O reclamă la pastă de dinți, prin anii 90, a consacrat expresia „bărbatul de 30 de ani, deștept, frumos și cu bani”, expresie care a făcut carieră apoi, probabil mai mult în mințile răvășite de disperare ale femeilor în căutarea bărbatului ideal (ce chestie, chiar și eu am ținut-o minte :P). Reclama însăși spunea, cui voia să audă, că bărbatul ăsta perfect, tânăr, arătos și bogat, are totuși o lipsă majoră, igienică sau dentară, care-l împiedică să adauge și o viață sexuală împlinită la șiragul lui de perle rare. Dar ce femeie dornică de măritiș mai caută bărbatul la dinți?
Despre bărbatul de 30 de ani, deștept, aparent frumos, preocupat de idealuri înalte (drepturile omului, no less 😉 și despre fața lui ascunsă este vorba în cartea pe care o vom discuta peste o săptămână la clubul de carte. „Complexul lui Portnoy” este cea mai cunoscută carte a lui Philip Roth, cu care noi ne-am mai întâlnit până acum la „Pastorala americană”.
„Complexul lui Portnoy” este confesiunea tânărului Alex Portnoy, evreu american, pe canapeaua psihologului, despre copilăria dominată de o mamă-tigru și un tată constipat, despre vina de a fi evreu și despre influența acestor factori asupra vieții lui sexuale, dominată de un apetit pronunțat pentru masturbare, pițipoance și sex oral – ca orice bărbat normal, dacă e să fim realiști. Totul în fecunzii ani 60 ai Americii, când numai dacă nu voiai nu te intersectai cu sexul pe orice cale.
Cartea exprimă angoasele sexuale masculine într-un limbaj frust, ceea ce, în 1969 la publicare, a scandalizat opinia publică. Totuși, talentul literar al lui Roth a făcut din ea o capodoperă, ridicând-o mult deasupra vulgarității aparente. Asta nu înseamnă că la club nu vom avea pe cineva, se știe ea, care îi va fi numărat pulile și pizdele din cele 260 de pagini ale lui Roth, așa cum i le-a numărat lui Teleșpan, în Cimitirul 😉
Ce mi-a plăcut mie la cartea asta – dincolo de cele câteva incursiuni în creierul unui bărbat, de care m-am mirat, dar nu prea – a fost mai degrabă faptul că am regăsit în ea toate sentimentele de vinovăție și obligație filială pe care și mama mi le-a cultivat, deși nu e evreică. Ce-i reproșează Alex mamei lui nu are legătură cu etnia sau cu naționalitatea, ci cu toate mamele care și-au crescut copiii în anii 50-70, poate chiar 80, așa cum au știu ele mai bine, chiar dacă prin asta au stigmatizat generații de adulți frumoși pe dinafară, dar cam avariați pe dinăuntru. Pentru că, așa cum tocmai am citit recent că ar fi zis Jung, „Nimic nu are o influenţă mai puternică din punct de vedere psihologic asupra mediului lor şi, în special, asupra copiilor lor decât viaţa netrăită a părinţilor”.
Alexander Portnoy bifează toate căsuțele devenirii evreiești și americane: are un IQ mare, face doi ani într-unul la școală, impresionează prin implicare civică și e numit ambasador al comunității sale la o vârstă fragedă, urmează Dreptul, se implică în chestiunea sensibilă și nobilă a apărării drepturilor minoritarilor, devine un personaj important în municipalitatea newyorkeză, totuși se oprește cu mingea în careul de 16 metri și refuză să înscrie. Adică nu se însoară și prin asta nu reușește să-și bucure părinții cu nepoți, la fel ca alți tineri evrei de treabă din Newark, în ciuda celor 33 de ani pe care și-i poartă destrăbălat prin lume. Pentru că despre destrăbălare ar fi vorba, dacă am ști că principala preocupare a lui Alex, când nu luptă pentru îndreptarea nedreptăților lumii, este de fapt goana după pizde. Și asta, evident că nu se potrivește deloc cu speranțele părinților, cu întemeierea unei familii tradiționale, bla, bla.
Ba poate că s-ar potrivi, de ce nu, că doar s-au mai văzut tați de familie respectabilă, preocupați să amușineze alte fofoloance decât aia oficială, dacă Alex nu ar avea și o conștiință care să-i ocupe tot timpul. O precauție exagerată, o frică, un constant sentiment de vină inoculat temeinic încă din copilărie, de mama dar și de mediul cuser în care a crescut, și în care masturbarea nu putea fi decât un păcat capital. Dar ce debușeu minunat era! Cum ar fi privit doamna Portnoy ficatul pe care îl scurgea până la ultima picătură de sânge înainte de a-l prepara la cină, dacă ar fi știut că în el tocmai își băgase fiul făcălețul, în încercarea de a obține o satisfacție rapidă înainte de prânz? Cum ar fi privit familia Portnoy prezentarea Maimuței, singura femeie care i-a făcut fiului o felație încă de la prima întâlnire, care a acceptat să îl împartă cu o prostituată italiancă și care în general îi satisfăcea filului toate fanteziile sexuale, ba chiar arăta ca un fotomodel de revistă? Doar că era cam neșcolită și asta săpa serios la temelia orgoliului masculin și premiant al Portnoy-ului.
