Că dacă s-ar fi numit „Erections, Ejaculations, Exhibitions, and General Tales of Ordinary Madness”, cum i-a zis autorul inițial, în 1972 când a publicat colecția asta de povești scurte, alta i-ar fi fost soarta la votul clubului de catre, 40 de ani mai târziu, pe un blog obscur din România. Pe când așa, s-a numit „Povești despre nebunia obișnuită”, și lumea a dat cu votul de încredere pentru lectura asta scandaloasă, tovarăși, care ne-a pierdut pe parcurs câteva dintre vajnicele membre ale clubului nostru deloc exclusivist 🙂
Cronica asta e scrisă la patru mâini, pentru că era cât pe ce să mă prindă clubul de carte cu cartea necitită, așa că s-a oferit adobrero să salveze onoarea blogului și să vă zică părerea ei despre Bukowski. Între timp am dat gata și eu nebunia, așa că suntem în măsură să vă oferim două puncte de vedere nu tocmai opuse, ale unor femei, pe marginea cărții unuia dintre cei mai misogini dar sinceri autori pe care i-am citit (eu cel puțin). Fragmentele încadrate pe fond bleu sunt ale ei, restul e al meu. Update: la final aveți și o părere masculină scrisă de cel care a propus cartea.
M-am apucat de „Povestiri despre nebunia obişnuită” acum vreo trei săptămâni. Am dat gata trei sau patru povestiri, după care m-am luat cu altceva şi l-am lăsat deoparte pe Bukowski. Peste câteva zile, când am revenit la el, mi-am dat seama că nu mai ţineam minte nimic din povestirile citite, în afara faptului că era ceva stropit cu mult alcool. Ceea ce spune mult despre nivelul de interes stârnit de Bukowski în cititorul din mine. Partea proastă e că şi cu restul povestirilor s-a întâmplat cam la fel, asta pentru că în multe din ele NU se întâmplă nimic. Abia pe final s-a mai animat treaba, chiar m-am mirat ce-a fost în capul editorului de a lăsat cele mai bune bucăţi la sfârşit, riscând să piardă pe parcurs cititorii mai puţin răbdători.
După primele trei povești mai că era să las și eu din mână frumusețe de carte, apoi a intervenit o binevenită pauză de câteva săptămâni, de muncă pe alocuri absurdă, cum numai în România mai găsești, așa că m-am luat iar de cărticica lui Bukowski abia aseară, cu un pahar cu vin în dreapta și cu frica întâlnirii de duminică în suflet. N-am mai lăsat-o din mână până n-am gătat-o. Ba chiar am râs în hohote uneori, am înghițit amar la unele și, de ce să nu recunosc, m-am și excitat la altele. Deh, om sunt și eu.
Nu e vorba că Bukowski scrie prost, chiar deloc. Are un stil simplu, o voce brutală dar onestă, iar de câteva ori mi-a stors chiar şi un zâmbet. Doar că nu are de spus prea multe. În opinia mea, proza sa are un mare defect: este repetitivă. Pe scurt, Bukowski scrie despre el însuşi şi despre cum bea, vomită, se cacă (ştersul la cur opţional), se fute, visează să se fută (cu sau fără acceptul partenerei, ceea ce în limbaj de specialitate se cheamă viol) şi iar bea, vomită, se cacă, se fute şi ocazional mai pariază şi la cursele de cai. Când timpul îi permite, nefiind ocupat cu activităţile de mai sus, Bukowski ne anunţă că urăşte femeile, urăşte oamenii şi urăşte să aibă un job. Acestea fiind zise, am făcut rezumatul „Povestirilor despre nebunia obişnuită”, plus încă trei romane, Femei, Factotum şi Poşta (pe care le-am citit bonus, în dorinţa de a-i mai da o şansă autorului). Nu ştiu ce să zic despre celelalte romane ale sale, nu le-am mai citit, dar am o vagă bănuială că se-nvârt tot pe-acolo.
