M ă întreabă mama ieri ce părere am despre cazul din Norvegia. I-am zis că eu am ales să nu mă bag în polemica asta pentru că are prea multe necunoscute, dar așa între noi nu ne costă nimic să comentăm. S-a ajuns inevitabil la dilema: a bate sau nu copiii. Ea e de părere că uneori se mai impune și asta.
– Cum așa, zic, pe mine de ce nu m-ai bătut?
– Păi nu a fost nevoie.
– Poate ai fost tu suficient de pricepută să mă educi fără palme. Deci se poate, nu? Eu nu-mi amintesc să fi primit decât o singură palmă de la tine.
– Da? Când?
– Într-o zi când te-am făcut proastă, mi-ai dat o palmă peste gură și mi-ai zis să nu mai îndrăznesc vreodată să fac așa ceva.
– Vezi, uneori mai trebuie și asta, altfel nu există respect, nu vezi ce se întâmplă azi, cum li se urcă în cap profesorilor? Eu totuși nu-mi amintesc despre palma asta.
– Eu da.
– Așa e, copilul ține minte altfel. Așa am ținut minte și eu când m-a bătut mămica cu ciocanii de porumb până am uitat tabla înmulțirii. Când i-am zis acuma, bătrână, a zis că nu-și aduce aminte, dar eu n-o să uit cât oi trăit bătaia aia.
S-a apucat apoi să-mi povestească și a gâtuit-o plânsul de dor. Nu știu dacă era dor de mamaie sau nostalgie după copilărie, dar am lăsat-o să-mi povestească, a câta oară, aceleași două întâmplări despre cum a luat ea bătaie de la mamaie.
Pentru context, deși am mai povestit câte ceva din viața de văduvă de război a lu mamaie, trebuie să vă spun că femeia a rămas cu trei copii de pe urma unui soț abuziv – a zis mersi când a aflat că a murit pe front la Cotul Donului, pentru că o cam snopea în bătaie când era acasă – și a ales să nu se mai mărite vreodată. Din păcate pentru ea, casa familiei era prinsă între curțile celorlalți doi frați ai răposatului tataie, și după ce s-a aflat că a murit pe front, unul dintre frați, nea Sică, a făcut pe dracu în patru să o scoată pe văduvă cu tot cu plozi din casă, socotind că „averea” fratelui defunct i se cuvine. Nu a reușit, evident, că mai erau legi și pe vremea aia, dar asta nu a însemnat că nea Sică nu i-a hărțuit văduva și pe copiii lui frate-su câte zile a mai avut el. Și a avut multe și urâte către final.
Mama își amintește că toată copilăria i-a fost marcată de mizeriile pe care i le făcea unchiul prin gard, iar de la una dintre ele i s-a tras bătaia aia mare. În ziua respectivă mamaie plecase la câmp și o lăsase acasă pe mama, care avea 7 ani. N-a băgat de seamă că rățoiul a sărit în curtea unchiului, iar asta i-a fost fatal. Nea Sică i-a rupt gâtul și l-a aruncat peste gard înapoi la cumnată.
Când a venit mamaie acasă și a găsit rățoiul mort a înnebunit. Și-a dat seama cine a făcut-o, dar nu avea cum să se certe cu nea Sică. Era bărbat, era nebun și știa că nu are nicio șansă. Așa că a luat niște ciocani de porumb uscați și a început s-o bată pe mama cu ei. „Se rupeau și lua alții și dădea cu ăia, când se rupeau lua alții și tot așa. M-a bătut până am uitat tabla înmulțirii. A doua zi când m-a scos învățătoarea la tablă la școală, fiind sigură că eu o știam, se mândrea cu mine, eu în loc să zic tabla înmulțirii am început să plâng. Învățătoarea nu înțelegea ce am. Lenunța, dar ce s-a întâmplat? mă întreba învățătoarea. Și i-a zis o colegă, care știa, o văzuse pe mămica că mă bătea: a bătut-o mă-sa, doamnă, că n-a avut grijă de rățoi!”
