Și ce ne-a dat nouă UE? Mai mult ne-a luat!

Tipul are 30+, studii superioare, conduce o barcă cu motor și ne arată Cazanele Dunării într-o zi de iulie, cum s-ar zice în plin sezon turistic. Pentru o cursă de vreo două ore, 40 de km dus-întors de pe pontonul pensiunii, cere 50 de lei de persoană, și a avut cam șapte adulți și doi copii în barcă. O fi mult, puțin, oricum e vorba de un câștig la negru, pentru că nu a dat nicio chitanță. Zice că din asta trăiește vara, că toată iarna a lucrat la un hotel din Herculane, dar nu și-a primit banii pe prestație nici acum, din decembrie 2015. Are un copil din cauza căruia a revenit în țară după ce muncise câțiva ani cu soția în Anglia. Zice că nu i-a plăcut acolo că munceau prea mult și nu aveau timp deloc, iar când soția a rămas gravidă și-au dat seama că nu ar face față cu un singur salariu, așa că au ales Orșova natală. Aici muncesc sezonier, deci au timp liber căcălău.

Și restul orșovenilor unde muncesc? În Spania, Germania, Italia, răspunde barcagiul. Din toată generația lui – 32 de copii în clasă – numai doi-trei mai sunt în oraș. Unul e pompier, celălalt e tot bugetar, dar nu știe să explice exact în ce instituție. El e singurul „întreprinzător” cum ar veni, din generația lui. Generație nemulțumită și de politica locală, dar și de aia europeană. Ce-a făcut UE pentru noi? Nimic. Numai ne-a luat. Tot. Ne-a închis fabricile, ne ia mâna de lucru, ce ne dă în schimb? Nimic. Politica locală o fac pensionarii, că ei merg la vot. Fostul primar n-a mai dat ocazia să fie reales, obosit de câte partide schimbase în timpul mandatului. Pare că asta i-a ocupat tot timpul, că n-a mai reușit să facă nimic pentru oraș. Culmea e că și strada pe care el are o pensiune – după cum zice barcagiul – rupe mașinile turiștilor de proastă ce e.

Pare că oamenii se învârt într-un cerc vicios al păcălelilor. Barcagiul ne povestește că atunci când au fost strămutate unele sate ca să se facă barajul, oamenilor li s-a promis că vor primi curent gratis de la noua hidrocentrală. Așa i-a zis lui bunicul. N-a primit nimeni niciun watt gratis, dar scuza e că atunci nu puteai să crâcnești împotriva orânduirii.

În Orșova e o liniște soră cu paragina. Blocuri comuniste amestecate cu case bănățene, niște vestigii ale turismului comunist, ruginite, se oglindesc în apa tulbure și plină de gunoaie a Dunării care se grăbește spre Porțile de Fier. Numai o horă improvizată de niște nuntași în mijlocul falezei sfâșie sâmbăta. Strada Grațca, pe care pare că s-au înghesuit toate pensiunile deschise în ultimii 26 de ani, e ca o centură ocolitoare a Orșovei, pe malul Dunării. Asfaltul ține puțin, după care strada continuă șerpuitoare ca scurgerile canalizărilor din pensiunile de pe mal, direct în Dunăre, și se înfundă după numărul 170, în căbănuțele unui englez și a unui francez, după cum zice domnul Paloș, proprietarul penultimei pensiuni, român sadea.

N-a existat un plan urbanistic clar sau dacă o fi fost e rodul unui urbanist beat. Fiecare pensiune reflectă stilul și potența proprietarului, cu mai mult beton, cu ponton mai larg, cu etaje mai multe, cu balcoane nichelate sau cu lemn, placaj, stuf, plastic. Ansamblul de căsuțe din lemn ale domnului Paloș, de exemplu, arată ca niște copii făcuți la beție, îmbrăcați cu ce s-a căpătat și trimiși la școală. Două colea, trei în partea astălaltă, una mare cu etaj în mijlocul terenului, cocoțată pe niște trepte greu de urcat și de un om în putere. Treptele sunt udate veșnic de o zeamă albăstruie cu urme de detergent, care se prelinge pesemne din băile de la etaj. Speri că numai de la duș. Nu vrei să știi unde ajunge zeama, mai ales dacă cobori la plaja improvizată în fața cabanelor sau dacă comanzi o porție de pește proaspăt direct din Dunăre. Altfel, pentru 80 de lei pe noapte camera e călduroasă, înconjurată de multă verdeață printre care ar fi trebuit să fie și oțetari care să alunge țânțarii și nu ești deranjat niciodată de vreo femeie de serviciu. Totul e organizat astfel încât să te simți ca acasă. Nimeni nu dă bon fiscal pentru nimic din toate astea. Pe olx se vinde cu peste 40.000 de euro mia de metri pătrați de teren cu deschidere la Dunăre.