Adobrero este întotdeauna generoasă cu șansele și cheltuitoare cu timpul ei. Eu am fost mai leneșă și după ce am terminat cartea m-am dus direct la Wikipedia. Nu că ar fi fost o surpriză, dar am aflat că domnul Bukowski a avut o copilărie nefericită, cu un tată abuziv și alcoolic, start în viață ce nu avea cum să nu lase urme asupra bărbatului ce avea să fie. Apoi i s-a întâmplat viața însăși, ca nouă tuturor, cu bune, rele, iubiri ratate, slujbe de rahat, divorțuri, idealuri neîmplinite, care pesemne că ustură și mai tare în patria visului american.
De aici și unele dintre cele mai reușite fragmente din poveștile alea, după mine, în care descrie acid profilul americanului ajuns în diverse ipostaze: polițistul din midle class ajuns la oraș să-și facă mâna pe bețivani (ca Bukowski), bogătașul care înțelege tot, dar nu face nimic, lipitoarea care îți mănâncă timpul și te aduce în pragul nebuniei făcând și din tine o lipitoare pentru alții. Apoi totul e antagonic în mintea lui Bukowski: bărbați vs femei, săraci vs bogați, artiști vs nulități, tineri vs bătrâni, el vs toată lumea.
Ca urmare, nu mă surprinde faptul că singurele povestiri din volum care mi s-au părut cât de cât interesante au fost cele care au avut cel mai mic conţinut de aport autobiografic. Una se cheamă „Biscuiţi în formă de animăluţe” şi e o istorioară soft porn cu accente SF, publicată iniţial într-o revistă pentru bărbaţi, dar scrisă bine şi care, spre deosebire de restul, are un fir narativ care te face să vrei să ştii cum se termină (şi într-adevăr finalul e diferit faţă de obişnuitele note de beţivăneală). Cealaltă se intitulează „Pătura” şi este despre halucinaţiile unui beţiv atacat de pătura de pe pat şi care, chiar dacă are rădăcini în propria experienţă de viaţă (bănuiesc că la câte spirtoase a băgat în el, o fi avut şi Bukowski ceva coşmaruri), se diferenţiază printr-o atmosferă reuşită de suspans, amintind cumva de nuvelele lui Poe.
Subscriu la părerea de mai sus, dar plusez și cu alte părți care pe mine m-au făcut să le subliniez și să le rețin. Pentru că trebuie să recunosc că m-a preocupat într-o oarecare măsură originea acestei păreri deloc singulare a lui Bukowski despre femei. Într-una din povestiri el face o analogie perfectă între caracterul omului și modul în care arată bucătăria lui. Ceea ce poate fi extrapolat, până la urmă, cu casa, dar hai să rămânem la camera care-l interesează mai mult pe Bukowski, pentru că acolo se află, probabil, frigiderul cu bere și dulapul cu whisky 😉
El zice așa:
De multe ori, starea bucătăriei reflectă starea mentală, oamenii confuzi şi nesiguri pe ei, oamenii flexibili sînt gînditorii. Bucătăriile le sînt precum minţile, dezordonate, pline de gunoaie şi de vase nespălate, dar ei sînt conştienţi de propria stare mentală şi au capacitatea să se amuze de ea din cînd în cînd, într-o explozie de foc, sfidează zeităţile eterne şi nasc o jerbă strălucitoare, pe care, uneori, o numim creaţie; la fel cum alteori se mai îmbată şi îşi fac curat în bucătării, dar, curînd, totul cade din nou în dezordine şi ei orbecaie din nou prin întuneric, şi au iarăşi nevoie disperată de alcool, pastile, rugăciuni, sex, noroc şi mîntuire. Bărbatul cu bucătăria întotdeauna pusă la punct este însă un monstru, feriţi-vă de el! Starea bucătăriei reprezintă starea mintii sale: totul în regulă, toate aranjate, a permis vieţii să îl limiteze rapid la un set închis de idei inferioare, defensive şi călduţe, ajunge să-l asculţi zece minute și vei şti că tot ceea ce va spune în viaţă va fi esenţial găunos şi întotdeauna plictisitor, aşa că, dacă vrei să găseşti un om viu, verifică-i mai întîi bucătăria, ca să nu-ţi pierzi vremea degeaba.