Revoltată, învățătoarea a venit acasă la mamaie:
– Cum tanti Aritina s-o bați așa, e posibil? Dar nu te gândești că e un copil? De ce nu te cerți cu cumnatul, nu să te răzbuni pe copil?
– Vezi, dacă erați în Norvegia te lua de la mamaie, zic eu râzând, în timp ce mama își înghite cu noduri lacrimile.
– Da, mă lua. Ce s-a mai supărat și mămica când a venit învățătoarea. A dat-o pe poartă afară, până la urmă. I-a zis: ia lasă-mă doamnă în pace, ce știi dumneata?!
– Avea dreptate învățătoarea, nu crezi?
– Avea, normal, dar și mămica, săraca, ce o fi fost în sufletul ei, în loc să taie rățoiul să ne dea nouă de mâncare ni l-a omorât nenorocitul ăla. Eu trebuia să am grijă de rațe să nu treacă la el în curte. Dar eu… cu cartea. Răbufnea și ea, săraca, cum putea, tot pe noi, că nu a avut viață ușoară. Oricum, pe mine nu prea m-a bătut, mai mult pe Nenea (fratele cel mai mare), de câte ori îl vedea că iese la uliță îl striga să dea la vacă, să facă una, alta, și-l altoia cu ciocanii de porumb pe spate. Numai pe Mitică (mijlociul) nu l-a bătut niciodată, îi era milă de el că era bolnav mereu. Și uite că Mitică a ieșit cel mai afurisit.
– Deci tu asociezi bătaia cu respectul, dacă e bătut la timp copilul crește un om bun, respectuos? Exemplul cu rățoiul nu e totuși din categoria asta, pare mai degrabă că mamaie s-a răcorit bătându-te pe tine, un copil fără apărare, din cauza nemernicului de vecin.
– Da, atunci da, dar mi-aduc aminte că mi-a mai tras tot așa o bătaie când am fost obraznică cu domnul Ioanițescu, învățătorul care stătea la noi în gazdă. El mă punea mereu să-i șterg pantofii de noroi și-mi zicea: Cine îmi șterge pantofii primește o bomboană. Azi așa, mâine așa, eu tot îi ștergeam pantofii, dar el nu-mi dădea bomboane. Și într-o zi când iar m-a zis că cine îi șterge pantofii primește o bomboană i-am zis „mă minți, că nu-mi dai bomboane”. Și mămica, jap, mi-a și ars câteva palme peste bot. Cum îndrăznești să vorbești așa cu domnul învățător?
– Și atunci tot din cauza altcuiva ai încasat-o. Învățătorul ce-a zis?
– Păi el a sărit să mă apere, că nu trebuie să faceți asta țață Aritina, copilul are dreptate, eu nu m-am ținut de cuvânt… dar pentru mămica oricum el era Dumnezeu.
– De ce, că vă plătea chirie?
– Nu, el a umblat pentru noi pe la oraș când ne-au sistat pensia de urmaș după tăticu, că ziceau că a luptat contra rușilor, nu contra nemților, veniseră comuniștii la putere și apăruseră aberațiile astea. Domnul Ioanițescu era fiu de boieri, dar fusese și el pedepsit și trimis la noi în sat ca invățător, și când nu ne-au mai dat pensie s-a dus pe la cine cunoștea el pe la Buzău și le-a spus că totuși tăticu murise pe front pentru țară, nu conta împotriva cui luptase, că doar nu luptase de capul lui. În fine, ne-au dat o parte din pensie înapoi, dar foarte puțin, pentru că a insistat el că mămica avea trei copii, altfel cred că nu ne mai dădeau nimic. Oricum, asta era, respectul era altul pe vremea aia, noi, ca elevi, când mergeam pe stradă, nu îndrăzneam să ridicăm privirea măcar spre profesori, dacă ne întâlneam pe stradă cu ei. Îi salutam și răspundeam la întrebări doar dacă ne întrebau.
