Spotlight – diferența dintre cunoaștere și credință

„Cunoașterea e una, credința e alta” – zice un preot din amvon, predicând despre puterea Internetului și cum nu se poate pune ea, totuși cu credința în Dumnezeu.

Biserica e o instituție formată din bărbați. Unii mai abuzează copiii, dar credința, credința e altceva și oamenii au învățat în timp să separe instituția de credință și de Dumnezeu. Și cum lui Dumnezeu nu-i poți spune nu, ajungi de fapt să nu-i poți spune NU nici preotului – zice un bărbat care fusese abuzat în copilărie de preotul parohiei.

Cam asta e povestea pe care o aud permanent ziariștii de la Boston Globe, când se apucă să documenteze și să scrie despre cazurile de pedofilie petrecute în sânul bisericii catolice din Boston. Spotlight este un film artistic făcut ca un documentar, pentru că respectă fidel povestea ziariștilor de investigație de la Globe care au luat și Pulitzer-ul pentru seria de dezvăluiri care a dus la demisia arhiepiscopului de Boston și ulterior la arestarea câtorva preoți acuzați de pedofilie.

Povestea e veche și pentru societate, și mai veche pentru biserică – între timp cred că actualul Papă a și cerut iertare pentru păcatele astea ale preoților – dar faptele rămân, și mai mult decât faptele preoților rămâne mușamalizarea din sânul bisericii, timp de generații. Iar povestea celor de la Globe spre asta a țintit, spre demascarea ipocriziei sistemului. Pentru că abuzurile nu erau doar niște accidente.

Nu știu ce efecte ar avea filmul pe spectatori non-ziariști, dar pentru mine a fost – vorba unui ziarist american la premiera filmului – „like watching porn”. Am urmărit cu încântare construirea poveștii, de la zero până la clipele paroxistice în care aveau în fine documentele explozive, dovezile care le ardeau mâinile și le rodeau stomacul la gândul că le-ar putea avea și alți ziariști care ar putea să le publice înaintea lor. O goană după adevăr pe care numai niște ziariști o pot înțelege, explicată scenaristic excelent. Au fost ajutați și de echipa reală de ziariști ai Globe (foto).

Spotlight – pe românește reflector – este secția de investigații a Boston Globe, un ziar local vechi de peste o sută de ani. E formată din patru oameni Walter Robinson (jucat de Michael Keaton), Michael Rezendes (Mark Ruffalo), Sacha Pfeiffer (Rachel McAdams) și Matt Carroll (Brian d’Arcy James), obișnuiți să pritocească cu lunile dezvăluiri importante. Deasupra lor stă Ben Bradlee Jr. (John Slattery) și noul redactor șef Marty Baron (Liev Schreiber), un evreu burlac, proaspăt venit în oraș, și care atrage atenția asupra acestei povești, de care se știa, dar nimeni nu se gândea s-o investigheze în profunzime. Ca peste tot în lume, biserica e un stâlp important al societății.

Echipa de la „reflector” se apucă să lucreze și se afundă în ceea ce pare că nimeni nu vrea să vadă tipărit: faptul că zeci de preoți au abuzat sute de copii timp de peste 30 de ani și nimeni nu a fost pedepsit pentru asta. Comunitatea știe, pentru că așa cum spune unul dintre avocații victimelor „e nevoie de un sat întreg ca să crești un copil, dar tot de un sat e nevoie ca să-l abuzezi”. Puterea bisericii merge până acolo încât acuzatorii sunt marginalizați, discreditați, dovezile dispar din dosarele justiției, iar lucrurile se mușamalizează prin discuții de genul „Oamenii au nevoie de biserică, mai ales acum…”, „Nu poți arunca tot coșul pentru câteva mere stricate”, „Atacul la biserică este agenda redactorului șef care este evreu și străin de oraș, nu-i pasă de această comunitate, dar el o să plece și tu o să rămâi aici” – spun pe toate căile oamenii care țin partea bisericii.

Sunt argumente pe care le-am auzit și eu de câte ori am scris despre sfânta noastră biserică. PR-ul sfânt uzează de aceleași clișee indiferent de dogmă.

Spuneam că filmul introduce realist spectatorul în viața de redacție, pentru că nu ocolește nici tarele presei, așa cum le punctează și pe ale societății. Abuzurile preoților fuseseră semnalate din anii 80-90, unii avocați care se confruntaseră cu diverse cazuri le semnalaseră chiar ziarului Globe, dar ele au fost îngropate în mici știri în secțiunile ziarului. E lung și anevoios drumul știrii de la realitate către prima pagină, iar ziaristul greșește de multe ori pe drumul ăsta. E o vină pe care ziariștii Spotlight trebuie să și-o asume atunci când se roagă de victime și de avocați să le fie alături. „Dar până acum unde ați fost, de ce nu ne-ați auzit?” le spun pe bună dreptate subiecții. Și ei se întreabă la un moment dat de ce acum, cine are interes să dezgroape morții abia în 2001? Apoi intervin atacurile de la 11 septembrie care întârzie și ele dezvăluirile.

În fine, filmul merită văzut pentru că descrie fără eroisme de cinema o meserie vitală pentru orice societate, într-unul dintre momentele ei de glorie. E nevoie de multe luni de muncă, de mulți oameni, un efort colectiv, de curaj și de renunțare la cele mai intime principii și credințe personale ca să faci meseria asta bine și totul să culmineze cu un astfel de rezultat precum cel din Globe, precum cel din afacerea Watergate sau alte câteva cazuri devenite celebre datorită scenariștilor de la Hollywood. În spatele lor se aliniază milioane de povești documentate, poate nu la fel de îndelungat și de meticulos, dar care au salvat la vremea lor niște vieți. Pentru astfel de rezultate am iubit întotdeauna meseria asta și o s-o iubesc până la moarte, chiar dacă eu nu am avut șansa să o fac la nivelul ăsta și e foarte probabil că la nivel global presa nu va mai fi niciodată cum a fost. Însă nu e timpul pierdut, poate că oamenii vor învăța de ce au nevoie de o presă reală atunci când nu o vor mai avea, și atunci se va putea face ceva în sens invers.

Pentru că credința e una, dar cunoașterea e mult mai importantă, iar fără dorința de cunoaștere nimic din ce s-a întâmplat în Boston în 2002 nu ar fi fost posibil.

Etichete: Biserica catolica, Boston Globe, cronica de film, investigație, jurnalism, pedofilie, preoti, presa, spotlight, ziaristi