A cum vreo zece ani i-am cumpărat mamei un ceas de mână de ziua ei. Am mers împreună la magazin, și-a ales modelul care i-a plăcut și de atunci îl poartă permanent. E fin, auriu, cu brățară din același material și baterie. Nu rețin ce marcă e, oricum nu ceva exorbitant de scump, dar nici ieftin. Cu și mai mulți ani în urmă, când aveam eu vreo 10 ani și învățasem să „citesc ceasul”, mama mi-a cumpărat cu greu primul meu ceas: un Chaika cu un cadran mic și rotund cât o monedă de 10 bani, cu geamul cu marginile șlefuite ca un cristal, suflat cu aur, cică, cu curea de piele subțirică și care venea perfect pe încheietura mea. Îmi amintesc că am mers să sărbătorim ocazia la o cârciumă din centru, undeva la subsol, unde mesele erau puse în firide boltite din cărămidă. Am mâncat mici, mama și prietenul ei au băut bere, iar eu Cico. În afară de asta nu-mi amintesc decât senzația fantastică de a avea pentru prima dată un ceas la mână, la care mă uitam sau pe care-l pipăiam necontenit. Credeam la vremea aia că ceasul ăla o să fie moștenirea mea de familie pentru copiii și nepoții care aveau să vină. Doar era suflat cu aur!
Ceasul ăla a fost ucis în anii 90 de moda ceasurilor mari, aduse de la turci la kil, cu diverse forme ciudate, purtate mai degrabă ca gablonțuri. Apoi am descoperit chinezismele de 15 – 20 de euro bucata vândute în aeroporturi, la care „suflătura de aur” se tocea după câteva luni. La un moment dat am primit la unul dintre locurile mele de muncă un Swatch, de care nu am fost dată pe spate pentru că primisem toți angajații la fel (cu ocazia împlinirii a x ani de existență a firmei) și deși poate că era original (patronul era elvețian) era din plastic și trecea drept „uniformă”, nicidecum bijuterie. Ultimul ceas purtat de mine a fost unul pe care mi l-am conceput singură pe un site care garanta că vinde tot „swiss made”, mare cât solnița de la mâna soldatului rus, și care timp de câțiva ani a făcut impresie, trebuie să recunosc. Nichelat, cu multe accesorii pe ecran și cu o gravură ca în filme pe spate, de la cel care mi l-a făcut cadou. Dar deși ceasul ăla mi-a plăcut la fel de mult ca Chaika, odată cu relația a apus cumva, pe negândite, și interesul meu pentru ceasul ăla.
Sau pentru ceasuri în general, că de atunci n-am mai purtat. Acum nu mi se pare că-mi mai trebuie ceas, câtă vreme mă uit tot timpul la telefon iar google calendar îmi amintește de câte ori am ceva de făcut la o anumită oră. Mama, însă, a rămas atașată de ceasul ăla mic și auriu, al doilea din viața ei și probabil ultimul, ceas pe care uneori mă întreb dacă-l mai poate citi, la cât de mare mi-a cerut să-i fac caracterele pe noul telefon. Chiar dacă s-a obișnuit cu telefonul, la ceas nu renunță. Se duce an de an la un anume meseriaș din Obor, unde îi schimbă bateria și-l poartă cu sfințenie.
Ieri mi-a povestit iritată că meseriașul a păcălit-o cu ultima ocazie.
– M-am dus la el cu ceasul când s-a schimbat ora de iarnă, acum câteva luni. I-am dat zece lei, ca de obicei, și mi-a pus o baterie pentru un an. Dar uite că acuma nu mai merge. Am fost ieri iar la piață și nu l-am mai găst, în schimb era altul. I-am zis care e problema, mi-a luat și el zece lei și mi-a zis că da, trebuie să țină un an. L-am amenințat că mă duc peste el dacă nu merge nici asta. Mi-a zis că dacă vreau una să țină și mai bine să dau 20 de lei pe una pentru doi ani.
– Și de ce n-ai dat? o întreb eu.
– Păi i-am zis că nu mai trăiesc eu atâta, așa că să-mi dea o baterie pentru un an.
– Tu oi mai trăi, dar pe el singur nu-l mai găsești acolo după doi ani, intervin eu.
– E, nu, nu părea așa bătrân, de ce să nu-l găsesc?
– Dar ce, crezi că celălalt o fi murit?
– Păi era cam de pensie așa, oricum era mai bătrân ca ăsta.
M-am uitat la ea și nu părea că glumește. Pentru ea ceasul ăla era din categoria „făcut să dureze”. Și așa judecă fiecare lucru din viața ei, fie cumpărat sau făcut de mâna ei. În decembrie de ziua ei anul trecut i-am cumpărat un fotoliu balansoar de la Ikea. Era visul ei de-o viață. Am mers, l-am ales, l-am adus acasă și i l-am montat. S-a așezat în el atunci, mulțumită, apoi mi-a zis că a mai stat de câteva ori în el, și de ceva timp îl văd acoperit cu un macrame, neatins. Zice că-i e incomod să stea în el pentru că din lipsă de spațiu e pus într-o poziție de unde nu vede la TV din el. Dar deja i-a făcut planul și ăstuia, mi-l lasă mie moștenire.