Alex era deci sfâșiat, ca orice bărbat, între dorința de a avea 3xfemeia = o curvă în pat, o doamnă în societate și o gospodină în bucătărie, Iar atunci când se plictisea de toate trei – căci asta era inevitabil – să le lase baltă și să cucerească altele. În tabloul ăsta nu se nimerea nicicum o femeie de treabă, mamă de familie și evreică pe deasupra.
Portnoy trăiește într-o familie în care părinții își strigă mut nefericirile individuale la fiecare masă tradițional evreiască pe care o înghit și supraviețuiește tarat modelului Sofia Portnoy de creștere și educare. Vârsta și propriile preferințe fac din Alex un individ anxios, sfâșiat între dorința de progres prin depășire a condiției ermetice de evreu și teama de a nu scandaliza comunitatea și familia la aflarea adevărului – că fiul lor preferă femeile neevreice, de o anumită factură. În pendularea asta înainte și înapoi în copilărie, Roth folosește o expresie minunată: „durerea pe care singuri ne-o provocăm e la distanță doar de-o amintire”.
Romanul lui Roth este o transcriere literară a ceea ce fiecare bărbat modern are în cap sau zice pe gură oricărei femei dispusă să-l asculte: că nu e făcut pentru însurătoare, că nu poate fi bărbatul unei singure femei, că vrea să-și păstreze opțiunile deschise și că dacă sex nu e, nimic nu e, că bărbatul fără … făcăleț mai bine moare, că oricum viața nu mai are sens după ce moare scula.
Dacă l-ar cunoaște, Vica din Dimineața pierdută i-ar adresa lui Alex un călduros „dar-ar dracu în coiu’ tău!”, alint de care a avut oricum parte cel puțin de la Maimuța, ultima femeie pe care a părăsit-o, temându-se că o plăcea de fapt prea mult. Și probabil multe femei, citind povestea asta ar reacționa la fel, eu cel puțin am avut reacția asta. Nu pentru că Alex ar fi așa cum e, ci pentru că în povestea asta se regăsește un egoism masculin afirmat cu superioritate, acea superioritate care desconsideră femeia doar pentru că ea vrea copii, familie, casă, stabilitate, fidelitate, omițând realitatea că și ea, femeia, poartă de fapt aceleași angoase în sânge. Și noi ne plictisim, și noi murim pe dinăuntru când nu mai iubim sau când nu mai suntem dorite, și noi suntem sfâșiate de dilema dar-oare-nu-e-altul-mai-bun-după-colț? Suntem oameni moderni, câtă vreme nu ne drogăm cu iluzia familiei ortodoxe tradiționale, care te leagă până la moarte de piciorul patului conjugal, suntem deci supuși tentației deopotrivă. Dacă în anii 60 Portnoy știa că exact în clipa în care el i-o trăgea în extaz Maimuței, erau multe alte pizde futabile în aceeași zonă, ce să mai zicem noi azi, când concurența se află la nici un clik distanță?
În apărarea acestei teorii a ofertei inepuizabile stă, până la urmă și finalul cărții lui Roth. El poate fi interpretat în diverse chei, de la aceea că trebuie să atingi fundul prăpastiei ca să poți urca, trebuie să identifici și să accepți cauza problemei ca s-o poți rezolva, trebuie să îți faci întâi lumină în tine ca să poți merge mai departe sau clasicul… fuți, nu fuți, vremea pulii trece.
Vă aștept joi, pe 4 august, la J’ai Bistrot, de la ora 20.00, ca să discutăm despre cartea asta. Am rezervat o masă de 8 pe numele meu.
*Ah, poza este cu legendarul Don Draper, publicitarul american din Mad Man, care citea, surpriză, Complexul lui Portnoy 😉
***
Unul dintre pasajele la care am râs copios a fost cel în care Alex poveștește despre una dintre iubitele lui, fiica șefului tatălui lui, fată din înalta societate, neobișnuită cu pula, cum s-ar zice, nicicum cu sexul oral. Ea refuzase timp de câteva luni să-i facă felații lui Alex, până într-o seară când s-au întors de la un concert Mozart și ea, împinsă de un curaj nebun, i-a zis că gata, vrea:
„Dar ea se vârâse deja cu capul sub pături, dispăruse cu totul: mi-o lua la muie! Mai bine zis, mi-a luat făcăleţul în gură, l-a ţinut aşa cam cât ai număra până la şase, îl ţinea acolo pe mititelul ăla luat prin surprindere, doctore, ca pe un termometru! Am dat păturile la o parte – trebuia s-o văd şi pe asta! Nu aveam ce simţi mare lucru, dar, vai, priveliştea făcea toţi banii! Numai că Sally îşi terminase deja treaba. O mutase deja pe-un obraz, de ziceai că-i schimbătorul de viteze de la Hillman-Minx-ul ei. Şi avea faţa scăldată-n lacrimi.
