Munca îl eliberează condiționat pe om

O cameră de 5 pe 10 metri, zece coloane de paturi suprapuse câte trei pe toate laturile camerei, 30 de bărbați de diferite vârste și o pisică portocalie cuibărită la picioarele unuia dintre ei, în pat, în căutarea unei călduri iluzorii. Centrala funcționează numai câteva ore pe zi, ca pe vremuri, când purtam toți o haină în plus.

Pe o ușă întredeschisă din capătul camerei se zăresc alte capete. Acolo e „baia” – o budă turcească, un duș improvizat dintr-o țeavă ruginită, cu trei găuri (două astupate ca să crească presiunea la apă pe una singură), o chiuvetă și niște rafturi pline de încălțări. Nu miroase a nimic, deși ai zice că la 30 de suflete câte au defecat în buda aia azi dimineață trebuia să fi rămas ceva și în aer. Probabil frigul ajută, la vară sigur va puți aici. În schimb tai fumul de țigară cu cuțitul. Un tip fumează aplecat asupra unui rebus, alți patru-cinci fumează și ei, cosând la pantofi.

Unii fumează și în cameră, deși aici dorm, muncesc, mănâncă și nefumători. Într-unul din paturile de la nivelul trei, un bărbat slab, desculț, așezat de-a curmezișul, coase cu îndârjire pielea de talpa unui pantof de damă. E probabil singurul obiect feminin în marea asta de testosteron sub presiune. Alți colegi de-ai lui de cameră cos fie papuci, fie pantofi sport. Le merg mâinile repede și precis, în timp ce unii ascultă, alții vorbesc cu noi.  Au normă – 5 saci pe săptămână, adică 50 de perechi de încălțăminte cusute de mână în 7 zile, 200 într-o lună. La finalul lunii, dacă reușesc să-și facă norma, primesc în jur de 200 de lei pe card și 6 zile câștig. Dacă n-o fac, nu primesc nimic. Sacii vin aici plini cu tălpi și fețe de încălțăminte, și pleacă la producător cu ele cusute. Câteodată se întorc la cel care a cusut greșit – rebuturile trebuie refăcute gratis.

Un tip grizonat, cu alură și discurs ceva mai intelectual, ne spune, tot de la înălțimea unui pat trei, că el nu reușește să facă mai mult de trei saci pe săptămână. Încearcă să recupereze și în week-end, dar tot nu-i iese. E începător. Alții pot, dar lucrează în continuu. Sunt fie mai îndemânatici, fie stau aici de mai mulți ani și au reușit să prindă șmecheria.

Toți sunt condamnați pentru ceva. Scena e dintr-un penitenciar pe care l-am vizitat zilele trecute. Nu contează care, toate sunt la fel. Plus sau minus câteva ore de căldură și apă caldă pe săptămână, plus sau minus niscai ploșnițe în saltelele jegoase, plus sau minus câțiva morcovi/cartofi în supa zilnică.

Cusutul de pantofi este o activitate întâlnită în aproape toate penitenciarele românești. Sunt mai multe firme care apelează la munca manuală a deținuților ca să scoată încălțăminte ieftină. E una dintre puținele munci remunerate pe care un deținut poate s-o facă, dacă are o pedeapsă ce nu-i permite să iasă din închisoare și să presteze diverse alte activități, la construcții, curățenie, spații verzi etc. De aia e concurență pe un loc de muncă. Nu oricine capătă privilegiul normei de 5 saci pe săptămână. Cam unul-doi deținuți din zece au norocul ăsta. Restul stau în general degeaba. Unele penitenciare au ferme agricole în care muncesc deținuți, altele au ateliere de tâmplărie, dar raportat la totalul deținuților, numărul celor care muncesc într-un fel sau altul este prea mic. Cauzele sunt cunoscute și cronice: fie pe plan local, acolo unde este amplasată pușcăria, nu sunt locuri de muncă, fie există, dar pentru deplasarea deținuților la locurile de muncă e nevoie de mult personal de pază, pe care pușcăriile nu îl au. Fie deținuții care au bani de acasă nu au niciun chef să muncească, ci așteaptă liniștiți să treacă timpul, pentru că și din pușcărie pot să-și coordoneze „afacerile” ca și când ar fi liberi.

Însă majoritatea ar vrea să muncească, dar nu au unde. Munca, fie ea cu zile câștig (la patru zile muncite se socotesc cinci zile de pedeapsă efectuate) sau cu bani, este înainte de toate o modalitate de a trece timpul.