Hainele continuă să le poarte ca pe vremuri – are unele bune cu care nu se îmbracă decât la ocazii, și altele pe care le ține pentru moarte. Are lenjerii, o pilotă și prosoape noi, pe care le ține „ca să fie acolo”. Are o tigaie, un ceaun și o anume furculiță mai bătrâne decât mine, moștenite de la mamaie, și pe care continuă să le folosească în viața de zi cu zi. Nici prin cap nu-i trece să le arunce sau să le schimbe. Viața ei nu pare influențată prea mult de consumerism, cel puțin nu în privința anumitor lucruri care în concepția ei sunt din categoria „făcute să dureze”. Cred că mama este singurul om din viața mea pe care nu l-am auzit vreodată să spună că un anume lucru nu mai e la modă, nu se mai poartă sau că s-a plictisit de el. Singurul eșec în privința asta din viața ei a fost căsnicia, divorțul nu cadrează cu stilul ăsta de viață, dar … shit happens.
Nu idealizez, eu sunt o consumatoare și de obiecte și de oameni, ca majoritatea din timpul meu, înțeleg și cauza pentru care omenirea a făcut trecerea asta de la tradiție și durabilitate la modernism, consumerism și superficialitate, dar nu pot să nu mă întreb cum de unii oameni reușesc să rămână neafectați de curentele astea care mătură totul în cale. Mai ales că mama și-a trăit jumătate din viață în comunism, unde lucrurile erau făcute mai degrabă de mântuială decât ca să dureze. Și cu toate astea în forul ei interior a rămas o păstrătoare a tradițiilor inoculate la țară, de mamaie și de străbunica, pe care a reușit să le salveze în comunism și le mai duce și astăzi.
Povestea asta nu are nicio morală, e doar un semn de întrebare pe care-l pun și eu aici, ca să nu-l uit. Și apropos de tradiții și de amintiri, m-am apucat să citesc „Dimineața pierdută” de Gabriela Adameșteanu (cartea de luna asta de la clubul de carte). Huh, e genială! Genul de carte care sigur te lasă cu părere de rău când se termină.
Mama mea e mult mai tânără decât a ta, dar – pe alocuri – are aceeași mentalitate referitoare la consumerism și lucrurile care sunt făcute să dureze.
Mi-aduc aminte de ultima discuție pe care am avut-o când mi-am schimbat unele piese de bază în calculator:
„Iar îți bagi banii în calculatorul ăla? Nu te-ai săturat să bagi în fiecare an bani în el?” – asta în contextul în care calculatorul anterior a rezistat cu brio pe metereze mai bine de 7 ani. I-am explicat că multinaționalele trebuie să facă profit și că electronicele, cel puțin, sunt proiectate să nu reziste prea mult – iar, chiar dacă funcționează în parametri, după 3-4-5 ani programele de pe ele nu o mai fac…
Să-ți spun și discuția despre telefoanele pe care le schimb cam la 2-3 ani o dată?
Eu n-am reusit sa ma dezbar de ideea permanenta de a recupera tot ce pot si de a folosi lucrurile astfel incit sa dureze cit mai mult. N-am reusit sa stric si sa rup nimic in viata mea de imediat juma’ de secol, si nici nu arunc mare lucru. Numa’ consumabile. Si asta nu e o calitate.
1. Succes la discuția despre dna Adameșteanu – o mare Doamnp a culturii și nu numai.
2. Inginer fiind – și probabil de vârsta mamei dvs. – nici eu nu apreciez consumerismul. Este adevărat că achiziționez cel mai performant obiect disponibil comercial, dar nu îl schimb decât dacă este strict necesar.
Mai mult (este clar că nu sunt chinez) pentru mine fiecare obiect reprezintă munca unui fabricant – și asta nu pot să nu respect.
Vârsta, nu?
Acum depinde de obiecte. Că roboți ăștia care asamblează tot felul de lucruri sau, mai nou, imprimantele 3D… e cam greu să-ți exprimi respectul față de ele :D.
Fiul meu a dat un link la acest articol…inteleg de ce… si, da Sebi, l-am citit si am zambit larg de multe ori… Multumesc.
Cartea Gabrielei Adamesteanu am citit-o de mult si as face-o din nou cu placere… Dupa fiecare 10 ani cred ca se schimba perspectiva dinspre care citesti aceasta carte si nu e putin lucru in epoca asta ….. consumerista!
Mama ta e super tare!
