Am colindat în ultimele trei săptămâni prin Grecia, în ceea ce s-a constituit un soi de concediu ad-hoc, nepregătit, dar cu atât mai captivant prin spontaneitatea alegerilor de la marginea drumului. 4300 de km în total și cam tot atâtea poze făcute, un tur al Greciei pornit prin nord-est, continuat spre sud până la cel mai de jos colț continental al Eladei și întors prin vest, după cum arată harta. Chiar dacă mai fusesem de câteva ori în Grecia până acum, nu am explorat niciodată mai mult de câteva plaje, o insulă și un pic de Atena, ceea ce, abia acum am înțeles, e complet nedrept pentru ceea ce are de oferit țara asta. Iar după trei săptămâni de plimbat prin ea nu pot să constat decât că am văzut încă foarte puțin. A fost un soi de maratonaki (particula „aki” din finalul unui cuvânt reprezintă modul în care grecii își formează diminutivele) în care doar am gustat din câteva dintre cele mai faimoase și frumoase „bucate” turistice grecești.
Halkidiki
Am plecat inițial pentru Paște combinat cu 1 Mai, într-o stațiune din Halkidiki – Neos Marmaras – peninsula cu trei brațe din aproperea Salonicului, din care biserica greacă deține un braț – ăla cu Muntele Athos. Vremea nu a fost bună de plajă în zilele alea de 1 Mai, așa că tot ce am făcut a fost să mâncăm (urmează o postare numai despre mâncăruri, pregătiți-vă papilele 😉 să bem și să colindăm împrejurimile, ceea ce ne-a deschis apetitul pentru niște excursii ulterioare, extinse.
Pelion
Din 3 mai am pornit spre sud, sperând în secret că se va îmbuna și vremea și că vom apuca să ne și scăldăm în apele alea albastre-verzui cu care ne ațâța drumul „scenic” pe care ne-a purtat Google maps-ul. Ne-am oprit întâi la altă peninsuliță, Pelion, tot pe malul estic, dar mai la sud. Capitala, Volos, e un orășel tipic grecesc, mai degrabă industrial decât turistic, reconstruit după un cutremur masiv de prin 1955. Dar spre încântarea turistului, nu departe de Volos, cocoțat pe vârful muntelui adiacent, șade Makrinitsa, zisă și „balconul muntelui Pilio”, unul dintre cele mai frumoase sate pe care le-am văzut vreodată. Drumul până acolo suie niște pante atât de abrupte că-ți pare că-ți vor da mașina peste cap. De sus nu știi ce să admiri mai întâi, priveliștea Volos-ului de la malul mării sau căsuțele agățate în poziții nefirești pe sub culmile alea mustind de vegetație înflorită de primăvară. Dacă nu ne-ar fi izgonit un potop care ne-a urmărit pe tot drumul, și s-a spart deasupra noastră taman acolo, probabil că am fi mai umplut cardul de fotografii din Makrinitsa.
În seara aia am poposit însă tot la malul mării, într-o stațiune ceva mai la sud de Volos, Afissos, unde era cât pe ce să nu avem ce mânca, pentru că după zilele libere de Paște și 1 Mai nu ieșise nimeni la pescuit, așa că singurele feluri de mâncare de la terasele deschise la malul mării erau pe bază de miel rămas de la Paște.
Ne-am mai învârtit pe peninsula Pelion în ziua următoare, pe drumuri șerpuite de munte, când sus în Vizitsa, când jos la plajă, în Agios Ioanis, admirând casele ascunse pe culmi, cel mai bătrân copac din Grecia (la Tsakarada) sau un pod bătrân din piatră, cotropit acum de vegetație, într-o vale în care s-ar fi putut filma foarte bine Stăpânul inelelor.
Delphi
Apoi am pornit spre Delphi, ba cu ploaie, ba cu soare și curcubeu, cu primele taxe de autostradă plătite (ni se părea nouă) prea repede una după alta. După câteva ore de mers, și vreo 7 euro plătiți pe autostrăzi, am înoptat la Delphi, în primul hotel care ne-a dat și chitanță din sejurul ăsta. Recepționerul era un soi de hippie de vârstă mijlocie, cu freză blondă zbârlită cu spumă, bentiță pe frunte și mustață pe oală.
