A m văzut în ultima lună toate episoadele din „House of cards”, serialul care vrea să ne arate cum merge politica la Casa Albă și în Congresul american. E plin Internetul de păreri despre asta, așa că hop și eu cu a mea. E rezultatul filtrării scenelor de politică americană prin creierul meu românesc.
Pentru cine nu a văzut nimic din serial, trebuie spus că rolurile principale sunt jucate de Kevin Spacey și Robin Wright, alias Frank și Claire Underwood. Frank începe ca un congresman democrat și sfârșește ca președinte al SUA, iar Claire începe serialul ca soție de congresman și oengistă de mediu, sfârșește ca primă doamnă apoi candidată ca vicepreședinte în echipă cu Frank. Serialul este despre jocurile politice din Congresul american și de pe coridoarele Casei Albe, cu destul de multe aluzii la realitate (ultima serie coincide chiar cu campania electorală actuală din SUA). Dacă ați avut vreodată întrebări despre cum funcționează sistemul politic american, ăsta e serialul care explică probabil cel mai bine.
O încercare de portretizare a lui Frank nu ar reuși să descrie omul în complexitatea lui, însă o abordare facilă ar fi să vi-l imaginați ca un soi de „președinte jucător”. Are destul de multe trăsături care mi-au amintit de Băsescu, atât ca primar cât și ca președinte, veșnic speculând mici portițe la limita legii și a moralității, la care nu s-a gândit nimeni niciodată că ar putea fi exploatate. Pare că întreaga ascensiune a soților Underwood se bazează exact pe astfel de lucruri la care nu s-a gândit nimeni, de aia le e și greu tuturor să creadă că ar fi capabili de crimă. Și sunt.
Și acum cele câteva observații ale mele:
- Începi serialul urându-l pe Frank sau măcar fiindu-ți indiferent. După primele episoade eram gata să renunț, mi se părea un personaj care se chinuia să fie machiavelic, dar nu reușea decât să fie nesuferit, cu multe tușe groase. La început m-a enervat exact asta, că vedeam cum ceilalți pierd în fața lui pentru că nu sunt pregătiți să-i contracareze viclenia, nu pentru că el ar fi fost mai deștept. Pur și simplu ceilalți joacă după reguli pe care el nu le respectă. Pe nesimțite, însă, am ajuns să empatizez cu Frank și cu Claire (nici ea nu mi se părea întreagă la început) să intru într-un soi de partizanat dubios cu ei, în care deși știam că sunt ticăloși și vedeam cum manipulează oamenii și situațiile, speram să câștige tot ei, în detrimentul celorlalți mai buni, dar mai fraieri. Devii unul din tabăra Underwoozilor fără să vrei, prin pătrunderea în lumea lor intimă, deși tot timpul ai senzația că mai e ceva ce nu vei ști niciodată chiar și dincolo de cel mai cumplit gând criminal pe care îl împărtășesc cu tine, spectatorul. Accepți fără să-ți dai seama pactul ăsta cu ei, deși nu m-ar mira ca la un moment dat Frank să se uite în cameră și să-ți zică: ești la fel de vinovat ca și mine pentru că ai consimțit să te uiți preț de atâtea sezoane și să nu faci nimic ca să mă oprești! M-am dat seama cât de ușor pot fi manipulată în privința opțiunilor politice reale, dacă în numai o lună de zile, un personaj de film a reușit să se joace astfel cu mintea mea.
