Părinții tăi cu cine votează?

M ama îmi povestește, pentru a câta oară, la telefon, că niște nepoate pe care le-a ajutat destul de mult când erau mici, nu o vizitează, nu o sună, nu-și amintesc de ea aproape deloc acum, la bătrânețe. „Chiar așa, eu nu mai contez deloc, dacă nu mai au nevoie de mine?!”, mă întreabă cu amărăciune. Îi simt aproape organic frustrarea, dar în același timp le înțeleg cumva și pe fete. Sunt tinere, abia intrate în viață, abia mai încap în preocupările lor mama și tata, darmite mamaie. Mie, care sunt fii-sa, mi-e greu de multe ori să bifez îndatorirea zilnică de a o suna, știind că de cele mai multe ori voi auzi aceleași povești răsspuse, dar o fac pentru că e „datoria mea”, iar unul dintre pilonii educației mele este ăsta, spiritul datoriei.

Am auzit de multe ori lamentarea asta a mamei, că n-o mai bagă nepoții în seamă. Are mai mulți, copiii fraților ei și copiii lor, dar nu s-a atașat emoțional decât de câțiva pe care i-a și ajutat mai mult în diverse perioade și de la care probabil așteaptă acum recunoștință. Dar acum pentru prima dată am avut revelația asta, a legăturii dintre senzația de abandon și de insignifianță pe care oamenii ăștia o trăiesc, la pensie, și semnificația votului lor. Lăsați acasă, lăsați în urmă de fapt de noi ăștia care am luat-o înainte, care vedem lucrurile altfel, care credem că înțelegem mai bine jocurile, dar nu avem timp, chef și uneori ni se pare că nici „nu face sens” să le explicăm și lor care-i treaba, nu facem decât să-i predăm, cu toate frustrările, dorurile și neîmplinirile lor, în ghearele celor care știu să le fure votul, pedalând exact pe dorința lor de a mai conta în viață. Măcar la patru ani. Iar asta o fac cel mai bine, ca să vezi fatalitate, ăia pe care noi îi disprețuim.

Mama a încetat să mai voteze cu PSD-ul de îndată ce eu am început să îi explic ce vedeam zilnic în activitatea mea de jurnalist. Iar asta s-a întâmplat cam de la primul mandat al lui Băsescu la primărie. De atunci n-a mai trebuit să-i explic de ce nu trebuie să mai voteze cu ăia, ci cu ceilalți. Ba chiar am „educat-o” așa de bine că acum n-a trebuit deloc să-i mai explic de ce e bine să votăm cu noile partide. Simte, citește, privește știrile un pic mai informată decât alții, și asta cred – fără modestie – că mi se datorează și mie, pentru că am discutat mereu cu ea, i-am povestit lucruri care mă pasionează sau mă enervează, și prin mine le-a asimilat și ea. Asta, plus discernământului ei sănătos, de om de la țară, care a ghidat-o, totuși, toată viața, chiar și la oraș.

În ultimii ani am văzut-o enervându-se pe rude sau prieteni de-ai ei, de-o vârstă, prinși iremediabil în plasa antenelor 3, captivi ai urii viscerale fără fundament pe care televiziunile au cultivat-o sistematic în inimile oamenilor. Nu pricepea cum de oamenii ăia nu văd lucrurile ca ea, și sinceră să fiu nici eu. Dar azi, pentru prima dată, m-am gândit că asta o fi o explicație: faptul că milioanele astea de oameni, care merg la prima oră la urne și prin votul lor ne tot fură startul de 25 de ani încoace, sunt de fapt bine intenționați, doar că au rămas prinși undeva ca niște insecte în bula de chihlimbar a facerii de bine…

