„Numărul zero”, cea mai recentă carte a lui Umberto Eco, este precum un ziar lansat în an electoral: promite multe, dar sfârșește trist. Fac comparația asta pentru că subiectul cărții este exact despre cum se concepe un ziar – fază prin care am trecut și eu la viața mea – dar ca scriitură și poveste cartea e dezamăgitor de slabă.
Am început promițător universul Eco acum mulți ani, în adolescență, cu „Numele trandafirului”, am continuat cu „Cimitirul din Praga” acum ceva timp, tot la Clubul de carte, și am încheiat experiența Eco, din punctul meu de vedere, cu un ultim număr de ziar care s-a născut speranță și a murit din fericire după numai o sută și ceva de pagini, înainte de a confirma.
Un ziaristo-scriitor trecut de prima tinerețe, fără prea mari competențe profesionale de nicio parte a dublei sale calități; un director de gazetă care admite că nu știe să scrie, dar are avantajul de a fi gura prin care vorbește patronul; o mână de ziariști eșuați de pe la alte publicații, între care: nelipsitul informator al serviciilor; fătuca de la monden care vrea să facă presă adevărată, dar eșuează în horoscop; paranoicul șmenar care se visează jurnalist de investigații, aflat veșnic în pericol de moarte pentru că toată mafia e pe urmele lui, și alți câțiva de umplutură, ca în orice redacție.
Povestea conține numai personaje eșuate profesional sau aflate în fundături din care se amăgesc că vor ieși cândva, o imagine destul de realistă, trebuie să admit, a breslei ziariștilor din România zilelor noastre, chiar dacă acțiunea lui Eco se petrece în Milano acum 25 de ani. Ca om care a făcut parte din presă, în România, nu e deloc greu să te transpui în acțiune, care de altfel trenează.
Locuri comune, personaje tipice, multă prostie camuflată în fudulie superioară, nițică paranoia, prostituție intelectuală cât să-ți plătești facturile, servilism grețos față de patronul din umbră, marele absent al poveștii. Cartea e plină de prejudecăți pe care presa și ziariștii le aveau și acum 25 de ani în Italia și de care pare că nu scapă nici azi, despre ceea ce cred ei că vrea, îi trebuie și ar înțelege cititorul, acest personaj colectiv nebulos, de regulă cu carte puțină și degabă înghițitor de șabloane manipulatoare.
Bref, cartea e un tablou destul de clar al prăpastiei dintre nevoia de informare a publicului și certitudinile găunoase ale ziariștilor, prăpastie care a dus în zilele noastre la extincția presei clasice. Nicio pagubă, veți spune, și poate că da, în forma prezentată de Eco în cartea asta, moartea presei de conjunctură, calomnie și șantaj nu este deloc regretabilă.
Până la urmă poate că nici nu merita mai mult presa asta, decât cartea scurtă și slabă a lui Eco 😉
Câteva extrase din carte:
cititorii noştri ar trebui să aibă peste cincizeci de ani, să fie nişte burghezi buni şi oneşti, doritori de legalitate şi ordine, însă lacomi de bârfe şi de dezvăluiri cu privire la felurite forme de dezordine. O să pornim de la principiul că nu sunt ei ceea ce se cheamă nişte mari cititori, ba chiar bună parte din ei n-or fi având nicio carte în casă…
***
— Mânia Moscovei? Dar nu e banal să folosim tot mereu expresii de-astea emfatice, mânia preşedintelui, furia pensionarilor şi aşa mai departe?
— Nu, cititorul se aşteaptă tocmai la aceste expresii, aşa l-au obişnuit toate ziarele. Cititorul înţelege ceea ce se-ntâmplă numai dacă se spune „suntem între ciocan şi nicovală”, „guvernul anunţă lacrimi şi sâng”, „calea-i tot mai abruptă”, „Palatul Quirinal e gata de război”, „Craxi trage cu toate tunurile”, „timpul presează”, „nu trebuie demonizat”, „nu-i loc pentru văicăreli”, „suntem sătui până-n gât” sau „ne aflăm în ochiul ciclonului”. Iar politicianul nu spune sau afirmă cu energie, ci „tună şi fulgeră”. Iar forţele de ordine „au acţionat cu profesionalism”.
