Bărbaților care știu să râdă

La final m-a pupat afectuos și mi-a zis că pot să-mi schimb numele de scenă în „Dollo strânge bine”. Credeam că n-o să mă mai invite vreodată, dar mi-a arătat că mă înșel. Ne-am distrat la fel de bine și a doua oară, pentru că de dansat tot la fel de prost am dansat.

david martiashvili2

Există două feluri de zâmbete în tango, fie că stai pe margine, fie că dansezi. Unul e de încântare, celălalt de amuzament. Nu cred că există dansator de tango care să nu le fi experimentat pe amândouă, iar dacă există înseamnă că e un trist. OK, mai există și al treilea, care e un rictus – zâmbetul împietrit al femeilor care stau de prea multă vreme pe margine, neinvitate, dar care se silesc să păstreze aparențele. E cam ca în viață, când afișezi o bunăstare aparentă, în timp ce viața ta se duce grandios de râpă.

Zâmbești de încântare când dansezi și-ți ies niște pași pe muzică așa cum crezi tu că e bine; sau când stai pe margine și te uiți la o pereche care dansează dumnezeiește sau măcar arată că se simt bine pe ring, nu sunt încruntați, chinuiți de talente inexistente, pătrunși de importanță.

Zâmbești amuzat fie că vezi pe același ring niște dansatori caraghioși – genul „am învățat tango de pe youtube și-mi place să arăt că știu toate figurile, în aceeași melodie” – fie pentru că, dansând prost îți dai seama că și tu ești caraghios, dar cui îi pasă?

Un lider destul de experimentat pe ring m-a făcut să mă simt bine și să râd copios de câteva ori, când a ales să-mi spună subtil că dansez ca o cizmă: „data viitoare o să-mi aduc niște Bengay ca să mă ung în pauzele dintre melodii”, îmi zice dezmorțindu-și mâna pe care se pare că i-o strânsesem prea tare. La final m-a pupat afectuos și mi-a zis că pot să-mi schimb numele de scenă în „Dollo strânge bine”. Credeam că n-o să mă mai invite vreodată, dar mi-a arătat că mă înșel. Ne-am distrat la fel de bine și a doua oară, pentru că de dansat tot la fel de prost am dansat. În continuare ne strângem mâinile energic și afectuos ori de câte ori ne intersectăm.

Se întâmplă câteodată să nu te potrivești cu partenerul, în dans sau în viață, diferența stă în atitudinea cu care tratezi situația. Favoriții mei au fost, întotdeauna bărbații care știu să rădâ și să te facă să râzi. Cei care se iau prea în serios nu fac decât să te împovăreze cu vină și cu întrebări: oare nu sunt suficient de bună pentru el, de ce, ce fac greșit, ce aș putea să perfecționez?

M-a invitat o dată un bărbat care trece drept dansator genial, instructor pe alocuri și deci un partener râvnit de orice dansatoare. Când mi-a făcut cabeceo am zis că mi-a pus Dumnezeul tango-ului mâna în cap. După ce m-am asigurat că pe mine mă invitase am țâșnit ca un arc în picioare și am luat-o spre el, deși eticheta zice că femeia trebuie să aștepte ca bărbatul să vină spre ea. Tocmai pentru a evita situații jenante în care ție ți se pare că se uită la tine și de fapt el o invitase din priviri pe una din spatele tău. Mi-am zis că gata, a venit momentul acela, am acumulat ceva experiență, nu sunt chiar bâtă, deci tot ce trebuie să fac e să mă relaxez, va fi bine, în plus el știe să danseze atât de bine încât nu are ce să iasă rău.

David MartiashviliDupă primii pași eram confuză. Nu numai că nu pricepeam nimic din mărcile lui, dar simțeam că nici el nu înțelege de ce nu-i răspund la ele. Prima melodie dintr-o tandă se zice că e întotdeuna de acomodare, ca să ajungi în final, la a patra, să dansezi așa de bine încât să mai vrei o tură. Sau măcar să rămâi cu o amintire suficient de bună cât să vrei să mai dansezi și altă dată cu respectivul. Femeia se acomodează cu stilul bărbatului, iar el încearcă să-și ajusteze stilul astfel încât să se potrivească cu ea. După prima melodie la noi au urmat alte trei în care ne-am oprit aproape la fiecare pas ca să-mi explice cum se face. A mers greu pentru că omul nu e român, engleza părea a fi o punte comună, dar nu era nici limba lui, așa că preț de patru melodii ne-am chinuit: el să-și găsească cuvintele în engleză ca să-mi explice niște pași cât se poate se cunoscuți în tango, iar eu să mă fac că pricep ce zice, pentru că teoria o știam, dar după cum se vedea practica ne omorâse pe amândoi. Când s-a terminat tanda am zis bogdaproste și m-am îndreptat spre locul meu la fel de grăbită cum sărisem de acolo când mă invitase. Am fost dezamăgită de mine, dar asta mi-a probat încă o dată ceeea ce-mi spunea o instructoare de tango mai demult: că un lider bun știe să facă să danseze orice femeie, oricât ar fi ea de începătoare.