Toate bune și frumoase până aici, să zicem că pot fi de acord cu el, deși nu cunosc prea mulți bărbați cu bucătării sclipitoare. Dar misoginismul își arată capul hâd în paragraful următor, când Bukowski ține să inverseze valorile în cazul femeilor:
Femeia cu o bucătărie murdară, pe de alta parte, e o chestiune diferită — din punctul de vedere al unui bărbat, dacă nu lucrează şi nu are nici copii, curăţenia sau jegul din bucătărie este aproape întotdeauna (cu excepţiile de rigoare) direct proporţională cu afecţiunea pe care ţi-o poartă, unele femei vin cu teorii despre cum să salveze lumea, dar nu sînt în stare să spele o ceaşcă de cafea, dacă le zici ceva, iţi vor spune: „spălatul ceştilor de cafea nu e important”, din păcate, este. Mai ales pentru un bărbat care a stat 8 ore de lucru, plus 2 ore suplimentare, la strung. Începi să salvezi lumea salvînd cîte un om; restul este romantism pompos sau politică.
La telefon o voce de femeie, plăcută.
—Buk?
—Da, păpuşă, cine eşti tu? Tocmai am ieşit din închisoare.
Era un apel interurban de la o pizdă din Sacramento. Dar n-aveam cum să ajung cu puia pînă la ea şi încă nu aveam ciorapi.
Asta pare chiar un blestem pentru Bukowski, să găsească mereu femei care ar fi putut să aibă bucătării sclipitoare, dar el să nu aibă parte de ele.
Revenind însă la subiectele clasice ale lui Bukowski, sex şi băutură, pot înţelege de ce au avut succes la momentul apariţiei primelor sale volume, undeva la începutul anilor ’70. Situat la intersecţia curentelor literare care au făcut furori în America, de la beat culture la pulp & transgressive fiction, Bukowski a găsit auditoriul perfect pentru mesajul său în generaţiile de hipioţi care adorau nonconformismul. Am văzut pe Youtube o filmare cu una din sesiunile de lectură ale lui Bukowski, în care acesta, instalat la un pupitru alături de două sticle de vin, bea în direct şi citeşte poezie unui auditoriu format din tineri pletoşi care stau grămadă pe jos. O imagine care mi-a adus aminte de Cenaclul Flacăra, cu Adrian Păunescu declamând poezii, cu barba vâlvoi, unei mulţimi delirante. Ce vreau să spun este că uneori conjunctura bate calitatea.
Exact la perioada hippie m-am gândit și eu citind cartea și cam asta reiese și din biografia omului, care cică s-ar fi lăsat de băut după divorț, ca să aibă timp să îmbătrânească lângă a treia nevastă și să moară de leucemie.
Dar chiar și în perioada flower power, Bukowski nu a fost un adept al drogurilor, ci a rămas fidel sticlei. Zice că a cere legalizarea drogurilor e ca şi cînd le-ai cere să ungă cătuşele cu unt înainte sa ţi le pună, când de fapt altceva te deranjează, de-aia ai nevoie de whisky sau de iarbă. Explică la un moment dat și de ce, iar teoria lui despre lobby-ul pentru legalizarea drogurilor cred că e oarecum valabilă și azi:
Există, într-adevăr, nişte motive întemeiate pentru a interzice droguri precum lsd, dmt, stp pot să te zăpăcească de cap definitiv. Dar la fel pot culesul sfeclei de zahăr, turnatul matriţelor pentru General Motors, spălatul vaselor sau predatul englezei pentru începători la una din universităţile locale. Dacă s-ar interzice tot ce ne face să înnebunim, toată structura societăţii ar ceda – căsătoria, războiul, serviciile de transport în comun, măcelăriile, apicultura, chirurgia, orice vă trece prin cap. Orice poate să te scoatâ din minţi, pentru că societatea e construită pe stîlpi şubrezi, pînâ cînd nu dârîmăm şi nu reclădim totul din temelie, balamucurile vor rămîne ignorate, iar faptul că guvernatorul nostru mult iubit taie din fondurile alocate pentru ospicii îmi sugerează credinţa implicită că aceia care au luat-o razna din cauza societăţii nu merită să fie întreţinuţi şi vindecaţi de către societate, mai ales într-o epocă înnebunită de inflaţie şi de taxe.
