N u mă născusem când a publicat Truman Capote cartea lui de căpătâi – Cu sânge rece – socotită o capodoperă a literaturii americane. De fapt este mai mult decât un roman, este rodul unei munci jurnalistice întinse pe vreo cinci ani, a unei documentări exhaustive, așa cum nu-ți permite de fapt presa să faci, despre o crimă absurdă făcută în realitate de doi puști proști, care au omorât un fermier bogat cu tot cu familie, presupunând că vor găsi bani în casa lui.
Capote era deja scriitor, dar făcea și pe jurnalistul, pentru The New Yorker, care i-a și publicat în serial viitorul roman, în anii de dinaintea apariției, când aproape își pierduse răbdarea că va mai apuca să-l încheie. Totul a început cu o știre de 300 de cuvinte în care era descrisă crima, care i-a atras atenția lui Capote, aflat în căutarea unui subiect de roman cu care să rupă gura lumii. A plecat la fața locului, în Kansas, împreună cu prietena lui Harper Lee, și timp de mai mulți ani după aia a intrat cu totul în viața personajelor. Victime, călăi, anchetatori, prieteni și vecini. Rezultatul este cartea de luna asta de la clubul nostru de carte 😉
Să vă spun că mi-a plăcut cartea, că e bine scrisă, cred că se subînțelege. Mai mult decât cartea, m-a atins în mod special povestea lui Capote în legătură cu cartea asta, văzută în filmul „Capote”, cu Philip Seymour Hoffman.
Ca și unul dintre cei doi criminali, Capote a fost un copil abandonat de părinți, purtat dintr-o mătușă în alta, „crescut ca un mănunchi de scaieți purtat de vânt”, o expresie minunată prin care el l-a descris în carte pe Perry, criminalul cu care se pare că a și simpatizat mai mult dintre cei doi. Și-a descoperit pasiunea pentru scris de foarte devreme – 8-11 ani – și s-a ținut de ea. Succesul a venit relativ rapid, mai ales dacă socotim că omul a murit la 59 de ani, din care ultimii 10-20 i-a cam irosit cu alcool și droguri.
Totuși, proza scurtă și „Breakfast at Tiffany’s”, publicate înainte, nu par să-l fi satisfăcut cum a făcut-o „Cu sânge rece”. Cartea se bazează pe fapte și personaje reale. Sută la sută susține Capote, dar e contrazis de diverși care s-au găsit să-i verifice afirmațiile. Oricum ar fi, baza rămâne, mi-e ușor să înțeleg de ce a simțit nevoia introducerii imaginației în unele părți. Sunt momente în care, și ca ziarist, darmite ca scriitor, întâlnești situații care ar suna atât de bine (de)scrise într-un anume fel, încât parcă nu merită să le strici spunând adevărul 😉 Cred că omul a ales să pună în cartea asta tot ce a fost mai bun din el ca ziarist și din el ca scriitor, încercând să obțină un roman care să-l facă celebru. Și a reușit. Cu sânge rece de ziarist, cu imaginație bogată de scriitor și cu talent literar incontestabil.
Capote a făcut din crima celor doi o capodoperă literară, respectând adevărul istoric, dar descriind personajele și trăirile cu asemenea măiestrie încât și ei ar fi fost mulțumiți de rezultat, dacă lui Capote nu i-ar fi fost frică să li-l arate. Pentru că romanul era aproape gata în anii pe care cei doi criminali i-au petrecut în pușcărie, așteptând clemența Curții supreme care să le comute spânzurătoarea în închisoare de viață. Capote i-a vizitat, le-a intrat pe sub piele, i-a amăgit uneori că îi ajută cu recursuri și avocați, dar nu a avut curajul să le dea să citească viziunea lui despre ei, deși aproape pierduse speranța că-și va mai vedea cartea publicată, în condițiile în care tot ce mai aștepta era execuția celor doi, ca să-i poată scrie finalul.
Iar finalul, cel puțin așa cum l-am văzut eu în film, a părut mai degrabă împovărător pentru Capote, decât eliberator. Cartea înnobilează crima, o descâlcește în atâtea sensuri și-i găsește atâtea valențe încât dacă ai fi pus ca jurat în procesul celor doi ai fi sfâșiat între dorința de a-i pedepsi pe criminali și întrebarea sâcâitoare cu care probabil trăiește orice părinte care crește un copil: ce contează, ce face diferența în educația unui om, ce explică transformarea unui individ dintr-un om oarecare într-un criminal cu sânge rece?
Capote nu răspunde la dilema asta, ne-o lasă tuturor spre rezolvare și de fapt nimănui. Nimeni nu poate ști de ce Perry, care a crescut ca un scaiete în vânt, a ajuns criminal, iar Capote, un scriitor faimos. Nimeni nu poate ști de ce Dick (cel de-al doilea criminal), crescut cu dragoste într-o familie modestă și cinstită, a devenit un infractor, iar alte milioane de oameni care cresc în aceleași condiții reușesc să nu calce strâmb. După cum nimeni sau prea puțini pot înțelege dilema morală a ziaristului și scriitorului: să pui tot ce știi în scris, știind că asta îți va aduce faima, sau să duci cu tine în mormânt secrete care, păstrate, îți vor păstra prietenii aproape. Dar dacă nu sunt de fapt prieteni, ci simple personaje pe care le cultivi, pentru documentare?
Despre asta și despre cum s-a sinucis social Capote, publicând într-un roman neterminat toate secretele celebrităților vremii, cărora le era prieten și confident, vom vorbi sâmbăta asta, 4 iunie, la clubul de carte. Locul de întâlnire propus este J’ai Bistrot, de pe la orele 18.30. Vă rog să-mi scrieți aici care veniți ca să știu câte locuri rezerv.
*poza îi reprezintă pe realii Perry și Capote, într-o ședință foto făcută pentru o revistă americană
Eu vin.
vin.