Cealaltă categorie de „muncitori” de după gratii o constituie scriitorii de cărți științifice. Se știe că România are, de câțiva ani, această reputație, că-și bagă la răcoare savanții. Și ei au norme, dar sunt autoimpuse, pentru că, se știe, cercetătorii sunt mânați de febra descoperirii, nu de câștigul material. Scrii o carte – ți se scurtează cu 30 de zile pedeapsa. Dacă ar fi tradusă în pantofi, cum își calcula Fefeleaga veniturile în ghetuțe pentru copii, ar trebui ca pentru astea 30 de zile câștig un cercetător să coasă de mână cam 800 de perechi de pantofi – adică munca la normă, timp de patru luni, a unui deținut norocos, căruia conducerea i-a acceptat cererea de a fi pus la muncă.

Dar munca intelectuală n-a putut fi niciodată tradusă în muncă fizică, de aia au și fost urâți intelectualii întotdeauna. Ioan Niculae, de exemplu, a scris nu una, ci cinci cărți în mai puțin de patru luni de detenție. Concomitent, el a mai și muncit, nu s-a lăsat numai pe tânjeala creației, și-a luat în serios condamnarea și a manifestat:

stăruință în muncă și disciplină, dorință de grabnică îndreptare, fiind conștient că munca este un stimulent important pentru îndreptarea și reeducarea sa în spiritul unei atitudini cinstite față de muncă, respectării legilor și a regulilor de conviețuire socială. 

Am încheiat citatul din legiuitor.

Cum se scrie o carte în pușcărie

Chiar și pentru cineva nefamiliarizat cu scrisul și cu viața din penitenciare, productivitatea asta crescută de cărți pe cap de deținut bate la ochi. De aia e surprinzător de ce oficialii s-au sesizat că există o breșă în sistem abia după câțiva ani. Un ofițer mi-a spus că dinspre penitenciare se trag de ani de zile semnale către centru, în privința scriitorilor de cărți. Dar li s-ar fi replicat mereu că nu e treaba lor. Așa că în timp lucrurile au intrat într-o rutină:

Pasul 1 – Deținutul face cerere la directorul închisorii, că vrea să scrie o carte, anexează la cerere și avizul unui reputat profesor universitar;

Pasul 2 – Directorul îi aprobă cererea, după ce verifică dacă respectivul profesor există și e chiar reputat;

Pasul 3 – Deținutul se pune pe treabă, singur, câteva ore pe zi, într-un spațiu ales de comun acord cu conducerea închisorii – biblioteca, clubul sau propria cameră. În timpul creației nu-l controlează nimeni ce face, dacă scrie, citește, se documentează sau doar fumează și se uită în zare;

Pasul 4 – Deținutul îi înmânează „manuscrisul” avocatului său, care îl transmite editurii;

Pasul 5 – Conducerea penitenciarului primește cartea gata publicată și i se cere să ia act de rodul muncii care a dus la cele 30 de zile câștig;

Pasul 6 – Conducerea verifică la editură, dacă lucrarea e științifică, află că (surpriză!) este și își pune semnătura și ștampila pe propunerea de liberare condiționată, care intră în comisia de specialitate.

Judecătorul care decide eliberarea condiționată pe baza cărți(lor) scrise în penitenciar ar fi ultimul filtru în calea acestei măgării, dar niciun judecător nu a îndrăznit până acum să conteste valoarea științifică a unei cărți de acest fel. Așa s-a ajuns la următoarele statistici:

2006 – 0 lucrări;

2007 – 4 lucrări;

2008 – 2 lucrări;

2009 – 6 lucrări;

2010 – 3 lucrări;

2011 – 3 lucrări;

2012 – 6 lucrări;

2013 – 14 lucrări;

2014 – 89 lucrări;

2015 – 337 lucrări.

O situație clasică de hoție cu legea în mână, în care toată lumea s-a acoperit românește cu hârtii, în loc să aplice legea cu discernământ. Și asta în condițiile în care unii erau închisi ca să plătească pentru o infracțiune, alții puși să-i păzească, și alții să îi ajute să înțeleagă că au greșit și să îi învețe cum să se îndrepte. Practic tot sistemul de justiție plus o parte din elita societății – mediul universitar – au colaborat cu niște hoți intr-o fraudă de proporții, lărgind astfel cercul infractorilor.

