trecut pe lângă ea tocmai a remarcat „intarsiile de lemn ale tavanului”.

– Așa, și? La anul o să fie tot acolo, neschimbate, ce să vadă? Îți zic eu, prea multă libertate…, n-au ce face, se plictisesc acasă, conchide SPP-ista plictisită.

Oarecare dreptate are ea. Clădirea Guvernului, construită după planurile lui Duiliu Marcu între 1932-1944 și terminată în 1952, după ce fusese cam avariată la bombardamente, pare azi cam prăfuită. În afara instalațiilor de scanat vizitatorii și a celor de comunicat din sala de ședințe, aceiași pereți „cu intarsii de lemn sau marmură”, același tapete cam afumate, aceleași mese de ședință care pare că au suportat multe decrete/hotărâri de guvern la viața lor. Nu s-au schimbat multe pe aici, în afara celor 12 prim miniștri care au muncit în clădirea asta, pentru țară, din 1989 încoace.

 

Atmosfera are ceva din aerul lui 89, când palatelor dictatorului fuseseră deschise de popor. Cetățenii descopereau „robinetele de aur” ale lui Zoe Ceaușescu și se minunau inocent, sub privirile blazate ale personalului de servire, care știa și atunci, cum știe și SPP-ista asta de azi, că lumea va continua și după schimbarea stăpânilor.

Diferența e că revoluția de azi se petrece ordonat și i se cunoaște organizatorul – cel mai probabil noul minister al consultării publice. Pare că jumătate din oamenii aduși la guvern special pentru organizarea acestui eveniment sunt străini de administrația obișnuită a locului, judecând după lipsa lor de blazare. Un domn bine dispus, cu niscai zaibăr în două sacoșe de rafie, a singurul oprit la intrare, de personalul foarte amabil care ne pozează buletinele și ne roagă frumos să ne trecem prin instalația de scanat ce avem prin buzunare. Nu e voie cu alcool în clădirea guvernului, în rest, voie bună. La intrare primim câte un steag și un pliant cu mesajul premierului, date despre clădire și schema etajelor pe care urmează să le vizităm. Totul e atât de lin încât te gândești ce bine ar fi ca măcar jumătate din ce va face guvernul ăsta să fie la fel de bine organizat ca ziua asta a porților deschise.

 

Lumea se perindă prin cele trei săli deschise azi pentru public, în grupuri tot mai mari, în toate direcțiile. E un aer îngăduitor, de lună de miere între popor și conducători. Afară, pe laterala stângă a Guvernului, se făcuse deja o coadă de câteva zeci de persoane. Premierul tot nu venise. Dar asta nu a știrbit din bucuria pozelor făcute la pupitrele de la care până acum numai oficialii făceau declarații publice, cu stema ovală a guvernului în spate, între steagul național și ăla înstelat al Uniunii.

Stând să-mi trag sufletul pe molaticele fotolii amintite am avut timp să studiez pliantul și am constatat că la intrare am ratat galeria primilor miniștri, care conform schemei fusese undeva la parter. Mă întorc din sala de ședințe și le iau la întrebări pe trei coțofane cu legitimațiile atârnate pe piept. Stăteau grupate lângă un stâlp și comentau. Nu știau unde vine galeria asta, deși păreau de-ale casei:

– Cred că e la etajul doi, ă? se întrebau una pe alta. Dar nu aveți voie acolo.

– Dar aici scrie că e de vizitat, uite, la punctul 2 chiar.

– Auzi, fată, că e la punctul 2. O fi liftul ăla cu care urcă miniștrii? Dar acolo nu aveți voie…

– Nu e lift, e galerie, ca o sală adică, trebuie să aibă niște poze….

– Nu avem, cred că e greșit pliantul ăsta…

Mai fac doi pași și văd pozele miniștrilor mai încolo. Le arăt și lor.

– Aaaa, adică e ca un fel de panou de onoare! conchide aia cu liftul.

De pe doi pereți, de-a stânga și de-a dreapta intrării, te privesc peste 60 de perechi de ochi din poze alb negru sau sepia. Prim miniștrii României, de la 1860 până în prezent. Ultimul, cu voia dumneavoastră, pe rândul de jos e Victor Ponta. După MRU, după Boc, după Tăriceanu, după Năstase. Singurul sub care scrie „condamnat pentru crime de război” e Ion Antonescu, două poziții deasupra lui Năstase. Sub poza lui Năstase, singurul premier condamnat în România după 1989, nu scrie nimic. El n-a omorât pe nimeni, a fost condamnat doar pentru corupție.

Aproape de ora 2 plecăm din Guvern, noi ăștia care am intrat cu primul val mai mare, după prânz. Ieșirea se face pe scara de serviciu care dă în sala unde se țin conferințele de presă. Unii se pozează și aici cu pupitrele de la care vorbesc miniștrii sau purtătorul de cuvânt.

În poza de alături sunt eu: așa cum am intrat în guvern, așa am și ieșit 😉

 

Putem să facem și vată pe băț acum, că avem bețe”, comentează doi tipi în spatele meu, cântărind bețele de lemn de la steagurile primite la Guvern.

 

 

 

 

P.S. Chiar așa, știți cumva cine a importat/produs atâtea stegulețe anul ăsta, de a cumpărat până și poliția pentru fiecare mașină scoasă pe străzi zilele astea? 😉

 

Tags: 1 Decembrie, clădirea Guvernului, Dacian Cioloș, drapel, Guvernul României, popor, prim ministru, Revolutie, Romania, slider, steag, tricolor, ziua porților deschise, Ziua României