*

Am văzut zilele astea filmul lui Cristian Mungiu, Bacalaureat. Nu vă spun că e un film bun sau prost, vă spun doar că am ieșit de la el cu o amărăciune în suflet de parcă îmi muriseră toate speranțele. Pentru un român filmul ăla nu e ceva nou sau extraordinar. E viața cotidiană, filmată și rulată pe un ecran cu sunet dolby surround. E o culegere de truisme, șabloane, platitudini pe care le auzim, le trăim, le folosim fiecare. E viața cenușie și lipsită de orizont dintr-un oraș de provincie, e tensiunea mocnită dintr-o căsnicie ratată pe care o mai ține în corzi numai plecarea copilului de acasă, e așteptarea frustrată dintr-o relație clandestină în care ceasul biologic al amantei sună alarmant în cel mai nepotrivit moment al vieții, e blazarea criminală a funcționarului din instituțiile de stat, dar e și inconștiența minunată, inocentă, a tinereții din clasa a 12-a, de pe pragul vieții, când crezi că tot ce zboară se mănâncă și că ce va urma va fi cumva, printr-un miracol, numai lapte și miere.

Ca și cu După dealuri, Mungiu ne pune o oglindă cinică în față cu Bacalaureat, ne arată cum suntem, mai devreme sau mai târziu, toți complici la corupția asta cu față umană, în care polițistul prieten face trafic de influență cu viceprimarul, care e om bun, a ajutat pe toată lumea, i-a angajat nevasta la primărie șefului de școală, care poate nota cu 10 teza de BAC a fetei doctorului, care-l poate ajuta să avanseze pe lista de transplant pe viceprimarul care are nevoie de un ficat. Niciunul dintre personajele astea – cu excepția doctorului – nu are sentimentul că face ceva rău, nicicum greșit, pentru că totul este în numele binelui, al într-ajutorării aproapelui. Și  totuși, toate acțiunile lor sunt parte dintr-un cancer generalizat care ne mănâncă în cele din urmă viitorul. Îl acceptăm, intrăm în el sau fugim în altă țară unde umblă câinii cu covrigi în coadă? Mungiu pare să opteze pentru a treia cale: lupta contra lui, deși nu dă nicio garanție că poate să-l și vindece. Vă recomand să mergeți să vedeți filmul, pentru că din când în când ne prinde bine tuturor o oglindă din asta în față.

*

Legătura dintre filmul lui Mungiu și ce vă spuneam mai sus este exact veriga asta lipsă din legătura dintre copii și părinți. Punctul slab al oricărui părinte, care face uneori cele mai proaste alegeri cu iluzia că prin asta își salvează copilul, când de fapt nu face decât să-i otrăvească viața îndatorându-i viitorul. Dar o face cu cele mai bune intenții și asta e cel mai trist lucru. Părintele din filmul lui Mungiu face alegeri greșite cu iluzia viitorului luminos al copilului, pentru că crede că știe mai bine ce e bine pentru copilul lui. Părinții din viețile noastre au făcut la rândul lor alegerile pe care le-au crezut bune pentru noi. Copilul din filmul lui Mungiu alege și el, la final, să-și urmeze propria viziune. La fel facem și noi. Doar că uneori uităm să le spunem și părinților de ce facem asta și că noi credem că altceva e bine pentru noi.

Am cunoscuți care mi-au spus de multe ori, triști, că părinții lor sunt captivi ai sistemului antenelor și că nu-i pot convinge să iasă din plasa asta. Cred că nu există vot corect sau vot greșit, există însă întotdeauna o ușă mereu deschisă la mama și la tata, pe care noi de prea puține ori am mai intrat după ce am plecat de acasă. Însă continuăm să ne mirăm, refugiați pe conturile noastre de socializare, de ce oare ei îi primesc pe alții pe ușa aia, pe care ne tot așteaptă pe noi să intrăm. La ora la care public acest text (14.00 în ziua votului), conform statisticilor BEC grosul celor care s-au prezentat la urne este format din oameni de peste 50-60 de ani. 26% dintre alegătorii români. Mai sunt șase ore și se închid urnele. Afară e frumos, soare, clad, și miroase a lehamite.

Pentru azi e prea târziu, dar poate până la toamnă sau peste patru ani … cine știe.

Etichete: alegeri, alegeri locale, bacalaureat, copii, Cristian Mungiu, cronica de film, film, mama, parinti, pensionari, slider, vot