În rest, Bukowski pare că visează în America anilor 60-70, ca mulți români de azi, că va cîștiga la curse, își va cumpăra o căsuță pe malul oceanului între LA și Mexic, își va lua o mașină de scris electrică și va trăi așa, bând vin franțuzesc, colindând malul oceanului și filosofând la faptul că a trăi bine e doar o chestiune de noroc.
Nu pare că i se întâmplă asta, deși cred că reușește să trăiască din scris și să devină faimos nu numai pentru bețiile lui crunte. Ca orice misogin care se respectă are și el partea lui de iubire romantică de pe urma căreia rămâne un pic marcat, pentru că „nimic pe lumea asta nu existase fără să fi riscat o dată, să fi pierdut şi să se fi întors în acelaşi loc.” Dar, cu banii câștigați la curse pentru chirie preferă să conchidă că „uneori un futai ratat e mult mai rentabil decît un futai.”
Asta e, pe Bukowski ori îl placi, ori nu, așa mi-a zis mie cineva de curând, enervat că ar trebui să-l apere în fața unei hoarde de gospodine indignate de …proza lui scurtă 😉 Și cam asta se poate spune despre orice autor, până la urmă. De aceea îi las scena lui adobrero, pentru încheiere:
Ceea ce nu pot înţelege exact este de ce Bukowski este în continuare considerat unul din marii scriitori ai mapamondului. Generaţiile hippie au îmbătrânit de mult iar cele care au urmat au prea multe rate la credite ca să se mai regăsească în atmosfera asta de beţii crunte, vagabondaj şi promiscuitate. E adevărat că un dram de nonconformism se găseşte în fiecare dintre noi. Dar de aici şi până la a-l pune pe Bukowski pe un piedestal literar mi se pare cam mult. Părerea mea, deşi nu exclud faptul că e posibil să nu-i fi înţeles exact punctele de vedere. De aceea am să închei în această notă cu o poezie … de Bukowski:
Ni se cere mereu
să înţelegem punctele de vedere ale altor
persoane
fară să conteze cât sunt de
demodate
de prosteşti sau de
pline de ură.
Sau poate mai bine să-l lăsăm pe Bukowski însuși să tragă cortina?
Mă trecea o căcare. Toaleta era înfundată; proprietarul, plecat pentru 3 zile. Am luat căcatul şi l-am pus într-o pungă de hîrtie maro. Apoi am ieşit şi m-am plimbat cu punga de parcă m-aş fi dus la serviciu cu pachetul de mîncare. Cînd am ajuns lîngă un teren viran, am azvîrlit-o acolo. 3 pungi de căcat. Nimeni nu va înţelege vreodată cît de tare a suferit Bukowski. Am luat-o înapoi spre casă, visînd la femei întinse pe spate şi la faimă nemuritoare, prima varianta suna mai bine. Și mi se cam terminau pungile maro. Pungile de hîrtie, adică.
Vă aștept duminică, 24 aprilie, de la orele 18.00, la Palatul Odeon-Restaurant Zahana 33, pe Splaiul Unirii 162. Dacă l-ați citit pe Bukowski, să ziceți: l-ați plăcut ori ba? 🙂 – Masa e rezervată pe numele Anca.
Și părerea (masculină a) celui care a propus cartea pentru club, despre cronica noastră de muieri ofuscate:
O laba la doua maini
Oamenii obisnuiti au o mare calitate fata de ceilalti : se pricep la toate. Si nu, nu e vorba de rubricile comune : femei/barbati , fotbal/bucatarie, politica si masini. Ei se pricep si la arta. Mai ales la arta, fiindca, vorba aceea, arta e pentru toti si fiecare are dreptul sa o interpreteze asa cum o intelege.
Nimic rau pana aici. In fond, asta este expresia cea mai limpede a libertatii de constiinta si de exprimare, pentru care s-au omorat, de-a dreptul, generatii anterioare.
