Șapte camere profesioniste de luat vederi, pe trepied. A opta umblă prin sala plină ochi de oameni veniți la bilanțul anual al Administrației Naționale a Penitenciarelor. Atâta presă la un loc nu mai adună în zilele noastre decât condamnații. Cameramanii și reporterițele ocupă aproape două rânduri de scaune la mijlocul sălii, unde au cea mai bună vizibilitate. Sunt rândurile pe care toată lumea stă cu ochii în telefoanele mobile, tastează replici rapide pe messenger sau whatsapp, scroll-ează pereți întregi de Facebook, citesc și răspund la emailuri. E o redacție mobilă în mijlocul acestui eveniment – parcă ar face live un ziar din tot ce se vorbește la microfon.
La tribună: ministrul justiției, directorul penitenciarelor, șeful serviciului de probațiune. În sală: un senator, niște ambasadori din UE, directori de penitenciare și servicii de probațiune din toată țara. Majoritatea la țol festiv, emoționați, pătrunși de importanța evenimentului anual care-i adună pe toți la București și îi expune privirilor țării. Țară care în restul anului îi acuză că cheltuiesc banii aiurea, pentru huzurul deținuților, care nu merită nicio ceapă degerată pentru că au greșit.
Șeful penitenciarelor prezintă realizările și neajunsurile sistemului. Începe cu un citat din Molière – Nu este important doar ce facem, ci ce facem pentru cei de care suntem responsabili – pe care un director de penitenciar aflat în dreapta mea îl notează conștiincios în agendă.
La stânga mea o duduie reporteriță face slalom între conversații multiple pe chat și colega de alături care-i arată mai multe poze cu ea însăși, din care nu știe pe care s-o aleagă ca s-o posteze pe Fb.
La tribună se rostesc cifre, prăjiturica prăjiturelelor tuturor ziariștilor. 28.129 de deținuți stau în penitenciare ca sardelele, pe numai 19.000 de locuri. De anul trecut s-au alocat suplimentar bani pentru reabilitarea unor corpuri de clădire din penitenciarele Giurgiu, Colibași, Baia Mare și Galați. Banii sunt cheltuiți cu grijă! zice directorul penitenciarelor. Și dă ca exemplu de parcimonie programul de apă caldă din celule: de 2 ori pe săptămână. Zilnic se dă numai la secțiile de
femei și minori.
Duduile reporterițe dau scroll la Facebook, dar nu găsesc nimic interesant. Una îi arată celeilalte o caricatură despre viața la birou.
La tribună se promite că s-au finalizat studiile de fezabilitate le cele două penitenciare noi de la Caracal și Berceni, pe care conducerea ANP le poartă ca pe sfintele moaște, de câțiva ani de zile, prin toate bilanțurile. În ultimii 25 de ani nu s-a construit niciun penitenciar nou. Aflăm că în 2015 am avut 75 de condamnări de la CEDO, pentru condiții proaste de detenție, și va trebuie să plătim în total 459.275 de euro despăgubiri pe chestia asta.
Duduia reporteriță se decide ce poză cu ea însăși să aleagă pentru Fb, dar acum vine greul. Nu știe ce să scrie ca explicație. O întreabă pe colega de lângă. Cealaltă are și ea problemele ei existențiale, tot pe Facebook. Cea de lângă mine interiorizează mult. De la începutul evenimentului a rămas la aceeași frază introductivă pe emailul către șefu.
La tribună se spune că și în penitenciare s-a dat drumul la comunicările online, deocamdată între deținuții ale căror familii se află de asemenea în penitenciare, și vizita între ei ar implica cheltuieli prea mari de deplasare pentru sistem. Au fost 1734 de cereri pentru vizite online numai anul trecut în 32 de penitenciare.
Pe același sistem online se preconizează a se face economie și cu audierile de către instanțe – deținuții nu vor mai fi plimbați cu dubele între penitenciare și tribunale, ci vor fi audiați video printr-un webcam și un ditamai ecranul plat, amplasat într-una din încăperile închisorii. Audierile video sunt și ele „pilotate” în 8 unități penitenciare.
Privirile tuturor reporterilor se ridică în sfârșit din telefoane pentru demonstrația practică a sistemului de audiere online. În cele 8 penitenciare sunt aliniați la camere câte trei angajați ai unității, gata să dea raportul pentru București, pe rând. Se strigă apelul de la microfon, se comută imaginile de pe unii pe alții, se prezintă cu nume, prenume și grad, se repetă aceeași propoziție pozitivă: sistemul este funcțional! Emoții live ca la Eurovision.
Șeful penitenciarelor încheie optimist și dă cuvântul șefului de la probațiune.
Șeful de la probațiune e fan Pitagora – Educați copiii și nu va trebui să pedepsiți adulții! Sistemul păstorit de el îi supraveghează pe cei care ies pentru bună purtare din penitenciar și se jură că vor fi cuminți. În jur de 400 de angajați la probațiune au stat în 2015 cu ochii pe 42.034 persoane supravegheate. O creștere spectaculoasă față de 2011 când am avut numai 12.857 de clienți. Ar mai fi nevoie de suplimentare de personal cu 400 posturi, adică să se dubleze schema.