– Și, o fi fost bună atâta supunere? Că uite, s-a născut o generație care s-a temut să conteste aberațiile care au urmat. Oare n-o fi mai bine așa, nebătuți și încurajați să pună totul la îndoială, inclusiv autoritatea?
– Știu și eu, măi mamă, noi așa ne-am priceput. Faceți voi mai bine!
Ultimul paragraf reprezintă, pentru mine, concluzia unei generații!
Din perlele înţelepciunii populare de la noi:
“Bătaia e ruptă din Rai”. Pupătorii poalei lui Preafericilă fac eforturi fizice demne de un boxer, doar-doar ajung mai repede în Rai.
“Te bat de te zvânt”. Asta era o metodă de uscare rapidă pe timp de iarnă, în vremurile când nu se inventase maşina de spălat.
“Bătaia la copii e ca buruiana de leac.” Oamenii nu aveau bani de medicamente, aşa încât se descurcau cum puteau: te doare dintele, îţi dau atâtea lovituri în cap încât uiţi de durerea de dinte.
“Calul de bătaie al cuiva.” Ţăranul român e atât de tâmpit încât îşi bate calul până îl schilodeşte şi nu mai e bun de muncă. După aia tot ţăranul face foamea şi se plânge că e sărac.
“Te bat până uiţi de tine.” Asta e metoda de îndoctrinare. Îl baţi pe Gigel până când răspunde: io sunt dac vârcolac, urmaşu’ lu’ Burebista!
“Te bat până te albesc.” Aşa face ţăranul român după ce a realizat că şi-a luat nevastă o ţigancă, fiindcă alta nu se uita la el.
“Te bat la fund de nu te vezi.” Din pricina vodcii, nu s-a lămurit dacă vrea să bată peste fund sau peste ochi.
Nu știu cum se face, dar cînd discutăm despre altoirea copiilor oscilăm între două extreme: ”nu-l atinge nici cu o floare” vs. ”batem tot – și copil, și nevastă, și bou, și cal, și cîine, etc.”.
A doua situație exprimă descărcarea unor nervi, fie ei generați de motive reale sau de bîzdîcuri personale. Ambele ”motive” sînt greșite, însă nu poți echivala amarul unui părinte șerpuind printre persecuții la limita supraviețuirii cu cel al unor idioți ce-și exteriorizează spasmele duodenale. De remarcat un amănunt: chiar în lipsa unui ”mascul dominant” și femeile bat ”copchii”.
Există însă o alternativă ”terțiară”: bătaia calculată. La urma urmelor copilul (aprox. sub 10 ani) este un fel de animăluț (vezi cîinii și pisicile). Oricît încerci să-l convingi cu vorba bună el are ”rațiuni pe care rațiunea (lui) le ignoră”. Și atunci, după multe frămîntări, treci la metode ”clasice”. Adică troznești (cu simț de răspundere) cînd little man nu mai răspunde la nici un argument verbal, sau cade în isterie.
Am trăit ambele situații, și în calitate de copil, și în cel de tată. Adică nu am fost abuzat și, prin forța exemplului, nu am abuzat. De fapt este chiar evoluția de la mamaie la mama lui Dollo.
Vorba grecilor (antici): NIMIC PREA MULT.
De aceea refuz să discut ”nu-l atinge nici cu o floare” – pe termen lung ideea reprezintă un extremism încă și mai vicios decît rudimentara cafteală. În fond, în ciuda lui Dickens & Comp., secolul XIX a generat cele mai strălucite (și numeroase) generații de intelectuali europeni.
Asta nu înseamnă că trebuie să ne întoarcem la metodele de atunci.
Dar, cum am spus deja, NIMIC PREA MULT !
Ce cretin! Si inca 4 care aproba asa ceva!
Asa-s astia care au alta opinie decat a ta … toti sunt niste cretini. Numai tu esti ala ok.
