Vremurile nu ne mai vor. Vremurile caută să-şi creeze state naţionale, independente. Nimeni nu mai crede în Dumnezeu. Noua religie e naţionalismul. Popoarele nu se mai duc la biserică. Se întrunesc în asociaţii naţionale. Monarhia, monarhia noastră se întemeiază pe evlavie, pe credinţa că Dumnezeu i-a ales pe Habsburgi să domnească peste atîtea şi atîtea popoare creştine. Împăratul nostru e un frate laic al papei, Maiestatea Sa Apostolică Cezaro-Crăiască; apostolică, singura, ca nici o altă maiestate în Europa atît de dependentă de graţia lui Dumnezeu şi de credinţa popoarelor în această graţie. Împăratul Germaniei, dacă-l părăseşte Dumnezeu, tot mai poate domni; eventual prin graţia naţiunii, împăratul şi regele Austro-Ungariei nu trebuie să fie părăsit de Dumnezeu. Dar iată că Dumnezeu l-a părăsit! – Marșul lui Radetzky, de Joseph Roth
Marșul lui Radetzky (muzica) a fost compus de Strauss senior și cred că nu e om să nu-l fi auzit, măcar o dată în viața lui. Mai ales dacă ați fost pe la nunți, e bucata aia înălțătoare pe care defilează chelnerii cu sarmalele, ofrande întru celebrarea purității miresei și pregătirea mirilor pentru viitoare nefericiri conjugale. Până să cunoască această celebritate, marșul a făcut carieră prin chioșcurile fanfarelor austriece, în imperiul habsburgilor, acolo unde se și petrece non-acțiunea cărții de luna asta de la clubul de carte. Marșul ăsta este pentru personajele lui Roth precum coloana sonoră a sarmalelor pentru miri – le petrece relația spre moarte, dându-le o poleială de grandoare.
Marșul lui Radetzky (cartea) a fost scrisă de Joseph Roth, un tip care a reușit să surprindă foarte bine declinul unui imperiu european, oglindindu-l în viețile de un tragism inutil ale câtorva personaje banale. Îl avem pe țăranul sloven Joseph Trotta, sublocotenent în armata împăratului Franz Josef, care printr-o întâmplare ajunge să-i salveze viața împăratului în bătălia de la Solferino. Facerea asta de bine se dovedește ca futerea de mamă pentru viitorul erou național, înobilat baron și încorsetat de acum în niște reguli și principii cărora nu reușește să le supraviețuiască. Cartea îi urmărește mai mult pe fiul și pe nepotul eroului de la Solferino, cum se chinuie și ei să se ridice la presupusul nivel de patriotism și sacrificiu al bunicului, cum asta le otrăvește de fapt viețile și relația de familie care oscilează între duioșie paternă și imobilismul cazon, între respectarea unor principii vetuste și realitățile decadente ale vremurilor de sfârșit de lume pe care ajung amândoi să le trăiască odată cu împăratul lor muribund.
Cartea nu e o lectură veselă, dimpotrivă, dar dacă aveți răbdarea s-o duceți până la capăt veți găsi în ea destule similitudini cu vremurile pe care le traversăm, pentru că, deh, istoria se repetă și cine nu și-o cunoaște e condamnat să repete greșelile. Imperiul austro-ungar, un amestec de națiuni și viteze diferite, ca UE al nostru, fierbe în ultimii ani înainte de primul război mondial la focul naționalismului și al intențiilor separatiste izbucnite ici-colo mai pe la margini, în special la granițele sudice-estice și de nord est, unde trăiau, după cum bine îi descrie Roth, popoare care: „ se ocupau şi cu comerţul de mărgele pentru sătencele din comunele învecinate şi chiar pentru tărăncile care trăiau dincolo de graniţă, în ţara muscălească. Făceau negoţ cu pene şi fulgi, cu păr de cal, cu tutun, cu argint, cu giuvaericale, cu ceai chinezesc, cu fructe exotice, cu vite şi cai, cu orătănii şi ouă, cu peşte şi legume, cu iută şi lînă, cu unt şi brînză, cu păduri şi moşii, cu marmură din Italia şi cu păr de om din China pentru confecţionarea perucilor, cu viermi de mătase şi mătase gata, cu postavuri de Manchester, cu dantele de Bruxelles şi cu galoşi de la Moscova, cu pînză de la Viena şi cu plumb din Boemia. Nici o marfă, oricît de scumpă sau oricît de ieftină, nu era străină negustorilor şi misiţilor din acest ţinut. Ceea ce nu puteau procura sau vinde conform legilor în vigoare procurau sau vindeau împotriva oricărei legi, abil şi pe ascuns, cu chibzuială şi vicleşug, cu ipocrizie şi îndrăzneală. Ba unii dintre ei făceau chiar negoţ cu oameni”.