***
Despre tentativa de discreditare a unui judecător, despre care nu aveau nicio informație de fapt, dar s-au gândit să-i descrie obiceiurile banale cât mai insinuant, astfel încât să nu fie nici dați în judecată pentru calomnie, dar să trezească suspiciuni în mintea cititorilor:
— Splendid, cititorul nostru nu frecventează restaurante chinezeşti, poate că acolo unde locuieşte el nu sunt, şi nici prin vis nu i-ar trece să mănânce cu beţişoare, ca un sălbatic. De ce ăsta frecventează medii chinezeşti? o să se-ntrebe cititorul. De ce, dacă e un magistrat serios, nu mănâncă tăieţei sau spaghete, ca toată lumea?
— Dac-ar fi numai asta, adăugase Palatino, dar mai purta şi nişte şosete de culoarea, cum să spun, a smaraldului, sau verde-mazăre, şi pantofi de tenis.
— Purta el pantofi de tenis! Şi şosete ca smaraldul! jubilase Simei. Ăsta-i un dandy, sau un hipiot, cum se zicea odată. Nu-i greu să ne închipuim că-şi mai bagă şi-n venă. Dar asta nu spunem, trebuie s-o deducă cititorul singur. Lucrează pe elementele astea, Palatino, scoate din ele un portret plin de nuanţe obscure, şi omu’-i aranjat cum trebuie. Dintr-o non-ştire am scos o ştire. Şi fără să minţim. Cred că o să fie mulţumit Comandorul de dumneata. Şi de noi toţi, se-nţelege.
Fără echivoc, vă aștept duminică, 20 decembrie, la clubul de carte, să dezbatem ce o mai fi din cartea asta și să încheiem anul și clubul cum se cuvine și cum ne-am obișnuit: cu un pahar cu vin. Pentru că e final de an, îmi calc pe inimă și deschid participarea la club și altora care ar vrea să vină, dar nu au citit cartea. Cum spuneam, dacă n-ați citit cartea nu e o pagubă, dar dacă nu veniți la ultima ediție a clubului de anul ăsta, cine știe, poate aveți ceva de pierdut 😉 Propunerea ca loc de întâlnire pentru duminică, pe la orele 17.00 trecute fix, este restaurantul La casa. Scrieți aici până vineri care veniți, ca să știu pentru câte persoane să rezerv masa.
prezent, cu temele facute! 😀
ne vedem duminica
Și eu
Prejudecăți?! Poporul ESTE tâmpit, iar presa nu face decât să se asigure că acest lucru nu se va schimba. Italia e doar un altfel de Românie.
Citez din ediția americană, că-mi sună mai natural:
~~~~~~~~~~
Excellent idea, Dottor Colonna. We have to talk on the same level as the reader, we don’t want the sophisticated language of eggheads. Our proprietor once said that his television audience had an average mental age of twelve. That’s not the case with us, but it’s always useful to put an age on your readers. Ours ought to be over fifty, they’ll be good, honest, middle-class folk, eager for law and order but desperate to read gossip and revelations about other people’s misfortunes. We’ll start off from the principle that they’re not what you’d call great readers, in fact most of them won’t have a book in the house, though, when they have to, they’ll talk about the latest book that’s selling millions of copies around the world. Our readers may not read books, but they are fascinated by great eccentric painters who sell for billions. Likewise, they’ll never get to see the film star with long legs and yet they want to know all about her secret love life.
~~~~~~~~~~
Having abandoned the subject of electronics, we set about rereading an article that had been duly corrected, and Braggadocio said, “‘Moscow’s anger’? Isn’t it banal to always use such emphatic expressions—the president’s anger, pensioners’ rage, and so on and on?”
“No,” I said, “these are precisely the expressions readers expect, that’s what newspapers have accustomed them to. Readers understand what’s going on only if you tell them we’re in a no-go situation, the government is forecasting blood and tears, the road is all uphill, the Quirinal Palace is ready for war, Craxi is shooting point-blank, time is pressing, should not be taken for granted, no room for bellyaching, we’re in deep water, or better still, we’re in the eye of the storm. Politicians don’t just say or state emphatically—they roar. And the police act with professionalism.”