— Am făcut-o şi pe asta, m-a anunţat ea.
— Sally, vai, Sally, nu plânge.
— Dar tot am făcut-o, Alex.
— …Vrei să zici că asta a fost tot? am îngăimat eu.
— Adică, m-a întrebat ea cu răsuflarea tăiată, mai vrei?
— Păi, sincer să fiu, încă un pic… adică, la drept vorbind, nu cred că nu s-ar bucura de succes…
— Dar se face tot mai mare. O să mă sufoc.
UN EVREU ASFIXIAZĂ CU PULA O TÂNĂRĂ DIN
ÎNALTA SOCIETATE – Absolventă a colegiului Vassar strangulată în Georgetown; Avocatul evreu arestat preventiv.
— Dacă respiri între timp, n-o să te sufoci.
— Ba da, o să mă înăbuş…
— Sarah, cea mai bună soluţie ca să nu te sufoci e să respiri. Respiră, asta-i tot. Mai mult sau mai puţin.
Doamne sfinte, şi-a dat toată silinţa, dar i-a venit să vomite.
— Ţi-am spus eu, a gemut ea.
— Asta fiindcă n-ai respirat.
— Da’ nu pot cu chestia asta-n gură.
— Pe nas. închipuie-ţi că înoţi.
— Dar nu înot!
— ÎNCHIPUIE-ŢI! i-am sugerat eu, dar, deşi a mai făcut o încercare plină de vitejie, peste câteva secunde a ridicat capul chinuită de un acces de tuse, cu şiroaie de lacrimi pe faţă. Am luat-o în braţe (pe scumpa asta bine intenţionată! pe care
Mozart o convinsese să i-o sugă lui Alex, vai, dulce ca Nataşa din Război şi pace, vai, tânără contesă plină de tandreţe!). Am legănat-o, am giugiulit-o, am făcut-o să râdă, i-am zis pentru întâia oară „Şi eu te iubesc, scumpi”, deşi, bine-nţeles, mi-era mai mult decât limpede că, în ciuda nenumăratelor ei însuşiri şi farmece – iubirea, frumuseţea, gingăşia ei de căprioară, locul ei în istoria Americii – nicicând n-aş fi putut nutri un sentiment de „dragoste” pentru Pelerin. Eram intolerant cu slăbiciunile ei. Gelos pe realizările ei. Ranchiunos cu familia ei. Nu, nu prea mai era loc de dragoste printre toate astea.”
Ajunge totusi undeva? Ca mie mi se pare ca se invaaaaaarte in cercuri, opturi si spirale si n-ajunge nicaieri. Mie imi plac avansarile si finalurile. (Vai, ce dubios suna asta dpdv eufemistic! 🙂 ).
să înțeleg că nu ne onorezi, de vrei să afli finalul pe alte căi? 🙂
Ba vin (sper, cred, ca-s in renovare), doar ca mai am nitel si m-am plictisit. 🙂
Renovam, iar renovam si tot la fel ne zugravim 🙂
Ai dreaku’ scriitorii astia de vorbesc porcos! Si nu se hotarasc, sa ne zica si noua care e calea.. 😉
Am terminat cartea, n-am priceput nimic din final. Voi relua, poate ma dumiresc. 🙂
Nu-mi aminteam toate obscenitatile astea :))) Am citit cartea acum vreo 7-8 ani, si era pe lista de carti de care (nu) imi amintesc cu placere. cred ca trebuie sa o scot de pe lista.
si sa recitesc cartile pe care le recomand :)))
daca e scris de o femeie e clar, totu e imaginar
dollo , de unde pot sa imprumut cartea ?
De la biblioteca metropolitană (gratis) sau trimite-mi un email prin mesaj privat 😉
Eu vin. Nu vei fi singura 🙂
Evident ca n-am terminat cartea inca, dar ma ocup.
Cum, mă, tu care ziceai că o dai gata până pe 28? 😛
M-a plictisit teribil ce am citit aici. Mai gustă cineva în secolul 21 astfel de chestii ridicule? Să vă dau link-uri la filme porno bune, pentru ca apoi să puteți citi literatură adevărată, și nu penibilități de-astea?
Domnule, cartea e propusă de un bărbat. Că până acum ziceați că femeile de la club citesc maculatură 😉
Beranger, consumator de filme porno, se declara plictisit de literatura.
Una dintre confirmarile diferentei dintre barbati si labagii, dupa cum spuneam, draga Dollo.
Acesta este un comentariu tendențios și generalizator. Colegul Beranger s-a declarat plictisit de un anumit tip de literatură, în opinia lui mai prejos decât anumite filme porno. Eu n-am citit această carte dar cunosc unele lucruri despre filmele porno, așa că mi se pare că părerea lui are parfum de credibilitate.
Tu, Beatrix, care pari a considera că doar labagii consumă porno (și tu nu poți fi așa ceva, doamne ferește!), ce te face să crezi că poți emite astfel de sentințe în necunoștință de cauză?
Erata: labagiii, plural articulat hotărât 🙂