În serialul de mare succes House of cards, în primele episoade, un personaj redactor șef la fictivul ziar Washington Herald încearcă să-și apere profesia în fața intereselor patroanei, care-i dicta nu numai să n-o concedieze, dar chiar s-o promoveze pe „fofoloanca” – un fel de (ziar)izdă tradus în stil Irina Margareta Nistor – care practica un jurnalism mai neortodox. Mai exact fata se culca cu personajul principal – congresman american – care îi dădea tot felul de ponturi pe care ea le publica. Aparent avea informații exclusive, la prima mână, visul oricărui ziarist. Numai că informațiile alea erau niște manipulări ale congresmanului, care o folosea ca pe un canal informal de a transmite public diverse mesaje neasumate, ca să obțină avantaje și să câștige tot felul de dispute politice. Veți spune că erau chit, pentru că amândoi obțineau ce doreau din legătura asta și așa este, doar că ea era ziaristă și principala ei datorie era să informeze publicul, nu să-l manipuleze așa cum îi dicta congresmanul.
Din manipulările astea, însă, se nășteau știri suculente care făceau trafic și aduceau notorietate ziarului, succes tradus în bani pentru patroană. Redactorul șef a încercat să-i explice patroanei că ce face fata asta nu e jurnalism, omul nu credea nici în blogging, twitter, Facebook, youtube sau alte canale de comunicare apărute în era Internetului și credea că toate sunt o toană, după care omenirea va reveni la adevăratele surse de știri verificate. Dar el era doar un dinozaur bătrân al jurnalismului clasic, care se încăpățâna să creadă că publicul își va da seama la un moment dat de valoarea verificării știrii din trei surse. Omul a fost silit să-și scrie demisia, însă fofoloanca a recuperat spectaculos pentru breaslă în episoadele ulterioare.
În viața reală lucrurile stau fix la fel, mai puțin recuperarea fofoloancelor. În realitate ele au alt parcurs. Jurnalismul clasic a murit sau e o struțo-cămilă, iar o revenire la situația de dinainte de era comunicării online nu cred că este posibilă. În România, cel puțin, nici n-am apucat să ajungem la nivelul acela de jurnalism (care, apropos, tocmai a luat un Oscar), ca să știm ce-am pierdut. Redacțiile care numai în urmă cu 7-8 ani, înainte de criză, gemeau de reporteri, redactori, documentariști, fotoreporteri, șoferi s-au redus la maxim unul-două birouri, cu o mână de oameni care „documentează” un subiect din două click-uri și un copy/paste, îi ard o poză luată de pe google, îl urcă online pe site-ul „ziarului” cu un titlu fantastic apoi raportează numărul de like-uri și share-uri la hectar.
În televiziuni nivelul de profesionalism este mai jos decât oricând, oamenii trimiși pe teren sunt tineri, neexperimentați, dezinteresați, superficiali, foarte ușor de manipulat de șefi (care nici ei nu sunt niște faruri ale profesiei), oamenii invitați în platouri pentru dezbateri sunt aceleeași figuri tocite, nereprezentative, compromise (dar cui îi pasă?), care rostogolesc cu tupeu aceleași șabloane răsuflate. Toată lumea se face că informează, când de fapt fiecare transmite mai departe propria prostie, lipsă de informație sau niște minciuni gogonate în spatele cărora stau interese politice sau economice. Cum faci ca să discerni adevărul în marea asta de informație?
La mediile clasice se adaugă noile instrumente de comunicare care ne-au transformat pe toți în mici jurnaliști de ocazie sau ne-au dat măcar această iluzie. Internetul a prilejuit inventarea expresiei „jurnalism cetățenesc” care în felul lui este un concept lăudabil, dar în practică se dovedește a fi un mijloc foarte ușor de manipulare de asemenea. Ca simplu cetățean te poți informa și poți informa la rândul tău pe alții despre chestiuni ce țin de comunitate, de ce face primarul, ce nu face etc. Printre simpli cetățeni, însă, pot fi adesea figuri interesate să promoveze exact mesaje anti-unul și altul, sub forma informațiilor cetățenești de bună credință. Informații pe care nu se ocupă nimeni să le confirme și din alte surse. Ele se rostogolesc, se amplifică, se transformă, nu întotdeauna în ceva bun. Ce faci, cum discerni adevărul de manipulare?