Cam pe aici se cade să vă spun o observație ce trebuie făcută în legătură cu Grecia. În ciuda tuturor știrilor pe care le-ați auzit despre țara asta, despre dolce far niente-ele pe care-l trăiesc grecii, despre datoriile pe care nu vor să și le plătească, și cum stau ei ca niște paraziți pe spatele europenilor muncitori, trebuie spus că, vizitată așa de la un capăt la altul, cel puțin din goana mașinii, Grecia apare ca o țară în care fiecare palmă de pământ este lucrată, cultivată, irigată, peste tot te împiedici de turme de oi, capre sau vaci, iar cine nu lucrează în agricultură sigur lucrează în turism. Desigur, se spune că Grecia este unul dintre marii beneficiari ai politicii agricole europene, bravo ei, iar dincolo de aranjamentele birocratice eu spun ce am văzut cu ochiul liber pe pământul grecesc. Poate că grecii au o detașare anume în viață, pe care nu o au europenii mai de la nord vest, dar aia nu arată deloc a țară în care nu se muncește. Mi-ar plăcea să văd și în România astfel de câmpii atât de chivernisite. Dar na, noi suntem doar grădina Maicii Domnului, n-am avut noroc să fim și noi leagănul zeilor și al democrației 😉
Atena
Și încet-încet am ajuns la Atena, unde locuiesc peste 3 milioane din cele 11 milioane de greci. Mă rog, or fi și imigranți printre ei, mai ales în ultima vreme, eu nu am văzut deloc în vizita asta, deși am ajuns în Portul Pireu și mă gândeam că o să dau peste tabăra de refugiați. N-am dat decât peste niște terase întinse la soare cu prețuri destul de piperate.
Atena a ocupat vreo două zile jumătate din timpul nostru, cu Acropole, vizita în bazarul de pește, masa prin cartierele celebre Psiri, Plaka, Monastiraki, două seri cu buzuki și plimbări luuungi prin diverse cartiere, de la camera închiriată de pe Airbnb (în jur de 30 de euro pe noapte) până în centru și înapoi, pe jos, pentru că am nimerit în săptămâna de după Paște, când tot bugetarul grec a fost în grevă, ca să digere mai bine Paștele și 1 Mai-ul. În cele 3 zile de grevă nu am avut metrou, autobuze, ferry, ba chiar se spunea că intră în grevă și Electrica lor, dar pe întuneric nu ne-au lăsat, totuși.
Peloponez
De la Atena am trecut peste celebrul canal Corint, săpat pe la 1800 și ceva ca să despartă peninsula Peloponez de Grecia continentală și să scurteze astfel rutele maritime. Din câte am înțeles canalul ăsta a fost o frumoasă utopie antică, pusă în practică până la urmă degeaba printr-o colaborare franco-maghiaro-greacă (din care cam toți au dat faliment pe rând), din care a rezultat un soi de Canalul Dunăre-Marea Neagră. Corintul e prea îngust, iar la capete are curenți periculoși, ceea ce îl face greu practicabil pentru navele de mare tonaj. E folosit acum de vaporașe de agrement și pozat din toate pozițiile de turiști de pe cele două-trei poduri care-l traversează. De pe poduri se mai face, evident, și bungee jumping.
Drumul ne-a dus apoi în Mycene, unde am vizitat ce mai rămăsese din cetatea și civilizația miceniană, care s-a remarcat cu vreo mie-două de ani înainte de Hristos printr-un grad impresionant de dezvoltare și civilizație (arme, unelte, bani, organizare, cultură) – plus niște bijuterii din aur foarte frumoase expuse prin muzee acum. Istoricii nu știu exact de ce s-a ales praful de micenieni, dar e posibil tocmai pentru că erau prea bogați și n-au fost în stare să exporte bunăstarea și civilizația și în zonele din jur. Un exemplu din care s-ar putea învăța câte ceva și azi.
Peninsula Peloponez e o comoară ce ar fi trebuit explorată temeinic. Noi nu am avut la dispoziție decât trei zile pentru asta, timp în care am dat iama prin livezile de portocale și am trecut scurt prin:
– Nafplio – se pare prima capitală a republicii elene, pe la 1821 când făcea și Tudor Vladimirescu revoluție pe la noi – azi e doar un port cochet în care se întâmpla, când am trecut noi, o expoziție de yahturi de lux;
– prin Monemvasia – o insuliță în sudul Peloponesului pe care s-au aciuat oameni de pe la anul 500 și de atunci au trăit și construit o cetățuie bijuterie sub otomani, bizanț, venețieni și greci – azi e un sătuc turistic exclusivist, cu priveliști formidabile;
– Peștera Diros, de pe brațul Mani – o încrengătură de canale cu apă limpede și verde-albăstruie, prin care, pentru 12 euro, te plimbă cu barca un nene care are o lopățică de lemn în mână cu care se împinge în diverșii pereți ai peșterii ca să ghideze barca înainte, stânga, dreapta. După câțiva km, când ieși de acolo dai peste cel mai frumos golf în care nu-ți dorești decât să-ți lași la înmuiat oasele umblate și să dai dracului restul excursiei și Grecia cu tot cu pietrele ei milenare. Așa că stai câteva ore ca o șopârlă, la soare, și ratezi restul obiectivelor, adică Sparta și Olimpia, care ar mai fi fost de bifat în Peloponez, și te decizi că gata, ajunge cu alergătura, hai să stăm pe o insulă la soare, pentru restul vieții noastre… În fond câte pietre antice poți să vezi într-un concediu?