Problema apare cand oamenii obisnuiti judeca. Acolo unde n-au nici calitatea, nici competenta. Si unde argumentele se constituie din firimituri digerate in ingustimea proprie, aparate, articulat, in finalul disertatiei, cu un triumfator : « parerea mea ».
Pai, draguta, daca asta e rodul datului tau cu presupusul, de ce-mi vii cu interogatii savante care incrimineaza autorul, editorul, ba chiar tot publicul admirativ al operei amaratului, betivului, misoginului ? Cu ce sunt opiniile lor mai prejos decat « obiectivismul » trunchiat al pareristicii tale ? Ce te determina sa te expui prin astfel de retorici acuzative si reductioniste?
Sa fie oare voma, berea si cacatul tot ce-ai retinut din culegerea de povestioare, caz in care nu talentul de povestitor al betivului e de blamat, ci miopia cenzorului.
Ori, poate ca te-ai identificat cu vreun personaj ironizat de misogin si ti-ai zis in barba sa-l altoiesti cu vreo cateva epitete pe nesimtit. Ca te-a inselat, aratandu-ti oglinda pe nepregatite incat n-ai apucat sa-ti tragi halatul de intelectuala, senzuala, activ sexuala, mama eroina si femeie de succes in acelasi timp.
Triste ar fi ambele ipostaze.
Egocentrismul tau pagubos ti-a asezat un val de autosuficienta care te impiedica sa observi tocmai drama afemeiatului, indragostit, dezamagit, detestat si decazut.
Pana la urma, cu totii avem slabiciuni personale. De ce n-am arata intelegere fata de ale celuilalt ? Si in loc sa-l aratam cu degetul, dezgustati, sa ni le exploram pe ale noastre, intru cunoasterea mai aprofundata a propriului eu.
« Nimicul » care « se intampla » in povestile lui B. are tocmai farmecul de a contura mai bine personajele, trairile lor, atmosfera complet diferita de cea europeana a deceniului, cu sperantele si deceptiile concentrice Visului.
E demodata scena ? Pentru middle-class-ul indatorat care nu-si mai permite reverii aburite de droguri sau alcool ? Nimic mai fals.
Au demonstrat-o John Kennedy Toole, atunci si Bret Easton Ellis, 20 de ani mai tarziu. Sa-l amintesc si pe Irvin Welsh. Toti niste « misogini » as well.. Cu reverii proprii. Unele maniacale, altele suicidare.
Iar una dintre cele mai simple, dar cuprinzatoare povesti este ignorata, Marea smecherie cu iarba, o poveste despre ipocrizie si maimutareala versus asumare si sinceritate.
B. este un contemplativ. Antisocial dar sociabil. Nu se minte pe sine si nici cititorii, cu povesti scoase din joben, in tabere de creatie. Scrie in pauza dintre doua baute sau dintre munca si mersul la hipodrom.
Cat de simplu e sa te fure aparenta episoadelor degradante si sa te repezi cu etichetele denigratoare. Se suprapun bine betiv cu misogin, decat alcoolic cu afemeiat, nu ?
Mai ales dupa 3 povesti citite in metrou, urmate brusc de o cufundare in opera magna. Nimic despre poezie, in schimb. Sa fie o scapare a judecatorului sau o omisiune voita ?
Prin urmare, criticului-judecator, doua strofe in traducerea lui Dan Sociu :
o sa fie mereu bani si curve si betivi,
pina-n ultima clipa,
pin-o sa cada si ultima bomba,
dar, cum zice Dumnezeu,
stind picior peste picior,
Observ ca am facut multi poeti
dar prea putina poezie
Si :
intru-n casa.
« ma simt ca John Dillinger » zic.
« arati ca John Dillinger » zice ea.
ma uit in oglinda
e-adevarat :
arat ca John Dillinger
dar nici o romanca in rosu
n-o sa reuseasca vreodata
sa ma vinda.
sint prea destept.
PS : Eu unul m-as feri sa infierez cu manie proletara, folosind un adjectiv fara corespondent la celalalt gen. Pare suspect..