Orșova ar putea să fie o bijuterie la malul Dunării, dacă oamenii nu și-ar bate joc de ea. Nu știu ce grad de ocupare au pensiunile alea, probabil nu duduie turismul în zonă, deși potențialul ar fi uriaș.

*

Secretul Hidrocentralei de la Porțile de Fier

La Porțile de Fier se vizitează sala turbinelor hidrocentralei și un mic muzeu amenajat deasupra lor, cu imagini de pe malul Dunării, fosta insulă Ada Kaleh, port popular și niscai vestigii daco-romane. Ca să ajungi acolo mergi la noroc, pentru că nu există un site de informare pe care să găsești un orar clar și sigur. Pe site-ul primăriei Orșova, de exemplu, secțiunea turism afișează eroare 404. Zvonul auzit când am ajuns în Orșova – că nu se vizitează decât până la orele 11.00, că după aia intră în nu știu ce revizii – s-a dovedit fals. Se vizitează zilnic mai puțin lunea, ca orice muzeu, de la 9.00 la 16.00 și costă 4 lei.  Nu e cine știe ce, dar pentru un inginer, de exemplu, să vezi turbinele alea care produc 15% din energia României poate fi interesant. Și dacă nu ești inginer e interesant să afli cum funcționează o centrală hidro. Înțeleg că e cea mai mare de pe Dunăre.

Pe mine de exemplu m-a interesat ce se întâmplă cu peștii, cum trec ei de baraj din amonte în aval și invers. M-a asigurat ghida că se descurcă, ăia mici trec prin turbine – deși cred că ies cam amețiți de acolo – iar ăia mari, supranumiți și localnicii, trec pe la ecluze, cu vapoarele. Nu știu de ce muzeul are circuit închis, după cum s-a exprimat doamna ghid, nici de ce nu ai voie să faci fotografii în sala turbinelor, că oricum nu te lasă să intri propriu-zis în sală, ci ți le arată de sus de la o galerie de vizitare, din spatele unor geamuri. Rațiunile de securitate nu se aplică, deci, iar cele de secret de proiect nici atât, că ni s-a spus că două din turbine sunt rusești, iar celelate patru sunt românești, produse la Reșița, după proiect rusesc. Practic sunt identice, și ca randament și ca model, cu mențiunea ghidei că proiectul l-am cumpărat nu l-am furat de la ruși 😉

Centrala funcționează în oglindă, ca la noi și la sârbi, apa Dunării se folosește în mod egal, cum e la sârbi nu am văzut, dar judecând după ce o să vă povestesc mai jos s-ar putea să fie altfel 😉

**

Podul lui Traian, făcut în doi ani, reabilitat – nici în șase

Mergând în aval am ajuns și la Drobeta Turnu Severin, ca să vedem capătul podului lui Traian, construit de Apolodor din Damasc în timpul record de doi ani. Acum șase ani am avut noroc să-l găsesc, bâjbâind după indicațiile unei chelnerițe. Acum n-am mai reușit să dăm de el că fusese închis într-o curte în spatele unei clădiri reabilitate cu termopane și a unui panou uriaș în care zice că UE ne-a dat vreo 36 de milioane de lei, am mai pus și noi 15 și ne chinuim, din 2009, să transformăm capul podului lui Apolodor într-o atracție turistică. N-am reușit nici în ziua de azi, iulie 2016. După cum zic oamenii ăștia de la Digi24, anul trecut podul arăta fix la fel cum îl văzusem eu în 2010, înecat într-o baltă de jeg. În timp ce la sârbi, cu numai 50.000 de euro, se vede celălalt cap mai puțin european, dar civilizat.

Tot la sârbi se vede și un alt vestigiu al celebrului drum pe care a venit Train ca să cucerească Dacia, înainte să treacă podul peste Dunăre. Tabula Traiana este o placă inscripționată cu titlurile lui Traian, înfiptă undeva în stânca malului sârbesc, în dreptul localității românești Eșelnița, după Cazanele mici. M-a amuzat întrebarea unui turist când a aflat că Tabula Traiana este una dintre cele zece astfel de inscripții care ar fi rămas de pe drumul construit de romani, și că numai ea, din toate, a fost ridicată cu vreo 20-30 de metri față de unde era cândva drumul roman, ca să se poată vedea din apele Dunării, care au crescut după facerea barajului cu vreo 30 de metri. Turistul, sincer impresionat, a întrebat dar cum au săpat romanii drumul pe sub apă?