Internetul este o unealtă fabuloasă de informare și dezinformare deopotrivă. Și nimeni nu e ferit de țepe. Impresia generală este că oricine poate fi jurnalist, așa cum toată lumea se pricepe la fotbal, politică și cam la orice în general. Ca ziaristă am avut parte de propriile țepe pe care le-am încasat plină de bune intenții. Am avut propriile erori făcute din grabă, din neștiință, din naivitate. Poate or fi chiar mai multe decât știu, dar timpul nu le-a devoalat încă. Cine spune că n-a greșit niciodată, în meseria asta, minte. Munca unui ziarist rămâne însă 90% necunoscută de public, e ca un iceberg, în care documentarea, cernerea informațiilor de intoxicări și a faptelor de non-fapte reprezintă partea care nu va fi niciodată publicată sau transmisă pe ecran. Cititorul, telespectatorul primește doar informația pură, verificată, pentru veridicitatea căreia își pune numele și onoarea în joc ziaristul și, uneori, publicația care îl găzduiește. Așa e și firesc, pentru că de aia există meseria de jurnalist, așa cum medicii există ca să nu ne mai scoatem măselele cu ața legată de clanța ușii.
În epoca hyperinformării icebergul s-a întors cu curu-n sus, 90% din zgomotul prilejuit de o informație, poate reală, este publicat sub diverse forme și de cele mai multe ori reușește să ascundă adevărul, în loc să-l scoată la lumină. Toți ne dăm cu părerea, pentru că avem unde, avem acces, avem păreri pe care de prea multe ori le prezentăm ca informații certe. Și facem asta încurajați de numărul de like-uri, de share-uri, de o faimă pe cât de facilă pe atât de trecătoare.
Bun, și totuși ce putem face, dacă chiar ținem la acuratețea informațiilor pe care le primim și le difuzăm, cum ne selectăm mai bine sursele de informare? Cum te poți informa în epoca asta a dezinformării generalizate? – mă tot întreabă unii cunoscuți în diverse ocazii. La un moment dat întrebarea asta venea mai ales de la prietenii sau cunoscuții care trăiesc în afara țării și erau mai conștienți de faptul că prea des cădeau victime ale dezinformării practicate de media.
Ce să citim, tu în cine ai încredere, după cine să ne luăm? mă întreabă azi și oameni care trăiesc în țară, dar se simt tot mai înconjurați de non-știri sau urmăresc neputincioși o sarabandă a dezinformării de care nu știu cum să se ferească. Unii încă se mai încăpățânează să se informeze, în timp ce mulți au abandonat sub imperiul lui „toți sunt o apă și un pământ, nu poți avea încredere în nimeni”.
Nu am o rețetă infailibilă. După cum spuneam și eu am luat țepele mele și sunt sigură că nu s-au terminat. Dar asta m-a ajutat să învăț în cine să am încredere sau pe cine să privesc de două ori înainte de a-l crede. Singurele avantaje pe care le am, uneori, sunt date de ceea ce s-ar încadra în celebra zicere caragialească – Sunt vechi, doamnă! – care m-a adus, de-a lungul celor 16 ani de presă, în situația de a lucra cu/cunoaște pe unii dintre formatorii de opinie. De aceea pe unii dintre ei nu-i pot privi deloc cu admirație, nu le acord credit, nu-i urmăresc pur și simplu. Cel mai grav mi se pare că nici măcar nu le pot explica oamenilor care mă întreabă „de ce nu e ok cutărică? Apare la televizor!”. În fața acestei naivități nu poți decât să speri că lucrurile se vor cerne, valoarea se va separa de impostură precum apa de ulei. Sau nu.
Punerea știrilor într-un context și faptul că știu care este procesul de facere a unei știri mă ajută să privesc azi un jurnal cu mai puțină naivitate decât un spectator obișnuit, dar numai asta nu e de ajuns.