Uite un mic citat, nu-ti zic din cine e, ca oricum nu conteaza : „Pâna la urma toate se încurca: pozitiile se tulbura, anii de temnita se aduna în progresie geometrica, caluseii si scrânciobul pe fiecare îl ametesc. Se desprind cu încetul doua secrete: 1) toata lumea are nitica dreptate si 2) tot omul e nebun, desi crede ca numai ceilalti sunt. …Explicatia teoretica a lui Pierre Lasserre: lumea este mult prea complexa spre a putea fi cuprinsa într-o singura sistematizare oricât ar fi ea de grandioasa. Nu exista nici o doctrina capabila sa dea toate raspunsurile. Nu înseamna ca n-ai dreptul sa-ti formezi convingeri si sa le sustii. Chesterton: de vreme ce este parerea mea, desigur ca o socotesc dreapta si cred în ea, altfel as fi necinstit. Stiu totusi ca prin însasi conditia umana nu poti crede si pretinde a fi
gasit o formula absolut completa. Lumina si întuneric e pentru toti si ploaia cade si peste buni si peste rai.
Oricum, de câte ori aud e nebun, surâd si ma scutur, cu toate ca vad ca nici o convingere nu-i mai bine ancorata decât aceasta: toti ceilalti sunt nebuni, numai eu sunt normal. Omul superior, zice doctorul Al-G., este cel care-si consolideaza lungimea de unda personala de emisie si totodata îsi largeste neîncetat gama de receptie.”
Dollo, repara butoanele de vot!!! Aici trebuie votat cu plus si n-am cu ce!
Frumos.
Ultima propozitie cred ca ne arata ce trebuie sa facem: „noi așa ne-am priceput. Faceți voi mai bine!”.
Nu cred ca trebuie sa-i judecam dupa normele norvegiene pe parintii nostri si nici chiar pe cei din generatia noastra. Incet-incet, vom ajunge singuri la concluziile noastre privind educatia copilului.
Nu se poate avea discutia asta in afara extremelor? Adica toate articolele pe tema asta vin cu exemple duse la extrem in care bati copilul mai ceva ca pe animale.
Cum ii explici logic si rational unui copil de 3 ani ca nu trebuie sa stranga puii de gat cand ii prinde prin curte? Ii arati pe un flipchart diferenta intre o jucarie care macane si un pui viu? Cati au rabdare sa faca asta?
In astfel de situatii inteleg o palma data strategic la fund. La varsta de 10 ani, deja cred ca intelege de vorba buna si nu mai e nevoie de cate o palme, dar pana atunci ce faci?
Sa zic cum a facut mamaia mea (nu a terminat clasa a6a): m-a luat deoparte si zis ca puii astia mor si nu ii mai vedem niciodata; mi-a aratat cum i-a aruncat in wc, si apoi m-a tinut sub supraveghiere. Aveam 1-2 ani si am culcat 3 boboci de ratza si ziceam: „Puiu nani”.
in afara de bataie si in afara de lasat sa faca orice vrea copilul exista si disciplina prin exemplu, disciplinare prin eliminare, prin vorba calda etc.
Nu scuz cum au actionat parintii si bunicii, ci doar inteleg ca bunicii aveau o viata grea, foarte grea: spalau de mana la 3-4 copii, animale, casa, gatit 3 mese pe zi ca nu aveau frigider si nici supermarket, facut paine etc – eu facui pt o perioada scurta de timp toate asta (din motive financiare) si mi s-a parut extrem de greu.
Ce mi-e greu sa inteleg cum oameni actuali practica aceleasi metode: lovitura la fund: viata e infinit mai usoara, si daca nu este exemplul educational de la parinti (cum il ai tu si mama ta), sunt carti.
Exemplul meu este de la doctor: cand am ajuns cu colesterolul mare m-a intrebat daca mananc: carne grasa/smantana/unt etc. si la unt am recunoscut: fac prajituri cu 500gr de unt pe saptamana. Nu mi-a ars 2 peste fund (desi as fi meritat-o, stiam ca untul si temp. de 200 grade) doar m-a rugat frumos sa ma gandesc ca si copilul mananca ca mine.