Zakynthos
Așa am ajuns în Zakynthos, cea mai apropiată insulă de Peloponez, în Marea Ionică – deja suntem în sud vestul Greciei. Prima privire, când am coborât de pe feribot, a fost de groază. Lăsasem în urmă Peloponez-ul, cu munți, plaje, golfuri, livezi de portocali, lămâi, măslini, cetățile lui vechi, orășelele lui cochete, aerul lui însorit și pustietatea de început de sezon, și am nimerit pe insula în care aterizează tot lower-class-ul britanic, de la tinerime dornică de cluburi și băutură, la pensionari veniți la cure pentru reumatisme. O Mamaie multiplicată în câteva stațiuni înșirate de-a lungul coastei de est a insulei. Ce căutam noi aici?
Înainte să luăm următorul feribot înapoi am avut totuși răbdarea să colindăm insula, s-o înconjurăm și să-i găsim părțile bune. Așa am sfârșit într-un hotel relativ bun, cu cea mai ieftină cameră din tot sejurul – 20 de euro pe noapte – dar cu cele mai proaste perne pe care ne-am rupt gâturile. Am colindat în următoarele trei zile plajele, munții, câmpiile insulei, am făcut plajă, baie și ne-a venit inima la loc că nu făcusem o alegere proastă plecând mai departe.
Zakynthos, ca și Grecia în mare, are de oferit câte ceva pentru toate gusturile, dar este, din păcate, victima propriei frumuseți și ospitalități, o insulă exploatată și dezvoltată haotic de dragul turismului, care-și pune în pericol nu numai țestoasele care mai vin (teoretic) să depună ouă pe plajele din sud, dar și propria existență la un moment dat. Luna mai pare ideală pentru vizitat, pentru că încă nu au dat năvală turiștii care să umple toate capacitățile alea construite pentru ei, însă chiar și așa, în afara sezonului, pe Zakyntos erau mai mulți turiști decât am văzut în restul stațiunilor vizitate. O să revin cu subiectul ăsta într-o postare viitoare.
Ioanina
Am revenit pe teren peloponesian, de unde am traversat spre continent pe podul Rio din Patras (o construcție albă croșetată din ațe peste apele albastre ale mării, care costă 13 euro ca s-o traversezi) și am condus în sus spre Ioanina. Aici am descoperit un orășel universitar modern, cu un miez vechi, turcesc, care încă își păstrează moscheile cu turle înfipte în niște nori fotogenici, pe malul lacului Pamvotis. O încântare, un melanj de case vechi, turcești, cu bătrâni la ferești, și de cafenele moderne pline cu tineri veseli. În Ioanina am mâncat un gyros-pita bun, făcut de un grec trăit în America și însurat cu o româncă din Fetești. Povestea lui, în numărul următor.
Meteora
De la Ioanina am plecat spre Meteora, unde ne-am cățărat, ca tot turistul, fără evlavie, pe stâncile golașe pe care și-au urcat călugării ortodocși credința, în Grecia modernă. Parfum de tămâie, imnuri religioase și bani frumoși scoși din turism, care se văd deja în toate facilitățile construite în ultimii ani, astfel încât clientul să ajungă cât mai confortabil din câmpie direct în fața altarului din vârful stâncii. Contra unor sume cam piperate, trebuie să recunosc – 6 euro vizitarea unei singure mănăstiri.
Ultima seară a fost cea mai tristă pe cam toate nivelurile: aveam în față un drum înapoi la București de 700 de km, se încheia vacanța, nimerisem într-un hotelaș cam mizer, care contra sumei de 30 de euro nu ne-a oferit nici măcar un bec în baie.
Și apoi am ajuns acasă 🙂
Va urma.
Citește și:
Cum funcționa Oracolul din Delphi – varianta pentru turiști
Cum de mi-am permis o vacanță pe insula Thassos
Ca de obicei pragmatică, ironică ȘI poetică. Dincolo de toate splendorile Mediteranei (să fiu al naibii dacă mă tentează Antilele) cel mai bine mi-au picat mîțele, cîinii și florile.
Cel mai rău ?
CURĂȚENIA !