Probabil fără ajutor de la UE. Pe malul nostru, față în față cu Tabula lui Traian se înalță semeț capul lui Decebal, săpat în piatră de cât a avut bani răposatul Iosif Constantin Drăgan. A murit bătrânul și l-a lăsat pe rege fără cușmă, că nevasta aia tinerică n-a mai vrut să achite și pentru căciulă. Nu are valoarea unui vestigiu istoric roman, ba unii ar zice că e o manea artistică, dar pesemne că face să vibreze în sufletele euroscepticilor din Orșova fibra naționalistă. Chiar dacă numele lui Decebal e scris în latină sub barbă-i.

***

Așteptările de la Dăbuleni

Am încheiat excursia oferită mamei în acest colț de Românie mergând spre București pe axa sărăciei și a delăsării – Calafat, Corabia, Turnu Măgurele, Alexandria – ca să ajungem în celebra localitate Dăbuleni, să vedem și noi locul unde se fac pepenii pe care-i vrea toată lumea la București. Până să ajungem acolo am trecut printr-o comună în care am mai văzut un fel de a arunca banii pe fereastră. Primăria montase pe marginea drumului principal, în fața gardurilor oamenilor, jardiniere cu niște urme de flori și inscripția „Păstrați curățenia”. Au cheltuit niște bani ca să cumpere niște jardiniere din plastic, să le umple cu pământ și să le cocoațe pe niște picioare de tablă, ca să le înfigă în pământul de pe marginea drumului în care cresc bălării. Și asta de sute de ori, cât ține comuna Rogova de la un capăt la altul.

 

Am intrat în Dăbuleni, l-am traversat de la o plăcuță la alta, nici urmă de pepeni. Deja dezvoltam în cap un scenariu de tip reality-show, în care toată țara suntem captivii acestei legende, a pepenilor de la Dăbuleni, când ei de fapt se aduc din Turcia sau Grecia. Ne-am întors din drum și am luat-o mai încet, în căutarea pepenilor. Am întrebat până la urmă o femeie care ne-a îndrumat spre angroul de pe drumul spre Caracal. Acolo am văzut monstrul.

Dăbulenii cresc pepeni pe un nisip mai fin ca ăla de la plajă. Practic zona are un aspect arid, de deșert, iar ce am văzut în angroul de pepeni aduce cu un sud vest sălbatic și fără speranță. Cât vezi cu ochii e greșit spus, pentru că nu poți să cuprinzi cu privirea, în lungul drumului, toate căruțele, remorcile, portbagajele, tractoarele și dubițele încărcate cu lubenițe, aduse de oameni la angro. Și așteaptă, plictisiți, într-o căldură ucigătoare și în praful care niciodată nu apucă să se așeze că-l răscolesc alte roți în aer. Nu se știe ce așteaptă, să vină cineva să le ia supraproducția de pepeni, să le dea cineva un preț bun – 1,50 lei afișat, dar cine știe la cât ajunge după negociere – să vină cineva de undeva și să-i organizeze, să-i asocieze – deși nimeni nu se bagă, după cum zicea un vânzător tânăr – așteaptă să se facă ceva și pentru ei. De ani de zile pare că repetă același scenariu și nu se prinde nimeni că soluția stă în colectare și transport, nu în vânzări fărâmițate. Au fețe lungi, triste și nu le licărește nicio lumină în spatele ochilor. Par să nu reușească să vadă dincolo de orizontul câmpului pe care le cresc pepenii. Printre ei se freacă în sus și în jos samsarii: fie țigănci cu fuste colorate, fie șmecheri cu mașini aduse din Anglia, cu volan pe dreapta și numere galbene.

   

În viața dăbulenilor nu se vede, nu se simte nicio urmă de politician. Nici local, nici național, european nici atât. Și oricum UE nu ne-a dat nimic, mai mult ne-a luat. În Mega Image-ul din colțul străzii în București, la 200 de km distanță, se vând pepeni grecești cu 1,60 lei/kg. În piață, pepenii de Amara se vând cu 2,50 lei/ kg ăia verzi și cu 5 lei/kg ăia galbeni. Eu i-am cumpărat de la Dăbuleni cu 1 leu kg ăia verzi și 2 lei ăia galbeni. Și așa am dat startul unor dimineți colorate și dulci. Ceea ce vă doresc și vouă, dat fiind că vara abia începe când se coc pepenii 😉

 

Etichete: Apolodor din Damasc, Dabuleni, Drobeta Turnu Severin, euroscepticism, hidrocentrala Porțile de Fier, muzeu Porțile de Fier, naționalism, Orsova, pepeni, Podul lui Traian, Porțile de Fier, prostie, Romania, succesuri, turism, UE