Ministerul Justiției vrea să treacă săptămâna viitoare o ordonanță de urgență prin care să schimbe acest articol din lege, care permite eliberarea anticipată dacă scrii cărți (apropos, legea asta e din 2013, dar nu are nici acum norme de aplicare, pentru asta nu a fost nici interes, nici vreo urgență). Este aparent singura măsură de stopare a fenomenului, deși nu e normal să abrogi o prevedere perfect legală pentru că niște indivizi au abuzat de ea, iar instituțiile statului nu au fost capabile să-i împiedice. Schimbarea legii duce la concluzia tristă că etica și morala sunt două concepte la fel de moarte precum latina în societatea românească. Nimeni nu pare capabil să refuze solicitarea unui hoț de a frauda sistemului, dacă solicitarea asta vine însoțită de suma potrivită. Așa cum am mai zis, ăsta poate fi un precedent pentru legalizarea plagiatelor sau desființarea doctoratelor, ca să nu mai avem atâtea dileme despre cine și cum și-a făcut doctoratul.

Probabil ordonanța asta va trece, așa cum au trecut sute altele înaintea ei, chiar așa, neurgente fiind. Legea se va schimba, bogații vor găsi altă cale de a fenta sistemul penitenciar, pentru că el rămâne în continuare cu multe găuri. Și nu asta era principala lui problemă, ci doar cea mai vizibilă. Oricât de multe ar părea cărțile scrise în ultimii ani în pușcării, ele afectează doar imaginea justiției în ochii populației prin eliberarea înainte de vreme și pe nedrept a câtorva nume sonore de deținuți, în timp ce grosul populației carcerale continuă să trăiască aceeași poveste: condiții degradante de detenție (pentru care CEDO ne condamnă pe bandă rulantă în ultimii ani), supraaglomerare și, cel mai important, lipsa unei reeducări reale a deținuților, astfel încât ei să nu îngroașe, după eliberare, numărul recidiviștilor. Sistemul penitenciar a fost subfinanțat cronic în ultimii ani, a pierdut personal, și chiar dacă de anul trecut a început să primească bugete generoase, specialiștii nu se înghesuie să se angajeze în penitenciare. În lipsa lor, detenția devine doar o punere „la rece”, temporară, a hoțului, urmată de returnarea lui în sânul societății la fel de nepregătit pentru viață, ba cu un handicap în plus (cazierul).

Este o lege nescrisă, dar cunoscută de toți: în libertate sau în spatele gratiilor calitatea vieții depinde de câți bani ai în cont. Ai bani, îți cumperi și eliberarea și, de multe ori, și celula. Nu ai bani, aștepți să fii scos la muncă, la „activități de reeducare” și te rogi la dumnezeul incientelor să-ți scoată cât mai puține în cale.

Pentru că în cazul săracilor, comisia de liberare condiționată este întotdeauna strictă. E drept, Consiliul Europei recomandă liberarea condiționată ca pe o măsură menită să-l stimuleze pe condamnat să se îndrepte mai rapid, însă e dovedit „științific” – un bogat se îndreaptă mai repede decât un sărac. Dacă e greu să evaluezi caracterul științific al unei cărți scrise de Becali, de exemplu, e foarte ușor să citești dosarul unui oarecare închis pentru tâlhărie, care a executat două treimi din pedeapsă, a cusut câteva mii de pantofi, a participat și la niscai cursuri de etică și igienă în penitenciar, dar s-a mai și bătut cu vreun coleg de cameră, că nu e lucru ușor să supraviețuitești cu 30 de inși într-o celulă timp de câțiva ani și să rămâi cu mințile întregi.

Când i-a venit sorocul, tipul s-a văzut afară, în sfârșit, dar a constatat că lumea a rămas la fel de nedreaptă, că tot n-are bani, că tot nu știe vreo meserie (în afară de ce șmecherii o fi deprins de la foștii colegi de celulă), și în plus acum nu-l mai angajează nimeni pentru că a fost la pușcărie. Pe el nu-l așteaptă în cont banii furați înainte de pușcărie, pentru că el a furat puțin și prost, și nici nu știe să scrie cărți cu caracter științific.

Etichete: cărți scrise penitenciar, detinuti, etică, închisoare, morală, munca, penitenciare, plagiat, puscarie, reeducare, Romania, slider