A ieșit mișto cronica la 2 mâini. Și acu mă duc să frec în baie, bucătăria strălucește deja de ieri 🙂
Pe mine mă mai salvează fulminanta carieră de apărătoare a drepturilor omului, că altfel străluceau și inoxurile mele 😉
Nu știu de unde a ieșit porcăria asta cu „bărbatul care se implică în treburile gospodărie…etc.” (am mai citit-o pe undeva, sub formă de ”adevăr științific”). Pe mine părinții m-au pus de mic copil să șterg praful, să aspir (mi-au exploatat entuziasmul din momentul în care ne-am cumpărat PRIMUL aspirator). Bineînțeles că și tata se implica.Începînd cu prima mașină de spălat automată am devenit tartorul ”obiectului”. Singurul lucru pe care nu-l fac (decît cînd rămîn singur mai multă vreme) este spălatul vaselor. Povestea cu „pierderea prestigiului” îmi pare a fi o încercare de a masca niște obiceiuri foarte primitive sub elucubrații ”poetice”.
Păi cum de unde, din educația milenara care ține sa ne pună pe fiecare la locul hărăzit de Dumnezeu.
Vezi ca s-au inventat si masinile de spalat vase! 😉 Daca n-ai, zici ca ce mare lucru, sunt scumpe si nu-ti trebuie. Dupa ce iti cumperi, zici ca ce prost ai fost! 🙂
Eu sunt la jumate cu cartea și nu sunt convinsa ca ajung sa o termin, din motive de pauze lungi și dese. Toată casa e luna după 3 zile de concediu luate special, deci caz grav.
Cronica suna mult mai bine decât ce am citit eu pana acum. Dpmdv, ordinea de zi indicata de Dollo în invitația de pe fb e corecta.
Eu am citit vreo treime, am concluzionat ca nu-mi place si am renuntat. Am vrut sa nu vin la club, dar Adobre 🙂 m-a convins sa vin. Acum aceeasi Adobre ma face curioasa cu privire la ultimele povestiri. 🙂
vezi, de aia e bine să nu pleci din sală până nu cântă grăsana
Ba din contra, acu’ mai multi ani, cam de cand cu youtubeul, aparuse moda materialelor „multimedia” puse in loc de articol scris pe pagina de web. M-au enervat la culme si nu le-am urmarit niciodata. La un text scris am posibilitatea sa-l citesc cu viteza variabila, pe diagonala, si daca e interesant, il reiau pentru detalii. La mizeriile alea video nu poti da skip, ca poate ratezi exact momentele importante.
(Zic io, care urmaresc cu invidie povestile voastre de la clubul de carte. Eu am ramas la Nobila Casa volumul 2 – inceputa acu vreo 15 ani – si Domnul Lecoq – inceputa acum vreo 13. Dupa aia n-am mai avut timp de citit. Intai m-am futut, apoi mi-am luat casa, iar acum imi cresc copilul).
Iar daca n-as avea copil de crescut, probabil as folosi timpul liber tot sa ma fut, na!
Mie mi-a placut Bukowski, l-am citit intotdeauna in cheia unei critici sociale, a unei atitudini de fronda fata de vremurile in care a trait.
Bine, cred ca ajuta mult si sa fi cunoscut oameni de genul lui Bukowski ori sa fi trecut prin experiente de genul celor despre care scrie.
Conform teoriei lui cu bucataria, sunt un monstru. Dar nu ma deranjeaza, ca mi se pare ca face genul asta de afirmatii tocmai pentru a starni revolta, pentru a scoate oamenii din niste roluri caldute si a isca discutii, iar eu sunt deja destul de revoltat in general :). Iar recenzia voastra la patru maini mi se pare ca arata ca inca ii iese.
In contextul asta merita vazut si filmul Barfly, semiautobiografic. Apare si mosul pe acolo.
Dap, tocmai l-am văzut aseară. Am râs ca la carte 🙂
Eu am citit cu multa sudoare si iritare, in aceeasi nota, „On the Road” al lui Kerouak. Cam de atunci, desi eram tinara si naiva, mi s-a acrit de carti, filme si alte opere care idealizeaza modul de viata bazat exclusiv pe baut si futut (mai mult imaginar decit real), fumat si drogat.