“Do we really always have to talk about professionalism?” asked Maia. “Everyone here is a professional. A master builder who puts up a wall that hasn’t collapsed is certainly acting professionally, but professionalism ought to be thnorm, and we should only be talking about the dodgy builder who puts up a wall that does collapse. When I call the plumber and he unblocks the sink, I’m pleased, of course, and I say well done, thanks, but I don’t say he acted professionally. And you don’t expect him to behave like Joe Piper in the Mickey Mouse story. This insistence on professionalism, that it’s something special, makes it sound as if people are generally lousy workers.”
“That’s the point,” I said. “Readers think that people generally are lousy workers, which is why we need examples of professionalism—it’s a more technical way of saying that everything’s gone well. The police have caught the chicken thief—and they’ve acted with professionalism.”
“But it’s like calling John XXIII the Good Pope. This presupposes the popes before him were bad.”
“Maybe that’s what people actually thought, otherwise he wouldn’t have been called good. Have you seen a photo of Pius XII? In a James Bond movie he’d have been the head of SPECTRE.”
“But it was the newspapers that called John XXIII the Good Pope, and the people followed suit.”
“That’s right. Newspapers teach people how to think,” Simei said.
“But do newspapers follow trends or create trends?”
“They do both, Signorina Fresia. People don’t know what the trends are, so we tell them, then they know. But let’s not get too involved in philosophy—we’re professionals. Carry on, Colonna.”
~~~~~~~~~~
Three days later Palatino came back with some tasty nuggets. He had photographed the magistrate sitting on a park bench, nervously chain-smoking, with ten or so butts at his feet. Palatino wasn’t sure whether this could be of any interest, but Simei said yes, a man from whom we expect careful consideration and objectivity was showing signs of being neurotic, and above all a shirker who rather than sweating over files was wandering around in parks. Palatino had also photographed him through the window of a Chinese restaurant while he was eating—and with chopsticks.
“Splendid,” said Simei. “Our readers don’t go to Chinese restaurants, perhaps there aren’t any where they live, and they’d never dream of eating with chopsticks like savages. So why, our readers will ask, is this man hanging around in Chinese restaurants? If he’s a serious magistrate, why isn’t he eating minestrone or spaghetti like everybody else?”
“Not only that,” added Palatino, “he was also wearing colored socks, a sort of emerald or pea green . . . and sneakers.”
“Nooo! Sneakers . . . and emerald socks . . . well!” exclaimed Simei jubilantly. “This man’s a dandy, or a flower child, as they used to say. And it doesn’t take much to picture him smoking joints. Not that you will say this, readers will figure it out for themselves. So, Palatino, work up these details to create a portrait full of dark innuendo, and that will take care of him. Out of a nonstory we’ve created a story. And without lying. I’m sure the Commendatore will be pleased with you—I mean, with all of us.”
“A serious newspaper has to keep files,” Lucidi said.
“In what sense?” asked Simei.
“Like pre-obituaries. A newspaper must never find itself unprepared when news of a major death arrives at ten at night and no one’s around to piece together a proper obituary in half an hour. That’s why most obituaries are written in advance—pre-obits—so when someone dies without warning, you have a ready-made obituary and all you have to do is bring it up to date.”
~~~~~~~~~~
Da, o fi el tâmpit, poporul, dar parte din vină pentru asta o are și presa. E un cerc vicios din care unii aleg să iasă. Și unii din popor, și unii din media. Știu, rolul educativ al presei e o chestie controversată, și în niciun caz nu cade în sarcina privaților, care trebuie să facă profit, dar de aici până la desconsiderarea totală a codului deontologic e cale lungă. Eu mă încăpățânez să cred că nu asta (descrisă de Eco) e calea spre un ziar de succes, dar recunosc și că nu cred că mai există posibilitate de succes pentru media clasică în lumea actuală.
prezent. mai am juma’ de temă, dar o termin eu ca-n studenție. 🙂
Si eu