„Bagajul” romanesc:
Doi colegi de aici din Olanda, imi povestesc ca fata lor de 3 ani le-a zis celor de la cresa ca „o bate mamica”. Ingroziti si consternati (nici vorba de asa ceva) o intreaba de unde a scos aberatia asta. Pana la urma fata le spune: „pai asa m-a invatat bunica: „Mi-am pierdut o batistuta, ma bate mamica…”””. Bine ca n-a invatat fata si restul cantecului („cine-o afla sa mi-o deie, ii sarut gurita”) sa-l traduca olandezilor, ca probabil erau sesizati cei de la protectia copilului.
Eu nu am copii si nu cred ca voi avea prea curand dat fiind actualele conditii economice si sociale.
Copil fiind am luat bataie deseori de la ambii parinti in numele educatiei. Note proaste la scoala, reclamatii de la vecini, nazbatii copilaresti – toate erau „taxate” cu nuiaua ori cureaua intr-un mod considerat astazi umilitor.
Din pacate cam toti oamenii din genaratia mea (a anilor 70-80) au trecut nu odata prin astfel de experiente.
Nu recomand nici unui parinte sa apeleze la bataie.
Pacat de copii din ziua de azi ca nu se ridica la un nivel mai ridicat de civilizatie. Ei au conditii net superioare celor in care au copilarit parintii lor. Aflu intristat ca multa lume ridica iar in slavi vechile metode asa-zis spartane.
După cum spuneau occidentalii, aici e o slippery slope. Pe care mai bine să nu te dai cu capacul de WC cum făcea puştimea generaţiei ’70-’80 pe zăpadă.
O mare parte din moderni tind să creadă mai ceva ca în moaşte în puterea negocierii. Aşa i-au învăţat corporaţiile. Din pricina asta tind şi să atribuie fiecărui lucru sau fiecărei fapte o valoare şi să fie şocaţi atunci când reacţia e disproporţionată: „cum, pentru o chestie măruntă au dat cu cureaua?”
Negocierea are un mic defect: se produce între doi egali. La începerea discuţiei nu ştii cine e partenerul şi ce vrea exact. Îşi arată obiectivele pe parcurs. Îşi arată puterea sau averea, dacă vrea să te impresioneze. Abia la sfârşitul discuţiei a dovedit cine şi ce e, şi a obţinut de la tine lucrul pe care l-a vrut. Bani, mărfuri, servicii, obedienţa.
Chiar şi când e vorba de puterea unui şef tiran, şi acela trebuie să îţi dea ordine. Ori, ca să îţi dea ordine, trebuie să îţi vorbească. (Ceea ce era un pic evident 🙂 ) Trebuie să îţi spună: fă cutare lucru, sau ţi-o iei.
Dacă s-a ajuns la negocieri, participanţii trebuie să admită, tacit, că sunt oarecum egali, până la proba contrarie.
Asta e mai complicat atunci când unul dintre ei a fost crescut încă din copilărie cu ideea că niciodată, sub niciun motiv, nu pui la îndoială deciziile unui adult. Dacă totuşi există posibilitatea de a discuta, faţă în faţă, capătă iluzia că, dacă această barieră a căzut, orice e posibil. Mâine se va negocia altceva, poimâine altceva. Dacă azi ai avut o notă proastă, mâine vei avea una mai bună. Dacă azi nu ai bani, mâine te angajezi la şaorma. Dacă azi nu ai prieten, mâine poţi ieşi cu Costel.
Cine a început cu ideea că nimic, niciodată, nu se pune la îndoială sau se negociază, trebuie să se ţină de această idee cu dinţii şi să nu cedeze niciun pas. Dacă a cedat, câtuşi de puţin, înseamnă că a acceptat posibilitatea de a mai ceda şi în viitor.