În lumea asta oricând gata să încalce regulile, se dovedește că nu au nicio șansă niște von Trotta care respiră și mănâncă regulamentar viața de supus exemplar al împăratului, și în care pare că nu există nicio bucurie și niciun plan de viitor în afara duminicilor liniștite, cu soare blând, șnițel, rasol de vită, găluști cu cireșe, plimbări agale prin parcul central, coniacul de amiază și, firește, armonia înălțătoare a Marșului lui Radetzky cadențat de capelmaistru.
În armata majestății sale, pe de altă parte, plătită modest dar sigur, viața curgea altfel, strălucirea uniformelor ascundea vieți meschine, garnizoane dezgustătoare, plictiseală care degenera adesea în alcool și jocuri de noroc, chinuitoare ore de călărie, manevre tâmpite şi în general o existență cenușie. Orice tânăr ofițer își dorea să vină războiul dar în același timp știa că un război ar fi fatal pentru imperiu și pentru împărat. O chinuitoare lipsă de viitor din care părea că nu pot ieși decât ceilalți, care nu aveau nimic de pierdut dintr-o revoluție și nu se împiedicau de niște principiii inutile.
Naţiunile îşi cer drepturile, cetăţeanu-i cetăţean, nici un fel de privilegii pentru nobilime; social-democraţia era, ce-i drept, primejdioasă, dar o bună contrapondere. Se vorbeşte tot timpul de război, dar cu siguranţă că nu va veni. O să le arătăm noi! Timpurile s-au luminat. În Anglia, de exemplu, regele n-are nici un cuvînt de spus.
Viața a curs mai repede decât gândurile personajelor lui Roth, războiul a început și așa s-a dus dracului totul. Pe Marșul lui Ratedzky s-au dus toți către moarte, la fel de inutilă pe cât de lipsite de sens le-au fost viețile. Ultimii dintr-o lume în care Dumnezeu mai favoriza maiestăți, iar un nebun încerca să fabrice aur.
Clubul de carte se ține joi, 7 iulie, de la ora 19.00, la Simbio. Dragă Bogdan, te știi tu, care ai propus cartea asta, că noi nu te știm, te așteptăm cu interes la club, că așa se face când propui o carte, vii s-o și susții la club. A fost tristă, da bună, așa că vino cu încredere, nu te înjurăm 🙂
Intai de toate, multumesc votantilor pentru increderea acordata gusturilor mele literare. Mentionez ca nu am studii umaniste, chiar le-as numi realiste, deci cititul e un hobby.
Apoi „foarte multumesc” de invitatie, „decat ca”:
-ma aflu la 2255 km de locul unde se tine clubul de carte;
-in ziua respectiva am o deplasare in inters de serviciu, de la care nu se poate lipsi;
-daca afla colega de apartament care e uniforma, o sa urle ca de ce merg singur:)
Prin urmare, nu pot onora invitatia, dar mi-ar placea sa particip intr-o zi.