Duduile reporterițe revin în sală la fix pentru discursul ministrei justiției.
Ministra nu citează pe nimeni, zice că societatea are datoria fata de acești cetățeni să le asigure niște condiții decente de ispășire a pedepsei și reîntoarcerea în societate. Vorbește de priorități și de cum a cerut guvernul o păsuire de la CEDO ca să mai repare câte ceva prin penitenciare, promite și suplimentarea numărului de oameni la probațiune, unde într-adevăr e un raport șocant între angajați și numărul celor ce trebuie supravegheați. Încheie spunând că nu vom putea rezolva niciodata problema condițiilor proaste de detenție cu două penitenciare noi, ci cu îmbunătățirea condițiilor în toate.
La final șeful penitenciarelor ia un microfon mobil și vorbește, gâtuit de emoție, despre colegii care nu mai sunt printre ei, de aia vrea să le dea niște diplome și medalii tuturor directorilor care au condus sistemul din 1990 încoace, acum cât mai trăiesc. Din rândul cameramanilor unul îi strigă că nu-i merge microfonul. Din sală intervine altcineva care spune că „las că se aude”.
– S-0 auzi în sală, dar nu și pe cameră, asta e important!
Directorul continuă să vorbească, crezând că s-a rezolvat treaba cu sonorul. Reporterița îi strigă nervoasă cameramanului:
– Cutărică, nu filma! Apoi către sală: Nu cumva vreți să și plecăm?!
Se revoltă retoric că șefului penitenciarelor nu-i pasă de sunetul ei.
– Dar le dă diplome, mă! încearcă cameramanul s-o îmbuneze ca să-l lase să filmeze.
– Ete, nu mai pot io de diplomele lor, că parcă asta mă interesează!, conchide reporterița și tastează mai departe nervoasă pe chat.
Ceremonia se încheie, toată lumea e invitată la un păhărel de șampanie pe hol. Reporterii atârnă indeciși, ca să vadă pe unde iese ministra. Să-i mai ia o declarație.
În hol sunt aliniați șapte oameni în uniforme diferite de gardieni, așa cum le-au purtat de-a lungul timpului angajații din închisori, de la 1856 încoace. Stau țepeni și nu prea-i bagă nimeni în seamă. Când văd că le fac poză mă invită și pe mine între ei. Ăla mic, cu mustață și ecuson auriu zice că el e de la 1916, dar că stă în capul rândului pentru că „sunt cam șeful lor”. Avea și sabie, dar n-a adus-o. Cel mai vechi, de la 1856, e tipul în gri deschis, cu ochii ieșiți din orbite și cu baioneta la brâu. Lângă el, tipul cu tunica belumarin cu nasturi aurii la două rânduri se prezintă „custode prim” și cel mai pătruns de uniformă. Colegul de lângă e doar custode. Se încinge o discuție despre istoria gardienilor și semnificația uniformelor. Despre etimologia cuvântului custode. Despre cum erau identificați gardienii pe vremuri – tabla aurie din pieptul șefului este numărul lui matricol – și cum se tem acum să poarte ecusonul cu numele, pentru că, zic unii, e un mod prin care „hoții” îi amenință că se răzbună pe ei când ies afară, că știu cum îi cheamă. Despre regulamentul gardienilor de la 1900 și ce se mai păstrează din el acum. Despre mândria de a fi ostaș înainte de toate, așa cum le-a spus lor un profesor bătrân la școala de agenți de la Târgu Ocna, și cum ei, în adâncul lor, continuă să fie ostași, pentru că asta e o onoare, chiar dacă aparent a păzi pleava societății nu e vreo mare scofală.
La un moment dat se aude zarvă la ieșirea din sală. Ministra justiției fusese capturată de cameramani și ziarișiti. Urmăriți știrile, s-ar putea să aflați ce le-a zis.
Jos palaria!
Si nodul in papura obligatoriu: ce-i aia „se promite ca s-au finalizat”?
detinutii ar trebui sa munceasca ca sa se intretina singuri.
unii o fac (cantina, gradinarit, reparatii, munca in afara penitenciarului etc) – dar nu toti au acces la astea, pt ca o parte ar fugi/ar omori din nou. Altii platesc pt toate astea.
In rest, Dollo a fost si la Botosani sa vada un penitenciar pt oameni obisnuiti… 50 intr-o camera neincalzita…
am pus pixul pe-un șervețel (prima bucată de celuloză nimerită), că nu-mi ieșea socoteala. un (una bucată) agent de probațiune la o sută (100) de eliberați condiționat. tot nu-mi dă socoteala, cred că nu le-aș ști nici numele.
mișto articol,mișto de tot.
Un reportaj cu… miez. Ba chiar cu mai multe miezuri. Cam asa se vede de la mine.