SRI face muzica, justiția o ascultă. Dacă are cu ce

Judecătoarea Adina Lupea, de la Curtea de Apel Cluj, a povestit zilele trecute într-o dezbatere publică despre cum a avut curiozitatea, într-un proces, să audieze pe bune o interceptare furnizată de acuzare, în loc să se încreadă doar în transcrierea din dosar:

Am avut într-un dosar de corupție un mandat de interceptare pe siguranță națională și am avut câteva dificultăți majore în privința modului în care am vrut să valorific în concret aceste mijloace de probă. De ce? Pentru că erau niște înregistrări ambientale care purtau mențiunea de secretizare, iar apărarea mi-a cerut să cer Inaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ ) dispoziția de declasificare, pentru că din secrete de stat trebuiau declasificate și făcute probe la dosar. De aici a urmat un întreg carusel, eu am făcut o adresă către ICCJ să le declasifice, ICCJ mi-a răspuns că nu sunt desecretizate și nu e misiunea lor să le desecretizeze și să mă adresez DNA. M-am adresat DNA care mi-a răspuns că nu ei, că le declasifică și le desecretizeează SRI. M-am dus la SRI cu o adresă și ei m-au trimis înapoi la ICCJ, că dacă ei dau mandatul (de interceptare- n.m.), ei desecretizează. În final nu am luat în considerare acele probe. În același dosar existau mai multe interceptări telefonice, considerate de acuzare ca fiind relevante în sprijinul vinovăției. Într-una dintre ședințele de judecată am stat și am audiat acele interceptări. Am să vă spun că în transcrierea la dosar se spunea că discuția relevantă era între 2 și 20 de minute și 2 și 40 de minute. Am stat toți în sală, de două sau de trei ori am reaudiat înregistrarea, și am ascultat… muzică populară. 20 de minute în care se presupune că era una dintre cele mai importante probe din acuzare.

Întâmplarea a fost povestită la dezbaterea despre interceptările SRI în cauzele penale, organizată de câteva ONG-uri în colaborare cu asociații ale judecătorilor și magistraților, îngrijorați de implicarea prea mare a SRI în actul de justiție. Deși a fost organizată la Parlament și era menită să adune la aceeași masă toate părțile implicate în justiție, au lipsit nemotivat câteva tabere importante: SRI, Ministerul Justiției, Comisia de control a SRI din Parlament. Adică oamenii de la butoane.

Context Curtea Constituțională a stabilit luna trecută că e neconstituțional modul în care s-au făcut până acum interceptările conform Codului penal, că SRI nu are dreptul să adune probe, pentru că nu e organ de cercetare penală. Strâns cu ușa de vocile alarmiste din societate, care și vedeau stinsă pâlpâitoarea luminiță a justiției de la capătul tunelului corupției, Guvernul a „reparat” pe genunchi situația, cu o ordonanță de urgență care face din SRI organ de cercetare penală, dar numai în cazurile de siguranță națională. Iar corupția este una dintre amenințările la siguranța națională…. La final, Guvernul a promis, cum face de fiecare dată, că va supune chestiunea unei largi dezbateri cu societatea. De vreme ce nu au binevoit să participe la dezbaterea organizată chiar de societatea civilă în cazul ăsta, nu avem deocamdată decât o reprezentare a situației care se vede dinspre această parte a societății – adică dinspre judecători, unii procurori și câțiva pasionați de drepturile omului. Dezbaterea a arătat că în practică lucrurile sunt mult mai grave pentru a fi rezolvate doar de un OUG dat de azi pe mâine.

Ce am înțeles eu de la dezbaterea asta, ca profan într-ale justiției, este că SRI face interceptările (desigur, cu mandat judecătoresc… 😉 ) pe care apoi le pune la dispoziție procurorilor care întocmesc dosarele penale și apoi le înaintează judecătorilor. În cursul procesului, judecătorul trebuie să stabilească dacă probele din dosar sunt suficiente și valide pentru a acuza un om. Probele alea, însă, de multe ori nu pot fi … chiar probate, pentru că modul în care SRI face aceste interceptări este netransparent și neverificabil, la nevoie, de niște evaluatori independenți. Alți judecători prezenți la dezbatere au ridicat diverse probleme, de la formatului în care sunt aduse probele la dosar, la faptul că nu au echipamentele necesare ca să le verifice (asculte). Dacă adăugăm la dificultățile tehnice și lipsa timpului – numărul mare de dosare pe cap de judecător – înțelegem că în practică de multe ori judecătorul ia de bune transcrierile din dosar, fără să mai verifice și înregistrările, așa cum a avut curiozitatea doamna de la Cluj.