- Spre deosebire de politica românească, în care se dau șpăgi în cele mai jenante forme, de la puple pe pui, caltaboși și pălinci până la tablouri celebre ascunse pe sub paturi, politicianul american nu e bănuit, prins sau măcar acuzat că ia șpagă pentru sine, ci doar pentru poziții și pentru partid. Nu că ar fi mai scuzabil, e doar o etapă superioară. În tot serialul senatorii și membrii congresului, guvernatorii și șefii dinverselor instituții de stat sunt manipulați, șantajați pentru a-și da votul sau aprobarea în diverse chestiuni, însă niciodată nu e vorba despre vreo vilă construită cu bani de la buget, despre vreun cont secret sau sume nejustificate în avere, ci e vorba cel mult de o aventură sexuală, de băutură sau droguri. Iar rezultatele șantajului sunt întotdeauna politice, finanțarea partidelor, trecerea unei legi sau păstrarea funcției în cel mai de jos caz. Asta e probabil rezultatul faptului că la ei fiscul funcționează, deci au depășit etapa asta a găinăriilor pe care încă o traversăm noi, și se concentrează pe altfel de corupție, care se cheamă lobby. Pentru cetățean nu e cu nimic mai bună, dar pentru păstrarea aparențelor și ungerea sistemului în cea mai mare putere a lumii …
- Integritatea nu ajunge niciodată să câștige o confruntare politică (nici măcar americană). Pe parcursul celor patru serii apar diverse personaje relativ pozitive care încearcă sporadic să țină piept diverselor manevre ale răilor. Nu reușesc, evident, și e aproape o voluptate să constați asta. Underwood se află de multe ori pe marginea prăpastiei, dar reușește să se răsucească spectaculos și să evite prăbușirea, deși adevărul se află chiar sub nasul anchetatorilor. Cumva este atât de greu de crezut adevărul ăla, încât cei care-l cunosc și încearcă să-l dezgroape sfârșesc ori sub roțile metroului, ori împușcați, ori retrași din cursa prezidențială pentru că nimeni nu-i poate crede. Este o scenă în care un fost procuror joacă cartea sincerității în fața publicului și nu reușește decât să se autoincrimineze și să pară demagog, în timp ce adevărații demagogi câștigă pentru că știu să apese acele butoane care au efecte populare asupra publicului. Oamenii vor să fie mințiți cu măiestrie. Desigur că realitatea este un pic diferită de film, în sensul că mecanismele democratice ale puterii sunt acolo tocmai pentru a preîntâmpina escaladări din astea de situații, însă cred că mare parte din ceea ce apare în serial este cruda realitate, măcar prin faptul că și politica lor, ca și a noastră, este plină de mediocri în cel mai bun caz, și chiar dacă cineva ar vrea să facă ceva bun în mod onest nu ar reuși pentru că mecanismul de trecere a unei legi prin Congres este complet idiot. Încercați și voi să faceți asta în jocul ăsta să vedeți cam despre ce e vorba 🙂
House of cards este al doilea serial pe care-l văd maratonistic, după Mad men, pentru care am făcut chiar o pasiune în lunile trecute. Mă întrebam în fiecare seară când mai prizam câte o doză din serial cum naiba suportam vremurile alea în care nu era Internet, iar serialele se vedeau în ritmul de un episod pe săptămână, așa cum de altfel au și fost menite. Unde o să ajungem, tovarăși, cu atâta mai mult, mai repede, mai concentrat cu viețile noastre? De altfel acum, cu seria asta a 4-a din House of cards distributiă în intregime de producător și văzută pe repede înainte, am ajuns nepregătiți în situația în care, pe vremuri, am așteptat o vară întreagă să aflăm dacă a murit sau nu Boby din Dallas. Acuma o să așteptăm până la anul în ianuarie când e programat să apară a cincea serie, ca să aflăm dacă Frank va rămâne președinte sau câștigă celălalt impostor alegerile. Pentru că, evident, nici candidatul republicanilor nu e vreun integru, așa că practic, ca și în viața reală, în care americanii vor avea de ales probabil între Trump și Clinton, vor alege ca și noi, pe Iliescu ca să scape de Vadim.
1. Imi place House of Cards-ul asta nou. Da’ mi-a placut mai mult originalul (cu Ian Richardson). Nu mi-am facut niciodata iluzii despre lumea de la virf, n-am crezut ca e populata cu personaje mai „meritorii” decit noi, astia de la baza. Felul in care s-a ajuns si se ajunge la virf, in orice zona, e pentru mine un prilej de mare tristete si indoiala de binele din oameni.