Un alt lider care dansează foarte bine, dar se ia mult mai în serios decât ar trebui, m-a invitat o singură dată la dans, am dansat – zic eu – decent pentru o primă dată, iar de atunci mă ocolește de parcă aș fi ciumată. Nu știu de ce, evident că mi-ar plăcea să aflu, dar asta nu mă împiedică să-l urmăresc cu plăcere dansând cu altele. Și să constat că zâmbește rar și atunci când o face are un aer de superioritate. Este cealaltă categorie de bărbați, care dansează numai cu anumite femei, cu care știe sigur că se potrivește sau cu care nu e nevoit să experimenteze. Deși se zice că tango-ul exact despre asta este, despre depășirea temerilor, despre învingerea complexelor de inferioritate, despre înfruntarea eșecurilor, în realitate oamenii se refugiază chiar și în sala de dans în zonele lor mici de confort, în brațele unor anumiți parteneri cu care știu sigur că nu au cum să se facă de râs și pierd din vedere exact acea componentă de progres și potențial succes: experimentul.

O femeie tânără și frumușică mi se plângea la un moment dat că în tango a resimțit cel mai mult concurența cu alte femei, chestie pe care în viață nu o experimentase niciodată, deși lucrează într-un mediu concurențial. Din cauza a ceea ce am scris mai sus există o mare probabilitate, ca femeie, să stai pe margine neinvitată, chiar dacă aparent sunt suficienți bărbați pe ring. Pentru că jumătate din ei preferă să danseze doar cu cunoscute și testate, un sfert se tem să încerce și preferă să se uite de pe margine gândindu-se oare cu care tipe ar reuși să pună în practică pașii învățați la curs, iar celălalt sfert care își mai ia inima în dinți nu face față să invite toate femeile nedansate de pe margine într-o singură seară…

Concurența în dans e doar o impresie menită să te mai frustreze un pic inutil. Bărbații din tango sunt fix la fel ca ăia din viață, diferența e că în viața „civilă” poți face aproape orice ca femeie singură și independentă, dar în tango nu prea poți să dansezi singură. Cel mult cu altă femeie, dar nu e neapărat o experiență de neratat.

De aia am decis să scriu azi, de Ziua femeii, acest îndemn pentru bărbați, la curaj. În viață, în tango și în orice alt domeniu câștigă cine are curaj să încerce și apoi să râdă de eventualul eșec sau de surpriza minunată a succesului. Bărbaților care știu să râdă: să ne faceți viața la fel de frumoasă așa cum și noi v-o facem vouă, atunci când ne lăsăm pe mâinile voastre! 🙂

Tags: , , , , , , , , ,

4 Responses to “Bărbaților care știu să râdă” Subscribe

  1. Stefan Bragarea 08/03/2016 at 13:47 #

    Foarte frumos spus dnă Benezic. Ca individ rigid fizic ce mă aflu, sunt încântat să descopăr că și femeile pot trece prin aceleași constrângeri.
    Best thoughts!

  2. Marius Georgescu 08/03/2016 at 15:27 #

    Asta e una din ocaziile cind regret ca nu stiu sa dansez tango.

    • Dollo 08/03/2016 at 21:01 #

      se învață

  3. m 29/03/2016 at 11:59 #

    dar cand vedem si poze cu dvs dansand ?
    mersi ;o)

Leave a Reply

Oldies but goldies

A venit toamna, acoperă-mi gresia cu niște antiderapant

placi

Robert Negoiță, iubitorul primar al sectorului 3, a lipit bucățele de material antiderapant pe plăcile de gresie de pe Bulevardul Unirii – pe care a dat 10 milioane de euro – ca să nu-și rupă trecătorii picioarele când merg să-și plătească impozitele.

(III) Clientul român e mitocan și nespălat

sexwork is work

Ultima parte a interviului cu „Profesoara” – una dintre cele mai vechi prostituate din București – face un portret robot al clientului român, de la gunoier și căcănar, până la politician și preot.

De ce a fost mai bine în iarna lui 54

București în iarna din 1954

Pe vremea aia oamenii știau să-și facă provizii pentru iarnă, să se scoată singuri din rahatul alb și reușeau să îndeplinească și planul în uzină. Acum avem televiziuni de știri al căror unic rol educativ e ăla de a perpetua mentalitatea asistată a cetățeanului care în curând va aștepta să fie șters și la cur de către autoritățile incompetente.

Zen and the Art of Marcela Maintenance*

marcela

Calitatea service-urilor din București: prețuri europene, servicii făcute românește, pentru că „așa facem noi și n-am avut niciodată probleme”. Avatarurile unui șofer care se încăpățânează să citească manualul mașinii.

Nu sunt dezamăgit de România, pentru că nu m-am lăsat amăgit

Camil Petrescu fiul

Camil Petrescu fiul, despre cum se vede România de peste ocean și din mijlocul Bucureștiului. De ce a plecat acum 43 de ani, de ce s-a întors azi și de ce ar mai pleca o dată, dacă ar avea iar 22 de ani. Despre salamul cu soia de New York.

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani

Politehnica Bucuresti, Falcultatea de Electronica si Telecomunicatii - Generatia 1960 - numai vise

Au absolvit în 1960 Politehnica. Erau 150. Mai târziu unii au emigrat și au ridicat cu creierele lor celebra Silicon Valley din California. Cei care au avut cu adevărat vână de aventurieri au rămas aici, în România. Acum mai sunt vreo 50.