Chiar nu inteleg de ce toata lumea ridica in slavi genul asta de „literatura” de rahat (la propriu). Adica, da, pricep, nonconformismul e ‘cool’ in toate timpurile, dar nu e obligatoriu sa fie si scabros.
Si un contabil cu chelie, si asistenta medicala, si profesorii de liceu se gindesc si se ocupa cu bautul si fututul. Interesant insa ca nici unul nu devine „erou” si „model” al cite unei generatii. Trebuie sa apara cite un individ nespalat, nepieptanat, imputit, slobod la vorba si la prohab, in general, nesimtit, pe care sa il ridicam in slavi si consimtim sa ne incinte generatii de-a rindul,
Mai rau e ca dupa ce ei sint luati in serios, apar nenumarati epigoni care imita la infinit stilul asta de scris, pe care apoi editurile se grabesc sa il publice, stiindu-se ca nu vor ramine prea mult pe raft cartile in genul asta. Sincer, cred ca as citi cu mult mai mult interes jurmalul contabilului chel, al asistentei medicale si al profesorului de liceu. Dar asta cred ca depinde ce cauta fiecare in lectura: escapism intr-o lume la care viseaza (desi, la dracu’, ce e de visat si de admirat in lumea lui Bukovski?), sau mai degraba o identificare cu situatiile din carte. Clar, mie imi place sa recunosc probleme de-ale mele si poate chiar sa gasesc solutii in lectura.
Îmi imaginez că lui Bukowski i-au plăcut reacţiile intense pe care le provoacă poveştile lui, iar un răspuns moderat ar fi fost o dezamăgire 🙂
pe mine mă deranjează un pic încrâncenarea cronicii masculine. nu încrâncenarea cu care își apără autorul propus (și poate preferat), ci cea cu care atacă cronicile feminine. 🙂 (când o carte nu mi-a plăcut pentru că mi-a pus în față o oglindă înainte să-mi trag halatul de intelectuală, etc-mamă și femeie de succes le-am ratat, m-am exprimat fix în acest mod, că nu mi-a plăcut oglinda 🙂 )
arta este făcută pentru public. chiar la clubul trecut am discutat despre un caz în care arta a fost creată de amorul artei și dacă îmi amintesc bine, am ajuns la concluzia că artistul parcă ar fi cedat tentației de a-și arăta opera publicului.
un artist nu poate să-și aleagă publicul când își lasă opera să zboare. își asumă și publicul care nu înțelege, și pe cel ofensat, și pe cel care îi detestă opera, alături de cel care va pica pe spate de adminirație sau care îl va înțelege. au fost foarte puține cazuri în care o carte a fost displăcută/plăcută în mod unanim la club (eu îmi amintesc un caz în prima situație, respectiv două sau trei în a doua) în patru ani și jumătate de întâlniri.
da, sunt și oameni care judecă. dar la clubul ăsta ne-am exprimat părerile de oameni obișnuiți fără a avea pretenții că suntem altceva decât oameni obișnuiți. nu e ca și cum un autor ar fi pierdut vreun premiu, ar fi ratat vreo bursă, ar fi pierdut o hoardă de fani, ar fi avut coșmaruri sau mai știu eu ce din cauza opiniilor noastre.
nu e incrancenare. e doar o replica mai taioasa la o desfiintare modest motivata 🙂
Acum sunt curioasa sa il citesc si eu pe stimabilul Bukowski! Revin cu pareri!
Am citit si eu trei romane scrise de el (Femei ,Posta si Factotum) si am ramas cu o parere buna. Intradevar este mai greu de digerat,nu este pentru oricine ,insa mi-a placut ca vorbea simplu si la obiect ,nu numai in figuri de stil.El s-a axat foarte mult pe poezie. Am citit cateva poezii geniale.Si in proza ,am citit multe intamplari haioase. El trecea foarte rapid de la amuzament la o tristete adanca.In fine , multumim pentru recenzie. 🙂