Mariana Croitoru, vicepreședintele Tribunalului Vrancea:

… într-un caz în care acuzatul nu recunoștea că discuțiile din interceptare îi aparțineau. Am luat CD-ul și am încercat să verific înregistrarea, în raport de care se contestau discuțiile, și procesele verbale în care erau transcrierile discuțiilor. Nu am putut să accesez CD-ul. Mi s-a spus că din punct de vedere tehnic nu avem softul ca să putem accesa CD-ul. Nu știu dacă este corect ce spun, nu am cunoștințele acestea informatice, tehnice, dar așa mi s-a spus de către specialistul IT al instanței. Legea nu mă obligă și nu am nici timpul material necesar, să mă informez și să caut pe net această posibilitate gratuită, acest soft de care spuneți. Ce faci în acest caz? V-am spus, nu folosești probele. În cazul în speță s-a și demonstrat ulterior că fusese o confuzie de nume și nu acuzatul era cel înregistrat, ci fratele său.

Se pare că acuzatul din Vrancea a fost norocos, că avea un frate. Dar înțeleg că în practică un acuzat nu are cum să demonstreze că probele care i se pun în cârcă nu sunt reale. Concret, dacă un acuzat susține în instanță că înregistrarea nu este a lui sau că nu a spus tot ce scrie în transcrierea aia, el ar trebui să aibă posibilitatea de a angaja un expert independent care să analizeze înregistrarea SRI și să spună că e corectă sau contrafăcută. În România nu se întâmplă asta, pentru că SRI este o instituție secretă și militarizată, necontrolată practic de nimeni – că nu cred că mai e cineva care se amăgește că e controlat de comisia SRI din Parlament – și care ne cere pe toate căile să credem pe cuvânt tot ce spune.

Ce se întâmplă în alte țări – zic specialiștii prezenți la dezbatere – și e esențial pentru un act de justiție echilibrat, este controlul civil al instituției care adună probele și accesul auditorilor independenți la achipamentele de interceptare. Adică verificarea controlorilor. La noi, în afară de SRI nu are nimeni acces la Centrul Național de Interceptări, nici măcar procurorii. În plus, înțeleg că înființarea acestui centru mamut de interceptări a fost făcută printr-o decizie a CSAT din 2002 (Consiliul Suprem de Apărare a Țării), decizie de asemenea secretă, după cum spune colonelul Ion Dedu (fost angajat în SRI), prezent și el la dezbatere.

Judecătoarea Dana Gîrbovan, președinta Uniunii Naționale a Judecătorilor din România, a taxat la aceeași dezbatere, printre altele, exact faptul că prin dispoziții secrete, CSAT ajunge chiar să modifice Constituția:

Această autoritate de interceptare a comunicaţiilor a fost creată prin hotărâre secretă a CSAT şi este, atâta vreme cât serveşte punerii în executare a unor mandate ce constituie mijloc de probă, o instituţie care afectează bunul mers al procesului penal şi al justiţiei. Este de neînţeles cum a fost posibil atâţia ani ca această autoritate şi arogarea unei competenţe exclusive unui serviciu secret să se facă nu prin lege, nu prin dezbateri publice, ci prin decizii ale unui organ administrativ, mai mult, care sunt secrete. Pentru că dacă nu ar fi secrete măcar judecătorii, avocaţii şi părţile ar avea cunoştinţă de ele şi le-ar putea ataca. Însă neavând conţinutul lor nu poţi nici măcar şti în mod concret dacă acestea există şi să te poţi apăra.

