U n profesor american care traversează drama vieții lui (nevasta și cei doi copii îi mor într-un accident aviatic) descoperă că mai poate să râdă la gag-urile unui comic uitat al Hollywood-ului, Hector Mann, care a dispărut suspect din lume după ce a făcut 12 filme mute mai mult sau mai puțin geniale. Profesorul nostru se lansează într-o călătorie exploratorie a universului hectormanian, umblând prin diverse orașe americane și europene după cele 12 filme ale dispărutului, apoi scrie o carte despre asta. Cartea ajunge, evident la Mann, care, ce să vezi, nu numai că nu murise, dar făcuse în ăștia 50-60 de ani de când dispăruse și alte filme, pe care însă le ținea sub cheie, din cauza unui trecut tenebros care l-a făcut să renunțe la viața sa publică și să se „sinucidă” profesional și social, izolându-se. Îl va convinge profesorul Zimmer pe muribundul Mann să-și facă publice operele cinematografice înainte să moară sau ele vor fi distruse – așa cum scrie în testamentul cienastului – lăsând astfel lumea mai săracă cu o moștenire filmografică inestimabilă?
Veți afla asta citind „Cartea iluziilor” de Paul Auster, lectura de luna asta de la clubul de carte. Pentru cine a traversat vârsta hormonală adolescentină cu volumele de aventuri ale Sandrei Brown & co., cartea lui Auster este un prilej de aduceri aminte, vinovate sau nostalgice. Pentru cei care au crezut cronicile entuziaste despre carte, care-l poziționează pe Auster în galeria marilor postmoderniști americani, cartea este un fâs, ce-i drept povestit cu talent. Partea bună e că se citește repede și ușor, partea proastă e că rămâi cu o senzație de păcăleală la final. Poate că asta o fi și fost iluzia pe care a vrut s-o creeze autorul, deși la final o arde filosofic, gen: dacă ai făcut ceva ce nu știe sau nu vede nimeni, atunci acel ceva există sau e doar o iluzie?
Dincolo de schema telenovelistică previzibilă – distrus de moartea soției și copiilor, profesorul face (după doliul regulamentar de un an jumate) o pasiune fulgerătoare și neașteptată pentru un soi de protejată a lui Mann, cu care și-o pune iepurește în scurta aventură care-l duce lângă patul de moarte al cineastului, la fel de împănată sexual este și viața lui Mann dinainte și de după dispariție etc… – cartea lui Auster m-a lăsat, totuși, la final cu o dilemă (postomodernistă :P): o fi bine să respecți dorințele oamenilor după ce mor, chiar cu prețul distrugerii unor opere, poate valoroase? Dacă autorul dorește ca opera să-i fie distrusă după moarte, e un păcat să nu faci asta, cu scuza că opera aia era prea bună ca să fie distrusă? Dacă omul se răzgândește în ultima clipă, poate decrepit, poate atins de o ultimă zvâcnire de vanitate, e bine ca apropiații să nesocotească răzvrătirea finală și să se țină de planul inițial făcut când era în deplinătatea facultăților mintale?
Unii ar zice că după moarte oricum nu-ți mai pasă ce se întâmplă, dar atunci de ce mai facem testamente? Alții țin la intimitatea lor și după moarte, ca și în viață, e moral să le nesocotești opțiunea de viață, după moarte? E o discuție care se aplică și jurnalelor intime – publicarea unor jurnale după moartea autorilor o fi morală sau nu? Scuză imoralitatea faptul că jurnalul respectiv conține informații interesante/utile pentru omenire?
Argumente pro și contra putem schimba la clubul de carte pe care-l ținem sâmbăta asta, pe 19 martie, de la ora 18.00. Propun Pane e vino de pe Nerva Traian, pentru că au o bucătărie foarte bună și vin suficient pentru dezbateri. Vă rog să-mi spuneți până joi seară câți intenționați să veniți, ca să rezerv o masă.
ne vedem sambata
Asa cum am spus alaltaieri notarului meu cand am facut succesiunea dupa maica-mea, avem datoria sa reparam strambaciunile facute de cei dusi de langa noi. Consider ca exista o etica mai presus de dorintele mortilor.