Singurele sfaturi pe care le-aș putea da ar fi unele de bun simț, care cu puțin efort sunt la îndemâna oricui. Ele pot fi completate cu moderație și circumspecție:
1. nimeni nu deține adevărul absolut – nicio publicație/televiziune nu este 100% albă sau 100% neagră. Dap, nici chiar antenele. Există umbre în politica editorială a oricui, unii sunt mai întunecați, alții mai luminoși, depinde cu care rezonați mai mult – pe ei îi veți crede. În plus, și ziariștii sunt oameni, fac greșeli, deci credeți-i cu moderație 🙂 Când nu știți cine, ce bani, ce interese sunt în spatele unei publicații urmăriți-i știrile o vreme, fără să vă entuziasmați, vedeți dacă se confirmă, dacă sunt doar petarde, dacă sunt luate de-a gata de pe alte site-uri – toate astea vă vor arăta o imagine de ansamblu care vă va ucide inocența la un moment dat. Același gen de verificare merge și atunci când, dintr-un link, nimeriți pe un site pe care n-ați mai fost. Înainte de a da share la povestea pe care ați nimerit mai învârtiți-vă un pic pe site-ul respectiv și vedeți ce știri mai găzduiește. Sau dacă are „acționariatul” la vedere sau măcar o pagină de contact și una cu „cine suntem”. O metodă de a afla dacă rezonați cu politica editorială respectivă este să vă puneți în locul subiectului unei știri – de exemplu v-ar plăcea să vi se dezvăluie identitatea pe un post TV, la o oră de maximă audiență, dacă ați fost victima unui viol?;
2. puteți verifica și voi știrile – uneori cu o simplă căutare pe google, care vă va oferi poate sursa reală a subiectului sau alte variante ale unei întâmplări, relatate din alte unghiuri „politice” sau o punere în context care nu e la îndemâna oricui, fie pentru că a uitat trecutul, fie pentru că nu se născuse la vremea aia. Verificarea asta este valabilă și în cazul citatelor sau a pozelor cu diverse explicații care circulă pe Facebook și în plasa cărora cădem adesea din comoditate sau din credulitate. Google e mare și sfânt, vă permite acum să căutați orice și să ajungeți la sursa primară, la dată și la context. Nu ia mai mult de câteva minute și vă scutește să păreți proști – de exemplu vă ajută să nu dați share la o poză cu o informație veche de câțiva ani, prezentată alarmist ca și când se întâmplă chiar în timp ce o cițiți;
3. informațiile „pe surse” ascund întotdeauna interesele cuiva – când o știre conține „surse” în loc de nume înseamnă că niște oameni au fost prea leneși ca să confirme sursele și din alte locuri sau că nu le-au putut confirma sau că alții au fost lași și nu și-au asumat ceea ce i-au spus ziaristului (le-a fost frică să nu-și piardă job-ul sau informațiile alea nu sunt 100% reale). Sursele sunt de regulă funcționari nemulțumiți, dosare de presă servite redacțiilor sau infiltrați din servicii care ghidează opinia publică spre anumite concluzii. Nu puteți avea încredere într-un site pe care sunt publicate numai știri pe surse, decât dacă țineți neapărat la teoria conspirației mondiale. După cum n-ar trebui să mai aveți încredere în oameni deconspirați că au fost agenți ai unor servicii de informații. Eu merg mai departe și nu am încredere nici în cei care se asociază cu ei, dar așa sunt eu, mai suspicioasă. Nu cred că un mincinos de profesie merită a doua șansă;
4. alte surse de informare – instituțiile publice, site-urile personale și ONG-urile. De mai mulți ani mă ocup de comunicare în câteva organizații neguvernamentale. Fără modestie, difuzez comunicate făcute așa încât de cele mai multe ori ele sunt preluate copy/paste în presă. Pentru organizațiile cu care lucrez asta e bine – mesajul lor ajunge la public nealterat de o eventuală neînțelegere a ziaristului. Pentru public este încă o sursă de informație, alternativă. Dacă sunteți interesați de anumite domenii reflectate mai mult sau mai puțin în presă, vă puteți abona la informațiile de pe site-urile unor instituții publice care gestionează respectivele domenii și la newsletter-ele publicate de organizațiile neguvernamentale care activează în acele domenii. Informațiile publice pot fi obținute de la instituțiile publice, de orice cetățean, cu o cerere trimisă prin poștă, fax sau email, conform legii 544/2001 (găsiți aici un îndrumar bun). Desigur că asta mănâncă timp, dar dacă vă interesează o anume chestiune este poate cea mai sigură metodă de a avea acces la adevăr. La fel puteți proceda cu informațiile despre anumite persoane publice – site-urile personale/paginile de Fb sunt o sursă oficială, care ar putea foarte bine să completeze informațiile publicate de alții despre persoana respectivă;
5. câteva NU-uri – NU vă împrieteniți cu necunoscuți pe Facebook (puteți să-i urmăriți o vreme până când vă lămuriți ce-i cu ei); NU dați share la ceva înainte de a citi măcar, chiar dacă vine de la cineva în care aveți încredere; NU credeți ce se distribuie pe un cont de Facebook fals, nici ce scrie pe un site care nu are pagină de contact și secțiune „cine suntem” în care să existe cel puțin un nume; NU credeți tot ce scriu ziariștii pe Facebook, sub formă de detalii „picante” pe care nu le pot include în articolele lor – asta înseamnă că detaliile alea nu sunt verificate sau nu sunt reale; NU credeți tot ce scrie pe bloguri – prin excelență ele sunt locuri în care oamenii își dau cu părerea, povestesc chestii care li s-au întâmplat lor sau altora, promovează diverse produse, persoane, brand-uri, fabulează cu mai mult sau mai puțin talent, extrapolează, generalizează, chiar dacă rezonați cu autorii nu e un motiv să credeți tot. Realitatea poate fi ușor diferită.