Gîrbovan spune că a ajuns să dea în judecată CSAT pentru că a refuzat să-i comunice informații de interes public pe tema asta. Tot ea sublinia că nu există o evidență transparentă nici a modului în care se dau mandatele de interceptări de către judecători, câte, pentru ce suspiciuni și ce se întâmplă dacă se constată că un interceptat a fost ascultat degeaba, pentru că nu s-a demonstrat că ar fi încălcat vreo lege, deci nu i s-a deschis dosar penal. Normal ar fi să primească o înștiințare de la procuror, care să-i spună că în perioada T1-T2 a fost interceptat și că s-a încheiat procesul din lipsă de probe. Gîrbovan spune că datele astea nu sunt publice, decât trunchiat și că ar fi în interesul actului de justiție să fie transparente.

Dacă vă interesează să aprofundați subiectul, găsiți pe Epoch Times transcrierea întregului discurs al doamnei Gîrbovan.

Au fost, totuși, voci pro SRI la dezbatere. Șeful DIICOT, procurorul Daniel Horodniceanu, a declarat că fără implicarea SRI altfel ar fi arătat România azi, însă datorită vajnicului serviciu:

România astăzi este singura ţară din Europa care nu are dealeri de droguri vizibili în stradă, România este una dintre puţinele ţări care nu are atentate teroriste vizibile, România este una dintre ţările în care mafia rusă nu are reprezentanţi. Aceste lucruri s-au realizat în timp, prin activitatea susţinută atât a procurorilor DIICOT, cât şi a partenerilor instituţionali.

 

Așadar, rezumând, eu am înțeles că:

1. Autorizațiile de interceptare se dau cam formal, de către judecători, nu sunt prea multe cazuri în care procurorii să nu fi primit dispoziția de la judecător, dacă au cerut-o;

2. Mai departe, SRI face interceptările (pentru că procurorii nu au mijloacele necesare) într-un Centru Național înființat prin decizie secretă CSAT și asupra căruia nu există un control civil – deci nu știe nimeni dacă se respectă mandatul judecătoresc sau este depășit, neexistând o procedură transparentă de publicare post-factum a acestor mandate; Nu se știe dacă prin centrul ăla nu sunt făcute interceptări și fără mandat; Nu există o procedură transparentă de control a persoanelor care fac interceptările – nu există garanții că oamenii ăia nu își depășesc atribuțiile;

3. Procurorii pun probele la dosar, înregistrate pe un suport oarecare, dar și transcrise – nu mi-e clar dacă transcrierile le fac ei sau le primesc și pe alea de-a gata de la SRI – judecătoarea Gîrbovan spunea chiar că SRI își permite să dea și interpretări legale pe probele alea. Cert e că probele primesc astfel girul procurorului;

4. Judecătorii nu au timpul necesar (sau poate răbdarea, interesul…) să audieze toate probele din toate dosarele pe care le judecă, iar dacă au curiozitatea să o facă pot avea surprize de genul că ele conțin muzică populară sau că sunt într-un format pe care nu-l pot descifra tehnic;

5. Acuzații nu au posibilitatea tehnică să conteste probele, pentru că nu are nimeni acces la înregistrările făcute de SRI – vezi punctele 1-2 – trebuie să-i creadă toată lumea pe cuvânt că așa e cum spun ei;

Cam asta ni se cere tuturor în ultima vreme. Să credem SRI pe cuvânt că 3 milioane de cartele preplătite sunt în afara țării și că unele dintre ele ar fi fost folosite la plănuirea atentatelor teroriste din Bruxelles. Că e vital să dăm buletinul când cumpărăm o cartelă sau când accesăm wi-fi-ul de la o terasă, că e spre binele nostru să ne fie interceptate comunicațiile. Că dacă nu avem nimic de ascuns nu avem de ce să ne temem. Și că dacă, prin absurd, s-ar mai comite și niscai abuzuri, că doar se lucrează cu oameni, ne rămâne ultimul pilon de încredere: justiția. Asta, desigur, dacă va avea softul necesar să asculte interceptările SRI și să ne facă dreptate.

Dacă nu, măcar ne rămâne frumoasa muzică populară.

 

Etichete: Dana Gîrbovan, drepturile omului, interceptări, judecatori, justitie, legi, parlament, securitate, slider, SRI, tribunal