Acum, ca sa sustin cartea, foarte pe scurt: de cativa ani am o aplecare spre romane istorice, iar cu situatiile astea din ultimii vreo 150 ani imi place sa compar starea actuala. (in paranteza fie zis, citeam obeliscul negru cand a intrat vadim in turul doi). De cativa ani am cazut in plasa publicitatii legate de primul razboi mondial; au aparut o tona de carti, atat stiintifice (la 100 de ani distanta ne permitem sa fim mai obiectivi) cat si de popularizare sau reeditari de romane istorice mai vechi sau mai noi. Daca citim cateva din astea (Wallenstein de Doblin, The Burning of the World de Zombory-Moldovan, prezenta sau chiar clasica Nimic nou pe frontul de est) o sa constatam cu stupoare, noi astia mai tineri, ca nu filme ca Plutoon au fost primele proteste anti razboi prin imagini oribile si trairi negative….Mai mult, ororile acelui prim razboi mondial au fost atat de aproape de noi. Numai ca… mass media.
In asta mi-a placut in mod special modul in care evolueaza familia asta de -sa le spunem un pic fortat-oameni din clasa mijlocie. adica saltul nu este spectaculos (ma rog, poate fi, ca a fost remarcat de Imparatu’, dar eu zic ca de la taran sloven la subtenent nu e ca si cum te-ai imbogati peste noapte). apoi ei intra intr-o dulce dar foarte trista stagnare, e urmarita relatia dificila cu tatal a personajului principal, totul e o senzatie de moarte inceata in provincie (chit ca se intampla la o aruncatura de batz de capitala stralucitoare a unui imperiu). e vorba de destinul unei clase mijlocii in curs de disparitie si care nu face nimic sa isi schimbe soarta, lasa destinul implacabil sa evolueze (ma rog, ce poti schimba cand urmeaza un razboi mondial). Dar ati incercat sa va ganditi cum ar fi evoluat trotta intr-o perioada 1918-20 in iugoslavia sau austria in durerile facerii? cred ca ar fi fost muuult mai tragica soarta lui… Oricum, e senzatia aia trista de sfarsit de epoca si de om care e cam….derutat de viata.
Cartea, actiunea in ansamblul ei desi descrie uneori frumos si nostalgic viata in Europa Centrala, ma face sa ma gandesc la situatia actuala a „emisferei vestice” si a satelitilor ei (o clasa mijlocie care moare, politicienii care nu au testiculele sa ne spuna ca „les trente glorieuses sont depuis longtemps finies”) dar mai are ceva, un fel de introspectie psihologica, care rezumata da un soi de axioma pe care mi-a spus-o proful de psihologie din liceu: cand intr-o familie se face un salt social, a treia generatie dupa salt e mai ….natafleata. Si von Trotta confirma asta.
As mai mentiona doua lucruri. M-am gandit tot timpul cat din experienta personala a pus autorul (bai, nush cum sa fac sa nu mai citesc biografia autorului inainte sa citesc o carte). Vedeti ce viata trista a avut, eventual incercati sa va puneti in pielea lui.
A doua chestie, personala, as vrea sa nu o ia nimeni nici ca lauda de sine si nici ca afront personal. Prin nastere si prin educatie, provin dintr-o parte geografica a lumii descrise in carte. Dar am citit cartea in germana in Europa occidentala (da, e diferita de cea centrala), intr-o tara in care limba oficiala nu e germana. Si-s roman. De-aia sentimentele astea amestecate.
Lectura placuta cu n-a citit-o inca, distractie placuta la club!
Păi poți să-ți iei și colega de apartament și uniforma și să veniți la mare în week-end, că acolo ținem partea a doua a clubului 😉 Detalii în privat, dacă dorești 😛
Şi apropo de introspecţii şi axiome psihologice de familie, eu am regăsit-o şi pe următoarea: oricât de corect se vrea un individ (Franz Trotta), el va lăsa principiile deoparte atunci când odorul (Carl Joseph) dă de belea. Atunci sufletul părintesc se înduioşează, se caută şi se găsesc justificări pentru faptele reprobabile ale fiului şi se pune în mişcare complicatul mecanism al pilelor şi relaţiilor. 🙂
Cred că noi ăștia fără copii nu putem înțelege 😉
Pe mine, adobrero m-a speriat, că am copil.
Pe de altă parte, despre cultura șpăgii, cumnată-mea a emis următoarea cugetare: „sunt de acord cu eliminarea șpăgii, dar vreau ca atunci când am EU nevoie, șpaga să funcționeze!” Și cred că majoritatea românilor ar fi de acord cu ea.