2. Claire are mai multe „resurse interioare” decit Frank. Frank fara Doug e pe nicaieri. Frank fara Doug nu supravietuieste. Claire fara Frank da. Doug (the faithful dog) e personajul meu preferat.
3. Trump e mai ok decit Vadim. Vadim a fost un mitoman si un demagog, o gura bogata fara nici un fel de acoperire, fara idei, fara convingeri. N-a existat in afara mitomaniei, demagogiei si latraturilor.
4. Clinton-ea e mult sub Iliescu. Cred ca „scaparile” lui Claire din film in questiuni de Rusia si Orient sint in parte inspirate de prestatia submediocra a d-nei Clinton in discutii similare. Nu-l cunosc personal pe iliescu, dar cred ca n-a fost si nu este un carierist infatuat care nu stie nimic despre nimic. Like H. Clinton. Iliescu nu e un „climber”.
Doug are multe umbre care așteaptă să fie luminate. La fel și Tom, cred că personajul lui poate mai mult decât un amantlâc cu prima doamnă. Mi s-a părut dubioasă metamorfoza lui dintr-un scriitor care ar fi încălcat deontologia ca să-și vadă publicat capitolul despre soții Underwood când a primit un șut în fund, într-un scriitor de discursuri îndrăgostit de Claire.
Imediat ce scp de chestiile utile care trebuie facute astazi si celelalte „candies” candidesc la vreun post de primar de sector..
The bill passes! Congratulations!
The Senate loves the idea of recognizing the nobility of wheelchair commerce and hastily votes it through their chamber. The president signs it into law.
You have made policy! Well done! Jefferson and Madison would be proud.
Câte broaște a trebuit să pupi pentru asta? 🙂
crezi ca le-am numarat?
a fost norocul incepatorului ca dupa aia am incercat si nu am mai reusit 😀
Da’ eu nu inteleg o treaba. Daca toata smecheria este ca „bill riders” au sanse mai mari de a fi adoptate, de ce n-ai incepe direct cu un bill rider, in loc de un bill nou?
asta nu mai e broască e Muma zmeilor 😀
probabil ca undeva in mlaștinile lor natale republicanii și democrații visează la asta.. sa incepi procesul legislativ doar cu amendamentele, asta da inginerie parlamentara!
Am simpatizat instantaneu cu Frank din prima secunda. Ceilalti par handicapati comparativ cu el (nu fac misto de handicapati ci pur si simplu asta este cuvantul).
Problema pe care o vad eu este ca nu exista nici un personaj care sa fie la fel de puternic ca Frank. Nu ca functie, ci ca putere si inteligenta interioara.
Frank e ca un leu intre gaini, ca si Voiculescu un securist intre 7 milioane de prosti. Evident personajul e mult peste Felix ca,complexitate si abilitate.
Cu exceptia prostituatei care era usa de biserica, ailalti omorati faceau cumva parte din joc, mi-e greu sa plang pt ei. Altceva nu stiu ce sa ii reprosez lui Frank (afara de fata).
Sunt de acord. Nicio zda nu trebuie irosita!
Claire da dovada de mai multa abilitate si e mai stabila psihic decat Frank. Eu cred ca revenirea in alianta cu Frank de acu’ e doar un gest calculat, ca sa mai stranga capital politic pana in sezonul urmator. I-a placut prea mult sa se joace de-a presedintele cat a fost Frank in coma 🙂
Da, și eu o bănuiesc pe Claire că-i sapă groapa lui Frank, doar că nu-mi imaginez serialul fără el, totuși. Că ăsta doar mort s-ar lăsa dus din parteneriatul ăla beyond marriage 😉
Au scenaristi cu destula imaginatie, pot ei sa brodeze ceva in care Frank sa ramana in peisaj. In plus, calitatile diabolice ale lui Frank ies in evidenta in special cand e in opozitie 🙂