Nici eu nu sunt o consumerista obisnuita. Da, cam ca mamaile de alta data: mobilul rezista de 5 ani, nu am ceas de mana, am o furculita cu un varf tocit ce o banui ca a facut cu mine facultatea, am 2 rafturi de haine, cele din spate sunt de vara, cele din fata sunt de iarna, nu am tv si nici macar scaun sa ma balansez nu o sa iau, iar de mileuri sa nu prind prin casa 😀 .
Am insa defectele mele: carti si concedii :))) (si ma costa mai mult decat un mobil + ceas la mana + baterii + tv + alte cele ).
Si ca mine am cateva prietene.
Imi plac mult postarile tale despre diferentele de valori intre tine si mama ta (apartamentul ei dichisit vs concediile tale, ceasul ei vs consumerismul tau), si de fiecare data citesc cu deliciu si comentariile, apoi ma opresc sa ma gindesc eu in care tabara sint, apoi merg sa imi chestionez barbatul el unde se vede si daca ma vede pe mine acolo unde eu ma vad. E mereu surprinzator demersul asta, a propos.
Nu cred ca a fi „consumerist” sau, hai sa ii zicem mai bine „dependent de obiecte” e o chestiune de generatie. Mai degraba e o chestie de psihologie. Mama mea a fost mereu o mare consumatoare de lucruri (si, la un moment dat, si de alcool), si a ramas si acum, la 70+ de ani, ceea ce s-ar numi o shopaholica. Ea argumenteaza ca este o defulare, rezultatul unei copilarii petrecuta in frustrari ale saraciei (a trait Refugiul din Ardealul ocupat, apoi tatal ei a fost ostracizat in comunism pe criterii politice, fiindca fusese jandarm regal, etc). Tatal meu, crescut si el in mare saracie, este clar din categoria „costumul asta il am de 20 de ani, si uite ce bine arata”, cu greu arunca un palton, si doar daca e plin de molii. Sora mea nu isi bate prea mult capul cu hainele, dar e in stare sa dea ultimii bani pe hobbyul ei, fotografia si gadgeturile electronice.
Ultima in familia asta sint eu, care le observ hachitele si slabiciunile si incerc sa invat din ele si sa fiu altfel. Evident ca nu pot, si sint pina la urma un amalgam al fiecarui astfel de model: in general sint ca tata, refuz sa ma despart de o pereche de cizme care, am realizat, sint mai vechi de 10 ani, dar, in momente de slabiciune emotionala (care nu sint rare), se intimpla sa dau iama fie in magazinele de cosmetice, fie in cele de ciocolata, fie fac shopping online de haine sau de carti (pe care, sincera sa fiu, nu ajung sa le citesc pe toate).
Imbatrinind insa, am reusit sa inteleg totusi ca fericirea asta consumerista e de foarte scurta durata, drept urmare, in ultimii doi ani, mi-am impus sa nu mai cumpar din impuls, ci sa ma gindesc pina a doua zi, sau sa scriu intii o lista cu ce vreau, si sa o consult din nou peste o saptamina. Din fericire, functioneaza: am avut de citeva ori sentimentul ca am fost mai fericita cind am taiat de pe lista ceva in sensul de „nu am cu adevarat nevoie de asta” decit cind am taiat de pe lista pentru ca mi-am cumparat lucrul in cauza.
Cred ca minimalismul asumat ca alegere (si nu pentru ca sintem fortati de lipsa resurselor financiare) chiar poate fi o care spre fericire. Desi sint inca foarte departe de el, ma bucura fiecare pas facut, constient sau nu, in directia respectiva. Insa nici nu ma flagelez din cauza derapajelor pe care le mai fac, si cred ca o sa le mai fac cit imi voi putea permite.
Si uite asa ai aflat calea spre nirvana! 😉
Bravo, „Dimineața pierdută” rocks, și Gabriela Adameșteanu în general 🙂 Încearcă volumul „Gara de Est. Întâlnirea”, are câteva povestiri de o oralitate lucrată care o să-ți placă. Reclamă nerușinată: http://www.elefant.ro/ebooks/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/opere-ii-gara-de-est-intalnirea-158321.html
Din categoria obiectelor făcute să dureze mai multe vieți: o carte de bucate moștenită de (la) bunică-mea și două mostrare cu modele de tricotat care au cel puțin 100 de ani, primite de bunică-mea de la o babă care era babă când era bunica fată. Folosesc cu mare drag toate obiectele astea, și pentru valoarea sentimentală, dar mai ales pentru cea practică. A, și scriu cu stiloul și cu creioane de lemn. Dacă nici apucăturile astea nu-s old-fashioned, nu știu ce e!
PS Și prosoape de bucătărie „Hărnicuța”, din bumbac, din 1986. Vintage!
cred ca asa ar trebui sa gandim toti: sa cerem mai mult de la banii nostri munciti cu sarg
dar asa am fost obisnuiti, sa ne consolam cu idee „dar cat doreai sa mearga?”