NU luați de bun nici tot ce am scris eu aici, în fond și eu sunt o ziaristă, convertită în bloggeriță, piariță … Informați-vă din mai multe surse și formați-vă propria opinie. Anul ăsta avem alegeri. Informați-vă din timp, citiți programele și ideile vehiculate de candidați, urmăriți-le prestațiile, votați în funcție de ce ați citit voi, ce ați văzut cu ochii voștri, nu de ce zic unii și alții prin diverse medii. În concluzie, nu fiți fofoloance, cercetați înainte de a crede, nu tot ce e postat online sau difuzat la TV e real.
Eu am 5 surse primare de stiri (site-uri, inclusiv news.google.com) si 33 de „pareristi avizati” pentru 12 domenii de expertiza, care imi filtreaza stirile primare, extragand esenta lor. Dollo, tu esti la capitolul „drepturile omului”.
„Pareristii avizati” sunt oameni care scriu rar dar cu miez despre subiectul lor de interes, de regula cu referinte din experienta lor personala. Asta face ca opinatorul sa aiba un raport semnal/zgomot foarte bun. In plus, textele lor au consistenta logica si nu contrazic restul imaginii mele despre univers.
In afara celor de mai sus, mai urmaresc si textele de opinii generale ale acelorasi, carora le aloc un grad de incredere mai mic atunci cand nu vorbesc despre aria lor de expertiza.
Mulțumesc 🙂
Jurnalismul clasic a murit sau e o struțo-cămilă dintr-un motiv foarte simplu şi care în anii 1990 era de neînţeles: publicul nu mai are nevoie de el.
Sau, mai bine zis: modul în care se făcea jurnalismul în situația de dinainte de era comunicării online avea nevoie de trei lucruri, ca în vechile poveşti populare cu feţi frumoşi.
În primul rând, de un sistem închis, dirijat de la centru, în care toată lumea citea câteva ziare de circulaţie naţională şi se uita la 1-2 programe TV. Toate cenzurate zdravăn. Ori de Ceauşescu, ori de Iliescu, ori de Ţapu’ Constantinescu, ori, pur şi simplu, de un patron, mogul media, care ştia pe cine are voie să supere şi pe cine nu.
În al doilea rând, de lipsa altor surse de informaţie. Nu forum, nu blog, nu site de ştiri, nimic altceva decât versiunea oficială. Sau opusul ei, adică o critică nesimţită, pornografică, insultătoare, a versiunii oficiale. Ca în anii 1990: orice spunea autoritatea de stat, era imediat insultat feroce de CTP, Vâlcu, Ciutacu, Tinu şi ai lor. Nu comunicau nicio informaţie, nu ăsta era scopul lor. Ei existau ca să se opună la ceva. Erau un Bran faţă de un Stan.
În al treilea rând, de un public specific. Făcut, crescut şi educat în aşa fel încât să nu se uite la altceva decât la versiunea oficială sau la opusul ei, niciodată la o alternativă. Dacă scrie ceva CTP, chiar şi când scrie o obscenitate fără sens, fără cap şi fără coadă, trebuie să-l citească „fiindcă e jurnalist adevărat” (ceea ce nici nu e. E inginer). A fost pus acolo fiindcă e competent. E om cu şcoală. E un domn. Prezintă credibilitate fiindcă e parte a sistemului, aflat mai sus pe scara socială, parte a clasei aristocratice. Dacă ar fi „un puşti” sau „un golan”, nici nu s-ar uita la el, indiferent câte calificări ar arăta el şi indiferent cât de competent ar fi.
