Sâmbăta asta îi vine rândul lui Andrei Makine să fie discutat la clubul de carte. În ciuda laudelor și premiilor încasate de autor pentru celebrul lui „Testamentul francez” eu nu am fost atât de captivată de cartea asta. Nu de scriitură cel puțin, care a fost prea încărcată de epitete pentru gustul meu și în general mult prea dulceagă. Dar povestea în sine are atractivitatea ei, mai ales pentru ăștia din vest care erau într-o vreme foarte sensibili la viața de dincoace de Cortina de fier – de unde, probabil, și cele două premii literare franțuzești pe care le-a primit.
Căci despre asta e vorba în cartea lui Makine, despre creșterea și formarea omului nou în URSS, într-o familie atipică, fondată de un doctor francez înainte de primul război mondial, de pe urma căruia a rămas o fiică ce avea să-i devină bunică povestitorului – cel puțin până la penultima pagină a cărții. Bunica Charlotte traversează războaiele mondiale într-o oscilare Rusia-Franța- Rusia, și dintr-un neînțeles atașament pentru stepa rusă decide să rămână aici pentru tot restul vieții. Cu toate prețurile aferente, ce implică firește multă violență și cam atât.
Bunica este o femeie frumoasă, cultă, care le inspiră nepoților dragostea față de Franța, odată cu necazurile aferente unei origini capitaliste nesănătoase. Copiii cresc într-o Rusie comunistă, cu privațiuni de tot felul, la cheremul puternicilor partidului și se chinuie să-și iubească țara, deși ce învață la școală contrazice adesea flagrant versiunile bunicii. Nimic nou pentru un cititor român.
Una dintre scenele care mi-a rămas în minte în carte, descrisă foarte bine de Makine și pe care am trăit-o și eu în copilărie este asta:
Stăteam la o coadă interminabilă, care şerpuia în apropierea unui magazin alimentar, apoi, trecându-i pragul, se încolăcea înăuntru. Era vorba probabil de ceva marfă rară iarna – portocale sau pur şi simplu mere, nu-mi mai amintesc. Depăşisem deja limita psihologică cea mai importantă a aşteptării aceleia – uşa magazinului, în faţa căreia zeci de oameni înotau încă într-o zăpadă noroioasă, în momentul acela a venit lângă mine sora mea: fiind doi, aveam dreptul la o cantitate dublă de marfă pe cartelă. N-am înţeles ce a provocat deodată mânia mulţimii. Oamenii care stăteau în spatele nostru au crezut, poate, că sora mea voia să se strecoare fără să stea la coadă – o crimă de neiertat! Au izbucnit strigăte arţăgoase, şarpele acela lung s-a încordat, am fost înconjuraţi de chipuri ameninţătoare. Am încercat amândoi să explicăm că eram frate şi soră. Dar mulţimea nu-şi recunoaşte niciodată greşeala. Cei care nu trecuseră încă de prag, cei mai acriţi, au scos urlete indignate, fără să ştie prea bine împotriva cui. Şi cum orice mişcare de masă exagerează absurd efectul efortului său, pe mine m-au scos din rând de data aceasta. Şarpele a tresărit, umerii au înţepenit. Un zvâcnet, şi m-am trezit în afara cozii, lângă sora mea, în faţa unui rând strâns de chipuri pline de ură. Am încercat să-mi reiau locul, dar coatele lor alcătuiau un şir de scuturi.
Cealaltă scenă care descrie bine cruzimea rusă amestecată cu indiferența și nerecunoștința poporului pentru eroii ei este povestea unei bătăi între „samovare” – așa erau numiți veteranii care-și pierduseră membrele în războie, și umblau ca niște samovare cu cioturi de mâini și picioare, în cărucioare artizanale cu rulmenți, cerșind mila publică în piețe.
Cam astea sunt singurele părți forte (ca evocare) ale cărții. Din păcate, pentru gustul meu, restul abundă în descrieri melancolico-poetice ale stepei ruse și flash-back-uri istorice franco-ruse, care plictisesc prin abundență. Așa că din punctul meu de vedere Makine a ratat o ocazie bună de a-și povesti copilăria rusă comunistă între vacanțele de vară la bunica franțuzoaică, prin care ar fi putut zugrăvi o frescă realistă a jumătății de secol de frig din Europa de Est.
Dar, una peste alta cartea e ok pentru unele gusturi, așa că, dacă vă place vodca rusească (cred că poezia stepei poate fi apreciată numai cu câteva grade la bord 😉 sau măcar ceaiul tare, poate nu strică să-i dați o șansă. Noi i-am dat la club, și sâmbătă, 30 ianuarie, de la ora 18.00, ne întâlnim în bucătăria fetei ăsteia, ca să gustăm câte ceva și să vedem cine ce are de zis despre testamentul franco-rus al lui Makine. O să avem timp, de asemenea, să vorbim și despre „Sfârșit de mileniu” – cartea lui Tudoran pe care n-au reușit s-o termine mulți. Cine vrea să vină sâmbătă, să scrie un comentariu aici, ca să știm să rezervăm masa pentru numărul adecvat de persoane. Dacă nu reușiți sâmbăta asta, stați cu ochii pe următoarele cărți de care ne apucăm anul ăsta la clubul de carte.
Eh bien, moi j aimais Makine!
Cine – pentru numele lui Dzeu – nu a reușit să termine „Sfârșitul de mileniu” al lui Radu Tudoran? Prea multă lume îl vedea strict prin ”Toate pânzele sus”, dar dl Tudoran a fost un scriitor cu mult mai complex. Nemaivorbind de prezența sa de neuitat la Cofetăria Palatului. Singura mea surpriză a fost să aflu că este frate cu Geo Bogza (care mă plictisea iremediabil).
Salut. Eu scriu ca ma inscriu pentru sambata. Multumesc.
Eu vin.
pe mine sa nu contati 😛
Dar poți să ne transmiți live părerea ta mâine la club și să bem astfel un pahar împreună 🙂 Ce faci pe la 18.30 așa, ora României?