Chiar dacă sistemul ar deveni brusc la fel de închis şi de cenzurat, dacă ar da Iohannis cu sabia şi ar tăia toate sursele alternative de informaţie, asta ar rezolva primele două puncte, dar nu şi pe al treilea. Cele trei generaţii care au ajuns la maturitate în comunism îmbătrânesc şi mor, iar cele care vin după ele nu mai sunt obişnuite să respecte autoritatea claselor superioare. Se supun lor de frică, dar nu mai au acel respect al clasei muncitoare faţă de „domnu ziarist”. Nu se mai uită în gura lui.
Ce ziceam eu se referă la rolul jurnalismului într-o societate în general, nu numai la al nostru, care a trecut de la comunist-cenzurat la democrat-haotic. Nu sunt împotriva surselor alternative de informare și după cum ziceam nici nu mai pot fi închise acum de cineva, spun însă că multitudinea de surse alternative este deopotrivă benefică și nocivă, mai ales pentru publicul neavizat, și că utilizarea, consumul lor trebuie făcut cu moderație. Ca cititor trebuie să te îndoiești atât de autoritate, cât și de cine-ți spune contrariul, pentru că adevărul e întotdeauna la mijloc.
Eu citesc regulat 4-5 ziare online straine si 2 romanesti. Nu cred tot ce se spune, incerc sa judec, sa caut sursa initiala. Cand apare o informatie, eu o caut pe google, si pe alte surse (mai ales cand e tradusa). Am gasit probleme de traducere si intelegere proasta din engleza. Am gasit probleme de traducere si intelegere proasta si din norvegiana!!!.
In rest, cand vreau sa ma distrez, caut pe net hoax-uri – si imi dau seama ca din ele multe pot fi crezute usor de romani.
M-am „lasat” aproape de tot de presa „mainstream” de la noi. Cam tot e copiat cu 2-3 zile intarziere de pe Business Insider, Huffington Post, Daily Mail sau, mai rar, de pe Mental Floss. Mai bine ma duc direct la sursa 🙂 In afara de asta mai „dau” pe la The Atlantic sau Washington Post si alte asemenea…de la noi mai citesc cativa autori de la Romania Libera, cum ar fi Sabina Fati sau Cristian Campeanu. Deutsche Welle, RFI, „22”, Contributors si Curs de Guvernare merita citite. M-a surprins sa gasesc un excelent interviu aici: http://www.catchy.ro/islam-versus-femeie-occident-versus-islam/87493
Da, nu am mai menționat sursele externe, deși și eu am înlocuit demult presa locală cu aia internațională, însă pe mulți îi interesează strict ce se întâmplă pe meleaguri naționale ori nu citesc în alte limbi… În plus România nu capătă prea des expunere în presa internațională, decât pentru corupție.
Din pacate suntem intr-o situatie trista in ce priveste expunerea in presa…
In rest principalul e educatia. Nu e mereu scump sa inveti (Internetul e mare…), dar multi sunt prea puturosi ca sa o faca.
Salutari Toshibei 🙂
Gogu mai traieste?
Gogu nu mai trăiește.
incearca si Reuters si The guardians.
Din presa romanesca imi place Decatrevista.
Nu stiu daca sa-mi fie rusine ca zic asta sau nu, dar eu nu citesc presa romaneasca. Si evident, nici nu ma uit la TV. Totul mi se pare un circ, din pacate, asa ca incerc sa ma documentez din sursele acelea de institutii publice sau ONG-uri despre care ziceai, ori redactii mai serioase de peste hotare. Eu insa ma intreb care ar fi Solutia pentru acest journalism de doi bani. 🙂
nu ai pierdut nimic, nici eu nu am tv. Am impresia ca suntem mai sanatosi si mai linistiti de cand cu asta.
La care jurnalism de doi bani te referi, la cel practicat de „profesioniști” sau la cel făcut de noi ca să nu ne luăm țepe? 🙂 Cred că e o etapă, sunt și eu curioasă unde va duce…
Ah, nu mi-am dat seama ca e neclar… pai la cel practicat de „profesionisti” ma refeream, pentru ca el atrage masele (proaste) si populeaza cancan-uri si pseudostiinta.